Arhive

Dragi părinți,

Dacă doriți să participați cu copiii la evaluările din februarie, vă rugăm să vă exprimați opțiunile în formularul de mai jos.

Revenim cu programări după centralizarea înscrierilor.

Mulțumim și vă așteptăm cu drag!

Ce-o să facă, cum se va descurca?… Pe scurt, ce se alege de copiii neșcoliți (unschooled) este întrebarea care bântuie gândurile oricărui părinte care a ales o educație altfel decât la școala tradițională.

Peter GRAY și Gina RILEY – psihologi și cercetători americani din domeniul educației – au publicat acum câțiva ani rezultatele unui studiu amplu privind avantajele și provocările unschooling. 

Analiza a fost publicată în diverse reviste și bloguri de specialitate, iar mai jos vă prezentăm câteva dintre concluziile lor, în speranța că informațiile sunt utile pentru părinții nefamiliarizați cu acest concept sau care experimentează temeri legate de acest parcurs, relativ nou în societatea românească.

Înainte de concluzii, definiția unschooling așa cum au prezentat-o cei doi cercetători.

Unschooling nu este școală. Familiile ce practică unschooling nu-și trimit copiii la școala tradițională și nu fac școală acasă, urmând o anumită programă. Mai exact, părinții nu stabilesc programa de studiat de către copii acasă, nu le atribuie teme sau assignments în scop clar educațional și nu le dau teste pentru a le evalua progresul. 

În schimb, părinții oferă copiilor unschooled libertatea de a-și căuta și alege propriile preocupări și de a învăța, fiecare în ritmul și felul lui, ceea ce are nevoie pentru a-și urma interesele și preocupările.
În acest sens, părinții oferă ajutor, sprijin și context propice pentru a facilita și susține procesul de învățare al copilului. Ca urmare, cei mai mulți copii unschooled ajung să perceapă viața și învățarea ca fiind unul și același lucru.

Oare câți adulți crescuți în alte timpuri și regimuri au această percepție asupra vieții?  

Studiul a inclus un sondaj la care au răspuns 232 de familii americane ce au ales acest drum, iar cercetarea a inclus și intervievarea copiilor care au avut această experiență – percepția lor privind acest drum și felul în care s-au descurcat ca adulți.

Ce au spus părinții? 

Răspunsurile au fost împărțite în câteva categorii.

1. Avantajele legate de învățare a fost considerat beneficiul major – copiii învățau mai mult, mai eficient sau informații care li se păreau relevante, erau dornici să învețe atunci când nu li se impunea și puteau alege ei singuri ce să învețe. Cei mai mulți din această categorie au declarat astfel, pentru că de fapt copiii erau cei care alegeau ce să învețe, își urmau curiozitatea și dorința naturală de a afla mai multe despre ceea ce-i interesa și explorau împreună cu părinții.

2. Echilibru emoțional și avantaje sociale – copiii erau fericiți, mai puțin stresați, mai încrezători în ei, iar în societate se manifestau fără rețineri, cu încredere în ei și sociabili. Iar unul din factorii determinanți pentru acest comportament este faptul că acești copii interacționau cu oameni de vârste diferite, nu doar copii sau profesori, așa cum se întâmplă în școala tradițională. 

3. Apropierea în familie și relațiile dezvoltate – unschooling-ul le-a permis să petreacă timp împreună, ca familie, să dezvolte relații și preocupări comune. În plus, lipsa presiunii de la școală (teme, constrângeri legate de timp, deplasare etc. ) a generat armonie și un mediu fără stres în familie. 

4. Lipsa programului de la școală – a ajutat familia să trăiască după ritmul propriu și conform propriilor alegeri și să facă călătorii, care nu ar fi fost posibile altfel. În unele cazuri, copiii au putut avea joburi sau au participat la activități ale comunității la care nu ar fi putut lua parte dacă ar fi urmat un program tradițional de școală.

Ce au spus copiii? … deveniți adulți între timp.

Una dintre întrebări a vizat educația superioară – dacă au fost interesați de cursuri academice și care fost experiența lor în acest mediu după anii de unschooling. Iar răspunsurile lor sunt pe alocuri surprinzătoare.

Mulți dintre ei au urmat cursuri universitare, iar dificultatea adaptării a fost apreciată ca minimă.
Studenți care nu au urmat deloc sau puțin cursuri în școala tradițională au obținut relativ ușor calificativele de care aveau nevoie, fie pentru examene gen bacalaureat, fie pentru cele de admitere în facultate, ceea ce a confirmat convingerea că lipsa unei programe impuse nu-i privează pe copii de abilitățile și informațiile necesare de a accede la studii superioare, de exemplu.

Cei mai mulți dintre respondenți s-au evaluat ca fiind cel puțin egali ca nivel de cunoștințe cu colegii lor, iar explicația lor a fost că nu au experimentat acea supra-saturare și epuizare (burn out) produsă de programa impusă, iar libertatea experimentată în unschooling i-a ajutat de fapt să se organizeze și să fie responsabili în alegeri: ce, când și cum să învețe.

De asemenea, mulți dintre ei s-au declarat dezamăgiți de mediul academic. Au vrut să facă studii universitare pentru a fi expuși unui mediu care să-i stimuleze intelectual, dar în schimb, au descoperit colegi mai degrabă interesați de petreceri și frății universitare.

Legat de carieră – marea majoritate a copiilor respondenți avea deja experiență de job la momentul cercetării, iar carierele alese sunt dintre cele mai variate.

Conform cercetării, s-au desprins două direcții dominante privind alegerile copiilor.
Prima este că mulți au ales cariere în domenii vocaționale sau creative – arte, meserii, muzică, fotografie, film, scris etc, iar aproape 80% dintre aceștia au provenit din categoria celor care au practicat doar unschooling (nu forme mixte de schooling).

A doua direcție care s-a evidențiat este că un procent semnificativ (peste 50%) dintre respondenții copii au devenit antreprenori – au pornit deja propriul business și trăiesc din el sau sunt pe cale să se susțină din el. Categoria antreprenorilor o depășește pe cea a celor cu meserii creative, iar mulți dintre antreprenori sunt chiar în zona produselor sau serviciilor creative.

77% dintre copiii unschooled au indicat o legătură clară între cariera sau jobul de adult și activitățile și preocupările lor din copilărie.

În multe cazuri corelația a fost directă: artiști, muzicieni, oameni de scenă și alții asemenea și-au transformat pasiunile în cariere, iar alții au explicat legătura dintre îndeletnicirile și preocupările din copilărie cu meseriile alese.
Din nou, din punct de vedere statistic, corelația cea mai puternică în acest sens a fost în categoria celor care au făcut doar unschooling.

În ceea ce privește evaluarea propriei experiențe de copil unschooled:

Analiza celor doi cercetători oferă informații valoroase și a fost publicată în Journal of Unschooling and Alternative Learning și pe site-ul Psychology Today: o sinteză despre metodologia de studiu și date statistice despre respondenți, iar alte trei părți prezintă detalii despre beneficiile unschooling (cu extrase și testimoniale din sondaj), cauzele pentru care familiile aleg acest drum, dar și provocările inerente.

Deși unschooling este o practică relativ nouă în societatea românească, mărturii din comunitatea noastră susțin concluziile de mai sus. Puteți asculta câteva dintre ele.  

extras din Conversațiile CEREHARD

Pentru unii, săptămâna care se încheie a însemnat reîntoarcerea la școală. 
Pentru alții, acest back to school nu există. În schimb, ei experimentează o alternativă în care învățarea are loc continuu, în ritmul și în coordonatele care li se potrivesc, le plac și-i fac să se bucure de ceea ce descoperă și învață.

