Cum construim la copii un creier flexibil și rezilient?

Creierul unui copil nu este un creier de adult în miniatură. Este un creier în dezvoltare care se conectează singur la lume. Și depinde de părinți să creeze o lume, fizică și socială, bogată în instrucțiuni de cablare.

Bazându-se pe ani de cercetare în neuroștiință și psihologie, Lisa Feldman Barrett, autoarea “How emotions are made: The secret life of the Brain” propune șapte idei pentru a vă ajuta copilul să își construiască un creier flexibil și, prin urmare, rezistent.

1. Fiți grădinari, nu tâmplari.

Tâmplarii cioplesc lemnul în forma pe care o doresc. Grădinarii observă, susțin și protejează creșterea și dezvoltarea.

La fel, părinții își pot sculpta copilul în ceva anume, să zicem, un violonist de concert. Sau pot oferi un mediu care să încurajeze o creștere sănătoasă în orice direcție pe care o ia copilul.

S-ar putea să vă doriți ca într-o bună zi copilul vostru să cânte la vioară în Symphony Hall, dar forțându-l să ia lecții (abordarea tâmplarului) s-ar putea să construiască un virtuoz sau un copil care vede muzica ca pe o corvoadă neplăcută.

Abordarea de grădinar ar fi să presărați o varietate de oportunități muzicale în jurul casei și să vedeți care dintre ele stârnesc interesul copilului dumneavoastră. Îi place să bată în oale și tigăi? Poate copilul vostru este un toboșar de heavy metal. Odată ce ați înțeles ce fel de plantă creșteți, puteți „ajusta solul” pentru ca aceasta să prindă rădăcini și să înflorească.

2. Vorbiți și citiți-i copilului vostru mult.

Cercetările arată că, chiar și atunci când copiii au doar câteva luni și nu înțeleg înțelesul cuvintelor, creierul lor înmagazinează și internalizează.

Astfel se construiește o bază neuronală pentru învățarea ulterioară. Așadar, cu cât aud mai multe cuvinte, cu atât efectul este mai mare. De asemenea, vor avea un vocabular și o înțelegere mai bună a lecturii.

A-i învăța „cuvinte emoționale” (de exemplu, „trist”, „fericit”, „frustrat”) este deosebit de benefic. Cu cât știu mai multe, cu atât mai flexibil pot acționa.

Puneți acest sfat în practică elaborând despre sentimentele altor persoane. Vorbiți despre ce anume cauzează emoțiile și cum ar putea afecta pe cineva: „Îl vedeți pe băiatul acela care plânge? Simte durere pentru că a căzut și s-a zgâriat la genunchi. Este trist și probabil că vrea o îmbrățișare de la părinții lui.” Gândiți-vă că sunteți ghidul copiilor voștri prin lumea misterioasă a oamenilor, a mișcărilor și a sunetelor lor.

3. Explicați-i lucrurile.

Cu siguranță v-a obosit adesea permanentul “de ce” al copilului. Gândiți-vă, însă, că atunci când îi explicați copilului ceva, îi oferiți posibilitatea de a învăța să prevadă. A prevedea este o calitate fundamentală în supraviețuirea noastră ca specie și în dezvoltarea noastră generală, ca indivizi. 

Evitați să răspundeți la „de ce” cu „Pentru că așa am spus eu”. Copiii care își înțeleg emoțiile și comportamentul se pot regla singuri mai devreme și mai ușor.

Dacă un copil funcționează după un raționament de tipul: „Nu ar trebui să mănânc toate prăjiturile pentru că așa mi-a spus mama (o figură de autoritate) și voi avea probleme dacă nu o ascult”, atunci acest raționament ar putea să nu fie deloc de ajutor în situația în care figura de autoritate nu este prezentă.

Dacă, însă, copilul gândește că: „Nu ar trebui să mănânc toate prăjiturile pentru că mă va durea stomacul, iar fratele și sora mea vor fi dezamăgiți pentru că au rămas fără desert din cauza lăcomiei mele”, atunci e clar că a înțeles consecințele acțiunilor lui și a deprins empatia.

4. Abordați comportamentul, nu persoana.

Când fiul vostru de câțiva anișori îi dă o palmă peste cap fiicei voastre, nu-l tratați cu apelativul „băiat rău”. Fiți specifici: „Nu-ți mai lovi sora. O doare și o face să se simtă rău.”

Aceeași regulă este valabilă și pentru laude: Nu-i spuneți fiicei voastre „o fată bună”. În schimb, comentați acțiunile ei: „Apreciez că nu-ți lovești fratele”. Acest tip de formulare o va ajuta să construiască concepte mai utile despre acțiunile ei și despre ea însăși.

O altă sugestie este să descrieți acțiunile personajelor din cărțile de povești. Atunci când cineva nu spune adevărul, nu spuneți: „Sam este un mincinos”, care se referă la persoană. Spuneți: „Sam a spus o minciună”, care se referă la activitate / comportament. Apoi continuați cu: „De ce credeți că Sam a făcut asta? Cum se vor simți ceilalți oameni dacă vor afla? Ar trebui să-l ierte pe Sam?”.

Angajându-