Pentru că mulți dintre voi s-au alăturat recent în această aventură numită unschooling, vă invităm să parcurgem împreună temerile și fricile pe care știm că le experimentați.

Deci…. Respirați adânc și citiți mai departe! 

Ați făcut această alegere dintr-un motiv anume.

Prietenii se uită la voi plini de suspiciune sau chiar cu reproșuri, familia crede că vă bateți joc de viața copiilor și toți cei din jurul vostru vorbesc de importanța școlii. Panica probabil că este deja instalată.

Adevărul, pe care fiecare îl știe pentru el și familia lui, este că ați făcut această alegere dintr-un motiv anume. Poate pentru copilul vostru școala era un chin sau poate avea sentimentul că nu se încadrează acolo.

Sau pur și simplu v-ați săturat de temele copiilor și pretențiile profesorilor. Sau poate ați obosit de alergătură și nu v-ați mai simțit ca o familie, sau poate că lipsa de libertate în alegeri v-a sufocat.
Sau poate câte puțin din fiecare. Oricare ar fi motivul, însă, decizia vă aparține. Este alegerea voastră.

Nu uitați însă, pe parcurs, de ce ați ales acest drum.

Setați bariere când aveți de-a face cu sfaturile “prietenești” ale celor cu care interacționați. Gândiți-vă cât de mult vreți să împărtășiți sau să explicați celor din jur. Vorbiți cu copiii, în special în cazul în care au plecat din sistemul tradițional, despre felul în care vor să răspundă când sunt abordați pe această temă.

Nu vă veți găsi ritmul în câteva zile.

Mulți dintre cei care aleg unschooling au o imagine idealizată  – copii care deprind entuziasmul și încântarea de a învăța singuri peste noapte, imagini cu toată familia citind în prag de seară, explorând muzee sau parcuri în zilele însorite, voluntariat în cauze diverse, și așa mai departe.

Realitatea este arareori în acest fel.
Mai degrabă este așa: copiii se uită la televizor cu orele, joacă jocuri pe calculatorul cu zilele sau lunile, și nimeni nu pare să vrea să iasă din casă…

În această fază aveți nevoie să considerați câteva aspecte:
1. Toate aceste manifestări sunt normale și poartă numele de de-schooling. Pe scurt, înseamnă timp de care copiii au nevoie pentru a se relaxa și reconecta cu ei înșiși, pentru a experimenta și a descoperi ce le place, ceea ce necesită TIMP. 
Iar pentru copiii care au fost și în școala tradițională înseamnă un timp și mai îndelungat pentru a scăpa de reflexele și obiceiurile desprinse în școală.

2. Copiii voștri nu sunt voi și, cel mai probabil, nu vor face aceleași alegeri ca voi. Unul dintre aspectele definitorii pentru unschooling este încrederea, iar acesta este momentul în care începeți să o practicați, dacă nu ați făcut-o deja.

Să aveți încredere în alegerile lor, să aveți încredere că ei aleg ceea ce trebuie la momentul la care se află. Sugerați și oferiți sfaturi, desigur, dar înțelegeți și respectați faptul că prin această încredere creați un parteneriat, un cadru în care nu acționați ca un profesor, iar copilul se va simți în siguranță și va căuta să descopere ce-i place și ce vrea să învețe.

3. Învățarea se întâmplă oriunde și oricând, pentru că este în natura noastră. Doar pentru că nu arată așa cum am fost noi “învățați” că arată, nu înseamnă că nu se întâmplă!

Scopul este să creați o experiență pentru familia voastră, nu să copiați experiența altei familii.

Experiența altor familii este foarte valoroasă, iar a celor care sunt în această alternativă educațională de mai mult timp cu atât mai mult, dar în final contează doar ca sursă de inspirație.

Voi vă creați propria voastră experiență. Fiecare familie și fiecare persoană este diferită, și deci unschooling poate fi complet diferit de la o familie la alta.
Este un lucru bun. Este minunat, chiar. Bucurați-vă! Aveți șansa să creați un stil de viață care se potrivește nevoilor familiei VOASTRE.

Găsiți oameni asemeni vouă.

Suportul prietenilor sau al oamenilor care împărtășesc aceleași valori cu voi este foarte important. Aveți nevoie de suportul lor.
Este unul dintre motivele pentru care organizăm Conversațiile CEREHARD – întâlniri online deocamdată – în care părinții și copiii fac schimb de idei și păreri, și își oferă propria experiență celorlalți părinți.

Experimentați și fiți flexibili.

Încercați diverse lucruri împreună cu copiii și vedeți ce funcționează și ce nu.
Care este timpul ideal împreună în familie, dar și în afara ei? Ce vă place fiecăruia să faceți și cum vă face plăcere să le faceți? Care sunt nevoile fiecăruia dintre voi, cum se completează între ele sau cum se bat cap în cap? Cum le puteți adresa, astfel încât fiecare să se simtă auzit și respectat?

Unul dintre avantajele acestui stil de viață este tocmai această flexibilitate – să schimbați lucrurile atunci când nu funcționează și să vă adaptați odată cu evoluția copilului și a voastră.

Este un proces care se așează în timp, prin încercări, dar este un exercițiu care merită tot efortul, pentru că deprindem abilități care ne sunt de folos toată viața.
Și în special copiilor, pentru că nimeni nu știe ce ne rezervă viitorul, iar flexibilitatea și adaptabilitatea sunt esențiale. Uitați-vă doar la anul 2020!    

Concentrați-vă pe aici și acum, nu pe viitorul de peste ani.

Cât de ușor este să cădem în capcana “dar dacă…” o știm mult prea bine toți cei care citim aceste rânduri. Dacă copiii vor să se întoarcă în sistem? Dacă vor să urmeze o facultate? Dacă noi, ca părinți, nu îi pregătim suficient de bine pentru viitor? 

Sunt multe “dacă-uri” care nu ne lasă să dormim noaptea, în special în societatea în care trăim astăzi, în care finalitatea este mai importantă decât procesul.

Asta vă doriți pentru copiii voștri? O competiție în care să bifeze diverse?

Focusați-vă mai bine pe ce există în fața voastră – aici și acum! Lucrurile se pot da complet peste cap, peste noapte (vezi pandemia).
Construiți relații. Învățați. Do your thing, oricare ar fi acela. Și adresați acel “dar dacă…” pe măsură ce apare și devine relevant, în loc să vă panicați în legătură cu  un viitor care nu s-a întâmplat încă.

Copiii recuperează și învață atunci când și dacă vor vrea să se întoarcă la școală. Adolescenții își dau testele pentru admitere dacă își propun acest lucru. Toți copiii, indiferent de vârstă, asimilează în timp util informațiile de care au nevoie pentru examene, atunci când există motivație autentică și alegeri asumate de către ei. 

Bucurați-vă unii de alții.

Înainte de învățare, există un context – cum trăim, cum dezvoltăm relații și conexiuni și cum construim încredere. Ca să putem învăța – copii și adulți deopotrivă – haideți să ne concentrăm pe cultivarea acestui mediu, iar învățarea va veni de la sine: pas cu pas, prin conectare și relaționare, prin exercițiul încrederii și prin considerarea copilului un partener în acest demers numit educație.

Nimeni nu conduce sau este condus. În schimb, căutăm să ne bucurăm de ceea ce experimentăm, împărtășim cu ceilalți propria experiență, cu tot ce aduce fiecare zi, cu bune și cu rele.

Nu va fi perfect în fiecare zi. Este o alegere care prin asumare, bucurie și focus va fi o experiență minunată.

Sfaturile de mai sus vin de la Idzie Desmarais, un adult crescut în afara școlii și un lifelong learner, despre care puteți afla mai multe aici.

Materialul este primul dintr-o serie prin care ne propunem să vă prezentăm experiențe de educație altfel decât la școală din societăți și culturi care trăiesc de mai multe decenii în această paradigmă.
Experiența lor este valoroasă și sperăm să fie de folos cât mai multora dintre voi.

Am văzut clipul cu ursul care alerga pe pârtie după un schior și…. mi-am dat seama că vine primăvara, că ieșim din hibernare și că scoatem capetele, ca ghioceii, din vizuinele în care, de fapt, am continuat să ne țesem povestea.

Mai mult sau mai puțin speriați, poate vom înțelege că omul nu e stăpânul naturii, că organizarea noastră socială este, deocamdată, mult inferioară până și unui mușuroi de furnici și că deciziile ne aparțin dar, totodată, ne și responsabilizează.

Nu știu dacă ați văzut filmarea cu acel organism numit „blob” – celulele care îl constituie se comportă precum neuronii din creierele noastre, comunică, decid împreună și sunt parte a unei rețele de o complexitate greu de gestionat pentru mintea noastră, obișnuită cu idei puține și fixe. 

Cam așa mi se pare că suntem noi acum – avem în noi multă cunoaștere, trebuie „doar” să învățăm ce facem cu ea.

Suntem un „blob” care își optimizează supraviețuirea și ia decizii (să sperăm, informate), rezultate din colaborarea între componentele lui invizibile.
Acest blob are mai multe noduri, între care se construiesc și se rup, permanent, legături de tot soiul. Este dinamica uriașei complexități pe care o trăim dar pe care o și generăm. Fiecare nod are alte sarcini, vizează alte teritorii, poate are și altă culoare.

Din el pot porni alte și alte noduri, care se formează sau se descompun – dinamismul este una dintre caracteristicile de bază ale organimului social pe care l-am creat. 
Cum funcționează și care este logica acestui „blob” în explicațiile de mai jos.

De ce povestea asta complicată?

Pentru că în CEREHARD sunt oameni cu structuri extrem de diferite una de cealaltă. Toți, însă, ne dorim să fim lăsați să ne educăm copiii în afara actualului sistem, care este falimentar.

Fiecare centru – fie CEREHARD, fie cu altă denumire, dar cu copii cereharzi – are caracteristicile lui, iar dacă o familie nu se regăsește în filosofia unui centru poate migra la altul, mai apropiat vederilor fiecăruia. 

Unii vor structură, programă, examene, alții, dimpotrivă. Unii nu doresc nici afilierea la vreun centru. De aceea CEREHARD este EOTAS, educație altfel decât la școala standard, o colecție de variante din care puteți proba ce vi se potrivește.

Revenim cu rugămintea să urcați în folderele copiilor tot ce considerați că ne ajută pe noi să fim la zi cu evoluția voastră. Ne-ar fi de mare folos un jurnal de activități, în care să scrieți voi și/sau copiii.
Cu bucuriile, cu lacrimile, cu temerile și tot ce vă macină. 

Ne gândim să participăm, ca școală, la testarea PISA din 2025 – acolo se va vedea, sunt convinsă, că educația liberă, personalizată, dă rezultate. Pregătirea în sine constă în rezolvarea de probleme de zi cu zi, prin proiecte – studiați, împreună cu copiii, tot ceea ce îi „macină” pe ei – întrebărie lor sunt baza de la care porniți: de ce sunt frunzele verzi, ce spune câinele când latră, ce este frica, etc.

Dacă vă împiedicați, cereți ajutorul – suntem aici, alături de voi, traineri, părinți, specialiști în diverse. 

Vă este teamă să navigați liber în căutare de răspunsuri? 

Treceți prin platformele educaționale sau prin cărțile și manualele care vă plac. Reiau ideea deja iterată – faceți cu ai voștri copii ce v-ar fi plăcut să facă ai voștri părinți sau bunici cu voi.

Învățarea are loc prin experimentare, prin „greșeli”, prin asociere cu un stimul care ar trebui să declanșeze emoții – ideal, pozitive. 

Dacă nu ați citit deja acest articol, îl recomand cu toată ființa mea. Pe mine m-a ajutat enorm în 2012, când a fost publicat, după ce, în luna ianuarie a acelui an, mi-am scos copiii din școala standard. 

Date fiind poveștile horror care circulă zilele acesta, m-am gândit să vă (re)amintesc niște lucruri pe care le-ați învățat la școală – atât în gimnaziu, cât și la liceu. Unii, și la facultate.

Ce este viața? Nu știm. Ca să putem afirma, însă, că ceva este viu, acel ceva trebuie să îndeplinească 7 funcții (neapărat pe toate odată): să simtă, să respire, să crească/să se dezvolte, să se reproducă, să excrete, să se hrănească.

Celula este cea mai mică entitate care le face pe toate. Pentru asta, are ceea ce se cheamă „organite” – echivalentul organelor:

Am povestit aici extrem de simplist, gândiți-vă că în fiecare celulă a corpului vostru au loc cca 3000 de reacții (bio)chimice/secundă. Și nu numai în celulele corpului, ci și în cele ale bacteriilor și fungilor care ne populează și pe dinafară, și pe dinăuntru. Și care sunt muuuult mai multe decât celulele corpului.

Toate ființele alcătuite din mai multe celule fac ceea ce am enumerat mai sus. Plantele, animalele, fungii (ciupercile) simt, respiră, cresc, se reproduc, excretă, se hrănesc. Multe ființe au organe care mediază aceste funcții – creier, plămâni, inimă, rinichi, ficat etc.

Toate aceste funcții au loc pentru că în celule există „baza de date” care asigură furnizarea informației necesare fiecăreia. Această bază de date este stocată în molecule de acid dezoxiribonulceic (ADN), alcătuite din succesiuni de baze azotate. Trei astfel de baze alcătuiesc un „codon”, care conține informația necesară sintezei unui aminoacid. Pentru decodificarea succesiunii din ADN este necesară molecula de acid ribonucleic (ARN), care copiază „în oglindă” succesiunea de codoni din ADN, apoi, în cadrul ribozomului (organitul acela descoperit de Palade), îl „traduce” în aminoacid. Există oameni care studiază o viață „doar” procesele de replicare, atât de vast este domeniul.

Virusul nu poate îndeplini niciuna dintre cele 7 funcții enumerate. Este un fragment de ADN sau de ARN (SARS-CoV sunt virusuri de tip ARN), înconjurat (sau nu) de un înveliș (proteico-lipidic). Nu se știe când au apărut, iar inserția lor în celulele vii este absolut necesară pentru „înmulțirea” lor. Pătrunderea în celulă se face prin intermediul receptorilor membranari – proteine care ar trebui să servească și de „gardieni” ai celulei dar pe care virusurile reușesc să-i „păcălească”, „costumându-se” în ceva ce receptorul recunoaște ca fiind familiar. Noi, oamenii, purtăm în codul genetic un procent semnificativ de genomuri virale, care au rămas acolo din timpuri imemoriale. Uneori, ne-au ușurat existența, alteori au făcut o adevărată „selecție”. 

Coronavirusurile sunt studiate de mult, faptul că SARS CoV 1 și MERS au dispărut la fel cum a apărut, după o furtună cu victime, a făcut ca cercetarea lor să intre într-un con de umbră, mai ales pt că în cercetare banii se duc acolo unde apare o urgență. 

Coronavirusurile au un înveliș cu „spini” proteici care ies la suprafața stratului lipidic. Acești spini au fost „descifrați” – sunt alcătuiți fiecare din 2 subunități, una servește la aderența de membrana celulară, cealaltă, la cuplarea cu receptorul. Mecanismul în sine este extrem de complex și implică și o enzimă specifică celulei, enzimă ce ajută, culmea, virusul în această operațiune. 

Receptorul de care se atașează virusul este enzima convertoare de angiotensină (angiotensin-converting enzyme 2 = ACE2), o protează sintetizată de celule plămânului, intestinului, ficatului, inimii, ale endoteliului vascular (stratul de celule ce căptușește pe interior vasele de sânge), testiculelor și rinichilor.

Dezasamblarea coronavirusurilor în citoplasma celulelor gazdă pentru transcripția și translația informației din ARN-ul propriu este un proces incomplet elucidat. Una peste alta, ajung să folosească aparatul de sinteză proteică din interiorul celulei și, când moleculele virale au fost sintetizate în proporția necesară, începe asamblarea lor la nivelul aparatului Golgi celular. La asta folosesc medicamentele antivirale – încetinesc sau stopează procesul de sinteză a componentelor virale la nivel celular.

Ce au virusurile cu noi? Nimic, practic…. 

Am intrat pe acest terra incognita al sălbăticiunilor, unde acționează selecția naturală – și prin intermediul virusurilor. Planeta noastră nu este un tărâm prietenos, viața este un joc al elementelor (acelea din tabelul periodic) și moleculelor, coordonat de legi pe care abia le descifrăm, sensul vieții nu este căutarea fericirii, ci perpetuarea – propagarea prin urmași care se adaptează oricăror condiții. 

Faptul că niște atomi de carbon, azot, fosfor și oxigen au alcătuit, la un moment dat, o structură purtătoare de informație face parte din acest joc demarat acum aproape 14 miliarde de ani, când au apărut primele elemente – hidrogenul și heliul. Structura aceea poate fi extrem de mică (virusurile) sau ceva mai mare (genomul oricărei ființe) dar este, peste tot, aceeași. 

Noi, oamenii, suntem ca niște galaxii prin care circulă mici fragmente de informație. Uneori, acestea generează distrugeri, alteori, o altă etapă a ordinii pe care noi o numim haos.

În aceste zile în care proliferează recomandările de la specialiști (în diverse) despre cum să ne ducem viața în vremea SARS-CoV-2, alături de propriii copii, care nu mai merg la școală, îndrăznesc să vă propun și eu varianta mea, de mamă de copii neșcoliți (dar educați) și de promotor al alternativei EOTAS, adică orice altă variantă în afara școlii considerate, eronat, clasice. 

De ce eronat? Pentru că școala clasică e cea din vremea înțelepților antici.

Cuvântul „școală” provine din grecescul „skhole” = timp liber, petrecut filosofând. În latină, „schola” însemna întrerupere din lucru, timp dedicat învățării plăcute.
Filosoful Constantin Noica scria în al său Jurnal filosofic:

„Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări.

Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi….Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.”

Școala asta de la marginea cetății se desfășura, pe vremea anticilor, într-o livadă de măslini a grecului Akademos (de unde și denumirea actuală de Academie). Acum, în secolul XXI, am reluat conceptul, am adunat tinerii dornici de eliberarea de tiraniile de orice fel și ne întâlnim – nu într-o livadă de măslini, ci în Grădina Botanică – pentru a discuta despre orice și a cerceta tot ce ne cade în mână. 

Ne întâlnim și în institute de cercetare sau în alte conjuncturi catalizatoare de învățare. S-au coagulat comunități în mai multe orașe – la modul ideal, sperăm să găsim un/o Akademos care să ne găzduiască demersurile, mai ales că este vorba de educație liberă, personalizată, holistă, sub îndrumarea unor polimați – facilitatori și/sau mentori. 

Cred că doar așa copiii noștri vor putea învăța să gândească, să discearnă și să devină cetățeni educați ai cetății – condiție fără de care democrația nu poate exista.

În engleză, “holistic” vine de la “whole” (holist, în românește). Educația holistă ajută copiii să se cunoască și înțeleagă pe ei înșiși, atât la nivel emoțional cât și rațional, atât ca parte a unui întreg (universul) cât și ca univers al particulelor care îi constituie.

Pentru unii oameni, holismul este echivalent cu acel concept din care nu reușim să ne „extragem” de vreo 2500 de ani – că omul ar fi alcătuit din 3 „componente”: corp, suflet, spirit. 

Este ca și cum am persista în ideea că universul este constituit din 4 elemente fundamentale – apa, aerul, focul și pământul. Încerc să „restaurez” înțelesul cuvântului „holism”, pe care ajungem să nu-l mai putem folosi pentru că a căzut în derizoriu. 

Holismul stă la baza medicinei personalizate, de exemplu – profilul genetic, corelat cu bolile deja manifestate, cu alergiile și cu alte „dezechilibre” permit configurarea unui tratament potrivit fiecăruia.

La fel și educația holistă – fiecare copil este un boțișor curios, pentru care lumea e un loc de joacă fascinant. Nimic nu e mai frumos, pentru un copil, decât să „piardă vremea” scobind printre pietrele de pe marginea unui râu, examinându-le la nesfârșit asperitățile, bălăcindu-se în toate ochiurile de apă, modelând argila până când s-ar „murdări” din cap până-n picioare, simțind, prin toți porii, ceea ce noi, cei „mari”, am uitat.

Ar sta acolo cu orele, cu zilele…. iar noi, adulții, care „știm” ce „trebuie”, le povestim că au nevoie de un „rost” în viață, că joaca „trebuie” să înceteze. Îi scoatem, astfel, cu forța, din acel mediu complet, „the whole”, care le permite învățarea prin toate fibrele, simțirea prin toți receptorii, percepția prin toți neuronii și manifestarea prin emoții corelate cu acțiuni care nouă ne pot părea ilogice, dar care au logica lor, a unei realități la care noi nu mai avem acces. Încercați să vă amintiți cum erați la vârsta copiilor voștri.

În clasele primare îmi plăcea la nebunie să întârzii întoarcerea acasă de la școală. Cutreieram pădurile învecinate, savurând toate „semnalele” naturii, fără o țintă precisă. Nu căutam nimic, nu aveam un țel – doar imersia pură în oceanul acela de informație, de unde cu diferite frecvențe. După ce a aflat mama ce fac în loc să mă duc acasă, a început să-mi povestească despre ce li se poate întâmpla fetițelor în pădure. Și…am intrat în rândul lumii.

Sigur, orice părinte nu vrea decât binele copilului. De aceea îi protejăm, le explicăm ce ar putea să pățească în diverse împrejurări și, dacă am putea, le-am implanta cipuri cu ajutorul cărora să-i putem urmări permanent. Le transferăm, astfel, la nesfârșit, anxietățile noastre, moștenite sau inoculate, fricile, nesiguranțele și, mai grav, ideea că lumea este un loc „rău”, plin de pericole cărora trebuie să fii pregătit să le faci față.

Se pare că trăim cele mai sigure timpuri de până acum – ei da, în ciuda eforturilor disperate ale media de a ne inocula iminența sfârșitului lumii, statisticile arată că nicicând nu s-a trăit mai bine ca acum. Am putea, oare, folosi acest „bine” pentru a ne aprofunda pe noi înșine? 

Poate dacă am lăsa un pic „garda” jos, dacă ne-am reactiva senzorii ostracizați în categoria „netrebuincioaselor”, dacă am respira mai rar, mai profund? Dacă doar ne-am uita la copilul nostru – o copie (poate mai bună) a noastră – cum scobește cu o nuia plină de mâl în balta aceea plină de lumi microscopice fără să-i dăm indicații despre „ce” anume să observe și „cum” anume să scobească și ce o să i se „întâmple” dacă se udă la picioare și….

Dacă doar am respira, privi, auzi – de fapt, conștientiza pe noi înșine, dincolo de fricile existențiale – oare cum ar fi?

Nu știu de ce majoritatea crede că a școlariza copilul este totuna cu a-l educa. De fapt, știu…. pentru că, iarăși, suntem prizonierii unui mit – acela că statul devine responsabil pentru copiii noștri – fie că e vorba de educație, de bun simț sau de sănătate. Or, nu, nu statul este responsabil ci noi, părinții. Dar dacă „faci” un copil pentru că așa vrea societatea – mama, tata, vecinele, colegii de serviciu etc – atunci vei sfârși prin a pasa responsabilitatea creșterii lui celor care te-au împins să-l faci. De aici și disonanța cognitivă în care ajung să trăiască foarte mulți părinți care…. nu știu cum să fie părinți, deși chiar și-ar dori asta. Constată cu stupoare că au devenit clone ale părinților proprii și că ceea ce „urau” mai mult la ei au ajuns, la rândul lor, să propovăduiască.

Nu caut vinovați și nici victime. Încerc să expun o problemă, din perspectiva unui om care are, la rândul lui, copii, dar care a găsit o soluție pentru a-i lăsa să se dezvolte cât mai frumos și mai sănătos cu putință. 

Prin de-școlarizare. Prin educare personalizată, holistă, care sprijină, nu impune. Cu respect și uluire față de ființa nouă care crește sub ochii mei și pe care nu vreau să o „mototolesc” impunându-i limitele absurde între care am fost eu înghesuită, în numele unui „așa se cade” frustrant, epuizant și de neînțeles. 

Din cauza cărora am ajuns să mă cunosc foarte târziu, conștientizând abia după jumătatea vieții că sunt un soi de terra incognita pentru mine însămi.

Dată fiind situația actuală – care e clar că va produce un reset la nivel planetar – nu știm ce va urma. Până atunci, însă, am doi copii fericiți, echilibrați, sănătoși, cu vaccinurile la zi și în deplină armonie cu ei înșiși. Sunt de un bun simț pe care aș putea să-l declar excesiv și au capacitatea de a discerne între autentic și bullshit. Inclusiv în discursul cuiva. 

Nu înțeleg de ce la școală este așa de mult zgomot și de falsă competiție și de ce ajung copiii să vorbească atât de urât și să se certe cu părinții – țin să precizez că povestea cu „adolescența” – de care eu mă temeam cumplit – e doar o poveste: dacă ești alături de copilul tău, dacă îl sprijini și nu-l critici permanent, dacă nu-ți descarci pe el frustrările tale de adult, atunci nu se va purta niciodată ca în descrierile despre comportamentele asociate cu vârsta de 13-16 ani.

Încercați!

În toată lumea, educația este în reformare. Vechea paradigmă a învățământului, bazat pe memorare și reproducere din memorie, trebuie schimbată.

Am purtat un dialog cu prof. Julian Hingley pe tema nevoii de schimbare de paradigmă în educație și rolul neuroștiințelor în configurarea de soluții eficiente în învățare, la TVR Cluj în emisiunea  “Știință și Cunoaștere”.

E deja duminică, dar tot voi scrie la „spovedania de sâmbătă”. 
Duminică, 1 aprilie, avem o întâlnire la Bucurania – un centru fain, unde Sonia Vasilescu creează o bucățică de rai pentru câțiva prunci. Săptămâna viitoare mai sunt programate câteva întâlniri – unora chiar nu le vine să creadă că existăm și simt nevoia să ne „pipăie”. 

Da, existăm – o școală liberă, unde copiii pot explora în voie, fără teama că „strică”, sau că „greșesc” cu ceva.
O școală la care vii atunci când ai nevoie, la omul sau echipa de care ai nevoie.

Spovedania de sâmbăta asta este despre îndoială. Despre constatarea că, oricât de faină ar fi o idee, reacția societății este una de „reținere”. Că, după ani de chin, de străduințe, de cheltuieli și de – până la urmă – sacrificii, îndoiala rămâne (în psihologie, este povestea străinului care pătrunde în cetate).
Despre reflexul moștenit / creat – cum că ceea ce este acceptat de generații este și bun.

Mi s-a recomandat ca, la întâlnirile pe care le voi avea, să aduc „acte” care să ateste faptul că sunt o școală în curs de acreditare. Sigur, nicio problemă, pot să aduc orice „acte” sunt solicitate – nu pot, însă, să nu mă întreb dacă cei care cer asta s-au gândit vreodată să ceară și școlilor „de stat” sau „private” să prezinte „actele” care le permit existența.

Dacă noi, ca societate, am cere  instituțiilor (statului) acele „acte” care să ateste că sunt capabile să îndeplinească sarcinile pentru care sunt plătite, că garantează siguranța fizică și mentală a copiilor de care se ocupă…. cred că am avea surprize imense. De la siguranța împotriva incendiilor până la evaluarea reală a educatorilor care se ocupă de copii.

Nu vi se pare ciudat că, după 12 ani de școală (în curând, 15), majoritatea oamenilor trebuie să urmeze cursuri de „dezvoltare personală”, de „conștientizare”, de „vindecare” etc. – care, toate, încearcă să repare stricăciunile (ireversibile, de cele mai multe ori) induse de un sistem în colaps?

Majoritatea părinților se plânge de sistem dar… nu se poate rupe de el. Preferă siluirea unui copil în coordonatele a „ceva” ce i se pare că știe – pentru că a trecut pe aici și cunoaște „calea” – cea a minciunii, a disonanței cognitive, a „bipolarimului”. Finalul apoteotic este viața cu dublă măsură, superficializarea, acceptarea „răului necesar” – acel „rău cu rău dar mai rău fără rău”.

Totul se depozitează în codul genetic / epigenetic. Rețelele neuronale care ne ghidează sunt construite pe modele configurate în creierele părinților, bunicilor, străbunicilor. Abuzurile asupra strămoșilor se regăsesc în conectomica nepoților iar „tradiția” devine religie, din nevoia de siguranță, de „constant” / cunoscut.

Nimic nu e mai reconfortant decât „siguranța zilei de mâine”. Deși această siguranță nu există.

Au proliferat tot soiul de „metode de vindecare a trupului / sufletului / minții”. Construite pe teamă, pe necunoaștere, pe nesiguranță – toate, trăsături căpătate în timpul școlii, instituția aceea care ar fi trebuit să ne învețe să ne cunoaștem pe noi înșine.

V-ați întrebat vreodată unde dispare „de ce”-ul copilului?
După vârsta de 11-12 ani, se estompează, apoi nu se mai aude… și nu pentru că micii întrebători ar fi primit răspunsul, ci pentru că întrebările lor zboară în gol, lovindu-se de pereții indiferenței, ai dualismului, ai mântuielii.
Ai necunoașterii, în / de fond….

Un filosof îmi semnala, zilele trecute, un fenomen interesant: foarte multe edituri se concentrează pe „traducerea” – în limbaj adaptat copilăriei – a capodoperelor literaturii universale.

Este o întreprindere inutilă, ba chiar păguboasă – copilul nu înțelege nimic din povești care nu pot fi înțelese decât de oameni care au trecut prin „inițierea” descrisă de acele opere literare și, pentru că nu înțelege, capătă și aversiune față de respectivele experiențe.

Vom putea, oare, să redăm, copiilor, copilăria? Ați observat că niciun copil nu mai cântă? Și nu mă refer la parascoveniile sexoase pe care le îndrugă unii – după un negativ livrat fără niciun discernământ – ci la incantațiile absolut necesare dezvoltării cerebrale normale și echilibrate…

Personalităţi consacrate din diverse domenii ale vieţii ştiinţifice sau artistice afirmă că şcoala este „un rău necesar”. „Necesar” deoarece majoritatea părinţilor nu au unde să-şi lase copiii în timpul programului lor de serviciu şi speră că la şcoală odraslele măcar învaţă ceva, un „rău”, deoarece solicită peste măsură elevii cu sarcini care nu-i ajută să-şi dezvolte nici inteligenţa, nici stima de sine, nici alte calităţi absolut necesare într-o societate în care tehnologia a permis accesul la informaţii până acum rezervate doar iniţiaţilor, iar adaptarea este competenţa supremă pentru supravieţuire.

În raportul Fundaţiei John D. & Catherine T. MacArhur – The future of Learning Institutions în a Digital Age – sunt enumeraţi cei 10 piloni ai educaţiei instituţionale pentru viitor.

Învăţarea de unul singur

Sursele de pe internet au devenit accesibile până şi copiilor. Cititul on-line este cooperant, interactiv, nonliniar şi relaţional, implicând multe opinii. Chiar dacă o căutare trimite, uneori, la surse care nu au nicio legătură cu ceea ce ne interesează, avem acum posibilitatea de a consulta nenumărate pagini dedicate unui subiect, discernământul fiind absolut necesar în selectarea informaţiilor valabile.

Structuri orizontale de invăţare

Bazate pe instituţii şi pe capacitatea acestora de a stimula învăţarea: educaţia instituţionalizată este autoritară, standardizată, măsoară performanţa individuală cu ajutorul testelor. Mai nou, a apărut lucrul în echipe pe o anumită problemă, deoarece s-a constatat că trasarea de sarcini multiple şi punerea în valoare a abilităţilor / talentelor îmbunătăţesc capacităţile de a rezolva diverse probleme ale întregii echipe. Ca urmare a volumului uriaş de informaţii disponibile şi a posibilităţii practic nelimitate de acces la surse / resurse, strategia de învăţare înregistrează o schimbare: accentul cade acum pe discernământul cu care se selectează informaţia corectă; a învăţa că devine a învăţa cum – se trece de la conţinut la proces.

Trecerea de la autoritatea presupusă la credibilitatea colectivă

Învăţarea presupune trecerea de la autoritate la credibilitate. În viitor, învăţarea implică dezvoltarea de metode, adesea aceleaşi, pentru discriminarea informaţiilor valabile de cele discutabile. În consecinţă, învăţarea va avea drept consecinţă creşterea capacităţii de a alege înţelept – epistemologic, metodologic, pe baza parteneriatelor cooperante productive create pentru rezolvarea problemelor complexe.

Învăţarea va viza nu numai abordarea arhitecturii informaţiei, interoperabilitatea şi compatibilitatea, scalabilitatea şi sustenabilitatea, ci şi a dilemelor etice. Într-un mediu tot mai inter-, intra-, multi- şi transdisciplinar, creăm şi medii de învăţare pentru a putea aborda probleme şi sisteme complexe, care nu pot fi tratate dintr-o singură direcţie. Dacă în trecut nu exista altă posibilitate decât cea a încrederii într-o autoritate sau într-un expert certificat, astăzi este tot mai clar că această variantă nu mai funcţionează, din cauza gradului ridicat de complexitate din orice situaţie.

Descentralizarea pedagogiei

Sunt numeroase situaţiile în care se recomandă folosirea cât mai redusă a resurselor la care lucrează echipe întregi, cum este Wikipedia. Aceasta este o reacţie anti-intelectuală la un proces de nivel global, ce vizează cunoaşterea, şi care implică surse de o reală importanţă. Wikipedia reprezintă proiectul de colaborare ce implică cel mai mare număr de voluntari; toţi adună informaţie, scriu, corectează, actualizează – acestea reprezintă, de fapt, educaţie.

Pedagogia prezentului are nevoie şi ea de împrospătare, de actualizare, de conectare la tehnologie. În astronomie, de exemplu, a fost recunoscut rolul amatorilor care scrutează bolta cerească din pasiune – datele furnizate de ei sunt, în majoritatea lor, extrem de preţioase. S-a creat un soft, Web 2.0, care a pus ordine în toate informaţiile cu ajutorul participanţilor şi al specialiştilor. La fel, pedagogii ar putea dezvolta metode mai eficiente cu ajutorul colectivelor de elevi şi de profesori.

Învăţarea în reţea

În viaţa şcolară de zi cu zi, învăţarea este (sau ar trebui să fie) centrată pe elev. Acesta îşi aşteaptă rândul ca să vorbească, întreabă, ascultă.
În reţea, se poate depăşi acest stadiu conversaţional, corectând greşelile celorlalţi şi acceptând corectura celorlalţi, lucrând în echipă la găsirea celor mai bune soluţii.

Spre deosebire de învăţarea individuală, care duce la competiţie şi la ierarhizare, învăţarea în reţea dezvoltă cooperarea, parteneriatul, medierea, interactivitatea, angajarea socială. Realizările unui grup sunt, invariabil, notabile în comparație cu ale unuia singur.

Educaţia open source (gratis)

Urmăreşte deschiderea accesului la informaţia care, îndeobşte, este protejată de copyright sau aparţine cuiva. Învăţarea individuală este un proces ierarhizat: individul învaţă de la un profesor / specialist, pe baza a numeroase publicaţii protejate de copyright, şi despre care se presupune că ar constitui corpusul de cunoaştere.

Învăţarea în reţea este cel puţin de tip P2P şi de la mulţi către mulţi (many to many = M2M). În situaţiile în care resursele nu sunt distribuite echilibrat, reţeaua operează conform modelului many-to-multitudes (de la mulţi către și mai mulți) – grupul care acces la resurse susţine infrastructura necesară schimbului intelectual echitabil cu cei care nu au resursele financiare pentru a susţine o conexiune digitală.

Există multe mişcări sociale internaţionale care operează pe acest sistem, resursele financiare de la un capăt fiind contrabalansate de expertiza locală şi de investiţia umană şi de muncă de la celălalt.
Astfel, schimburile au valoare socială pentru toţi participanţii, iar nevoia de interactivitate susţine socializarea digitală prin reţele. P2P (peer to peer) este o rețea în care fiecare computer poate fi client sau server pentru celelalte computere ale rețelei, permițând partajarea (share) diferitelor resurse – fişiere, periferice, senzori etc. – fără a fi nevoie de un server central.

Învăţarea – conectivitate şi interactivitate

Socializarea în reţea permite crearea de grupuri de învăţare în care membrii susţin, preiau şi îmbogăţesc experienţele de învăţare, contribuţiile, produsele. Există posibilitatea sincronizării, a partajării aproape instantanee a datelor între cei conectaţi. Tehnologia de azi permite ceea ce se numeşte networking, în contrast cu individual-working, concept care ar putea fi preluat şi în educaţie.

Învăţarea pe tot parcursul vieţii

Schimbările rapide la care suntem martori şi care ne solicită adaptarea presupun învăţare permanentă. Globalizarea a permis accesul la diferite culturi şi civilizaţii, socializarea se face pe alte criterii, cantitatea de informaţie deja nu mai poate fi estimată, iar discernământul în selectarea acesteia devine o abilitate care se poate antrena şi dezvolta numai prin accesul la resurse de calitate.

Instituţiile educaţionale = reţele mobilizatoare

Tradiţional, instituţiile educaţionale sunt asociate cu termeni ca reguli, norme, producţie, distribuţie. Reţelele implică flexibilitate, interactivitate, rezultate. Interactivitatea se menţine cât timp reţeaua este solicitantă, productivă, dispusă la schimbare.

Scalabilitate – flexibilă şi simulare

Învăţarea în reţea facilitează şi rămâne deschisă diferitelor posibilităţi de învăţare, fie ele mici şi locale, fie de mari dimensiuni, cu contribuţii notabile la un domeniu, subiect sau un anumit tip de cunoaştere. Noile tehnologii permit grupurilor mici, alcătuite din membri aflaţi la distanţe mari unii de alţii, să înveţe prin colaborare, împreună şi unii de la alţii.

Pe de altă parte, prin intermediul simulărilor, fac posibilă înţelegerea proceselor complexe din cadrul sistemelor vii, sau a structurilor sociale. Instituţiile educaţionale ar trebui să stimuleze proiecte de amploarea Encyclopedia of Life sau Wikipedia, dezvoltând modalităţi prin care participanţii să contribuie calitativ la astfel de eforturi. Caracteristică a unui sistem informatic de a se comporta similar, fără defecțiuni, atunci când volumul de date pe care îl prelucrează devine mai mare. Această caracteristică se poate îmbunătăți prin adăugarea unor resurse hardware.

Educaţia se face cu ajutorul profesorilor de calitate, pentru care elevul este centrul procesului educativ.
Acest principiu conduce spre concluzia că un profesor este eficient dacă:

Un raport echilibrat predare / învăţare / evaluare este cheia unui curriculum coerent și eficient. Finalitatea unui astfel de proces constă în conștientizarea, de către elev, a întregului său potenţial, pentru a-şi putea îndeplini aşteptările legate de carieră şi de viaţă în general.

Sugerez și depășirea (dacă este posibil) a terminologiei – de intra-, inter-, transdisciplinaritate și a cadrului: pedagogul, educatorul nu este doar un intermediar în procesul de transfer al informației de la o sursă la un receptor.

Persoana care își asumă rolul de educator este, pentru un copil, la fel de importantă ca și părinții pentru acel copil – este model de atitudine, de gândire, de evoluție fizică și spirituală. A fi om nu ține nici de inter-, nici de intra- sau transdisciplinaritate, dar este o condiție esențială pentru a ne îndeplini sarcina de a crește alți oameni.

Educatorul este om de cultură – psiholog, om de știință, literat și filosof, matematician și sportiv – este acea persoană completă și complexă ce servește de reper. Cei care nu sunt astfel, ar trebui să evite profesia de dascăl – care este, de fapt, o vocație.

Aceasta este o abordare către care se îndreaptă, la ora actuală, multe dintre instituțiile de educație din toată lumea. România ar putea îmbogăți, cu experiența de țară est-europeană care a supraviețuit (e adevărat, cu sechele grave) experimentului comunismului, bazele de date care să contribuie la actualizarea / reconfigurarea fundamentelor educației.

Revin asupra ideii că ne concentrăm abuziv pe rolul creierului în viața omului.

Ființa umană este rezultatul cooperării dintre rațional și irațional, dintre sistemul nervos somatic și cel vegetativ.

Cât timp nu suntem conștienți de rolul vital al celui vegetativ – pe care nu îl putem controla –trăim doar pe jumătate.

Toate glandele endocrine au un corespondent așa-numit „energetic”, iar trăirile și emoțiile, exprimate sau reprimate, contribuie fundamental la construcția și la menținerea sănătății ființei noastre, cu toate valențele ei și în toate variantele, de la material la spiritual. 

La nivel subatomic materia nu este o certitudine, nu se află într-un loc anume, ci are „tendinţa de a exista”; evenimentele nu se desfăşoară în mod cert la momente de timp bine definite şi în moduri clar precizate, ci prezintă „tendinţa de a se produce”. Aceste tendinţe poartă numele de probabilităţi şi sunt asociate unor mărimi matematice care descriu comportări ondulatorii.

Particulele subatomice sunt, în acelaşi timp, şi unde – nu unde reale, tridimensionale ca undele sonore sau ca cele formate pe suprafaţa apei, ci „unde de probabilitate”, mărimi matematice abstracte care au toate caracteristicile undelor şi sunt corelate cu probabilităţile de a găsi particulele în anumite puncte din spaţiu şi la anumite momente de timp.

Trăim într-o societate care nu este altceva decât o replică a unei fiinţe care, la rândul său, este replică a unităţii anatomice, morfologice şi fiziologice care este celula. Conştientizarea palierelor la care se desfăşoară procesele vieţii, paliere care ne constituie şi pe care le constituim este fundamentală în construirea şi susţinerea fiinţei unice care este Terra. Tot ce ne înconjoară, la fel ca şi tot ce ne constituie nu este doar o colecţie de piese tip puzzle care, asamblate, pot construi un întreg, ci doar aspecte, variante, manifestări ale ceea ce numim energie.

Educaţia ar trebui să ajute un copil, un tânăr, să-şi conştientizeze toate capacităţile, să se dezvolte plenar, să-şi deschidă cadoul pentru că toţi suntem dăruiţi, numai că unii nu ne deschidem niciodată darul.

În trecut, majoritatea oamenilor era analfabetă, obligată să trăiască din muncile câmpului. Convingerea că ştiutorii de carte îşi pot găsi mai uşor de lucru i-a motivat pe unii părinţi să-şi dea copiii la învăţătură. 

Marcel Căpraru, profesor la Universitatea din Craiova (departamentul pentru pregătirea personalului didactic), afirmă că învățământul obligatoriu a apărut în 1819 într-un stat totalitar – Prusia – după principiul „trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm limba germană şi toţi germanii să gândească la fel şi să respecte ordinele, cel puţin în problemele mari”.

După Johann Gottlieb Fichte: „Educaţia ar trebui să aibă drept ţel distrugerea liberului arbitru, astfel ca, pe parcursul întregii lor vieţi, viitorii cetăţeni să nu mai fie capabili că gândească sau să acţioneze altfel decât au fost educaţi de către profesorii lor… Psihologul viitorului se va ocupa de clase de elevi pe care vor fi testate diferite metode de a-i convinge că zăpada este neagră. Atunci când tehnica va fi fost perfectă, orice guvern care a contribuit la educaţia mai multor generaţii va fi capabil să-ţi controleze cetăţenii fără ajutorul armatei sau al poliţiei”. 
Bertrand Russell citându-l pe Johann Gottlieb Fichte, The head of philosophy & psychology who influenced Hegel and others, Prussian University in Berlin, 1810.

Noi suntem obişnuiţi cu ideea că „prin sistemul de învăţământ, copiii sunt daţi pe mâna unor specialişti în educaţie, care, pe lângă specialitatea lor, au studiat pedagogia, psihologia şi metodicile predării. Ca unul care, zeci de ani am studiat şi predat aceste discipline, pot să afirm că nu sunt ştiinţifice.

Aşa cum o bună perioadă, în ţara noastră şi în multe alte ţări s-a predat disciplina numită Socialism Știinţific (mulţi universitari şi lectori în universităţile populare şi-au construit o carieră în jurul acestei discipline) şi s-a dovedit în realitate că aşa ceva nu există, tot astfel Știinţele educaţiei sunt articulaţii logice, uneori bine închegate, dar construite pe postulate false. Metodicile, de exemplu, sunt un fel de reţetar cu principii, norme, metode, strategii şi tehnici, dar, ca orice reţetă se adresează oamenilor bolnavi, nu spiritelor vii. 

Cercetările psihologice asupra învăţării, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov s-au făcut pe animale, şoareci, câini, pisici, porumbei, maimuţe etc. şi au fost transferate la modul cum învaţă copiii, iar cele pedagogice sunt caduce, pentru că, odată introduşi copiii într-un mediu artificial – şcoala – separat atât de societate cât şi de natură, nu poţi obţine, prin observare sau experiment nimic valabil.
E ca şi cum ai aşeza un fluture sub un clopot de sticlă, i-ai observa mişcările şi zbaterea şi ai crede că ştii totul despre fluturi!”.

Ca biolog, nu pot decât să susțin o astfel de opinie, deoarece omul nu este o un obiect care să reacționeze la fel în cadrul aceluiași experiment, repetat în condiții perfect identice.

Celulele, fiinţele vii, sistemele sociale pe care acestea le alcătuiesc sunt sisteme complexe. Biologia, într-o școală a viitorului, ar trebui să se ocupe cu studiul relaţiilor dintre părţile componente ale unui sistem, al modului în care aceste relaţii determină comportamentul în ansamblu al sistemului precum şi modul în care sistemul interacţionează şi creează relaţii cu mediul înconjurător – actualmente preocuparea domeniului complexităţii.

Trăim un timp al conştientizării, poate al eliberării de raționalismul excesiv.

La începutul secolului al XVII-lea, Descartes a introdus conceptul de metodă ştiinţifică de investigare, schimbând fundamental modul în care căutăm răspunsuri la întrebările fundamentale.

Metoda ştiinţifică pune accent pe individualitatea şi pe separarea lucrurilor, astfel că entităţile puteau fi înţelese doar prin disecarea şi analiza componentelor individuale, iar cercetătorul era doar un observator pasiv al fenomenelor exterioare.

Această paradigmă a rămas neschimbată mai bine de 300 de ani. Odată cu teoria relativităţii a lui Einstein, care a marcat începutul de secol XX, observatorul nu mai este în afara fenomenelor pe care le studiază: toate modelele pot fi descrise doar în raport cu observatorul. Rolul gândirii în construirea realităţii a devenit un subiect de dezbatere, care a rămas la fel de actual şi în zilele noastre. Fizica cuantică vine cu o imagine enigmatică a naturii realităţii.

Niels Bohr spunea că nu are rost să vorbim despre proprietăţi şi caracteristici ale unei particule care nu poate fi observată. Fizicianul David Bohm a descoperit că atunci când un gaz devine plasmă, electronii încep să se comporte ca un întreg, angajându-se într-un proces de auto-organizare; el a susţinut că numai un punct de vedere holist ar putea explica coordinarea electronilor în sistemele plasmatice cu energie mare şi că spaţiul în sine este o iluzie, deci discuţia despre separarea lucrurilor la nivel cuantic nu are nici un rost.

Viziunea noastră carteziană asupra lumii persistă – avem tendinţa de a descompune lucrurile în părţi mai mici, cărora le dăm nume. Conform teoriei lui Bohm, însă, separarea lucrurilor este doar o iluzie, toate lucrurile fiind, la rândul lor, părţi ale aceluiaşi continuum intact. Ne raportăm la un sistem de referinţă format din trei dimensiuni ale spaţiului, la care se adaugă dimensiunea timpului. 

Conform fizicii cuantice, realitatea este alcătuită dintr-un număr infinit de (uni)versuri care coexistă simultan, dar noi nu avem senzori pentru perceperea altor dimensiuni.

Legăturile dintre dimensiuni se realizează prin intermediul unor singularităţi ale spaţiului-timp, găuri negre în vecinătatea cărora legile fizicii, aşa cum le formulăm noi, nu se mai aplică şi care reprezintă punctele de trecere dintr-un univers în altul. În apropierea acestor puncte de legătură dintre planurile universului, spaţiul şi timpul suferă modificări observabile.

Cum facem faţă, din punct de vedere educaţional, acestor schimbări de concept?
Cum poate face față școala, nu numai ca instituție dar și ca paradigmă, provocării de a educa ființe umane deja educate prin expunerea la informație pură?

În condițiile în care tot ce se poate ști, la ora actuală, este accesibil, singura îndatorire a școlii este aceea de a sprijini ființa umană în dezvoltarea sa și de a o ajuta să discearnă între adevăr și impostură. Nu mai este loc de soluții impuse – profesorul are nevoie de acea cunoaștere (nu doar de cunoștințe + competențe) care să-i permită să susțină un dialog cu un elev care explică, la 11 ani, soluția teleportării (care ar fi inversarea spinului electronilor…).

Un raport publicat în 2010 asupra educației viitorului – The Future of Learning: European Teacher’s Vision – afirma că în următorii 20 de ani se vor înregistra mai multe schimbări fundamentale în ce priveşte procesul de predare/învăţare.

Obiectivele învăţării se vor concentra mai ales asupra competenţelor, nu atât a acumulării de cunoştinţe.

Dezvoltarea capacităţilor de a analiza, de a rezolva probleme, de a colabora și negocia, de a inova precum şi de auto-administrare a propriei fiinţe sunt absolut necesare pentru a putea face faţă viitorului.

Dezvoltarea şi managementul propriei personalităţi reprezintă o competenţă cheie pe cât de nouă pe atât de importantă, alături de conştientizarea ritmurilor planetare şi a rolului fiecăruia într-o lume aflată în permanentă schimbare. Matematica, limbile şi tehnologia informaţiei rămân, în continuare, fundamentale în dezvoltarea competenţelor fiecăruia de-a lungul întregii vieţi.

Învăţarea se va face în funcţie de nevoile şi preferinţele fiecăruia, facilitând evoluţia personală.

Motivaţia, performanţa şi calitatea educaţiei se întreţin încurajând individul să-şi dezvolte propriile talente şi interese. Astfel, pentru a stimula dezvoltarea competenţelor personale, practicile educaţionale, obiectivele de învăţare şi evaluarea ar trebui revizuite periodic, pentru a evita standardizarea.

Se recomandă folosirea a cât mai multor surse şi căi de învăţare, astfel ca fiecare să-şi poată configura propria succesiune de evenimente care să alcătuiască o experienţă preţioasă de învăţare, preluând responsabilitatea propriilor decizii şi a scopurilor pe care le urmăreşte.

Învăţarea se va face activ şi va avea legătură cu viaţa de zi cu zi.

Tinerii au nevoie de identitate, pe care şi-o formează în cadrul grupului, al societăţii, în deplină cunoştinţă de cauză, conştienţi de statutul de cetăţean universal. Învăţarea va pune accent pe „a face” şi pe autentic, desfăşurându-se prin interacţiune cu ceilalţi – colegi, profesori şi alţi membri ai grupului.

Tehnologiile vor fi parte atât a învăţării, deoarece modelează, schimbă şi fac accesibile noi metode de accesare, înţelegere şi generare de cunoaştere, cât și a vieții de zi cu zi.

Oricine trebuie să devină capabil să găsească, să proceseze şi să administreze o informaţie prin intermediul tehnologiilor potrivite. Profesorii trebuie să ţină pasul cu schimbările frecvente de tehnologie, pentru a putea sprijini elevii în procesul de învăţare.

Profesorii vor învăţa toată viaţa.

Pentru a face faţă schimbărilor, profesorii trebuie să fie la zi în ce priveşte cunoştinţele din diferite domenii dar şi tehnologia.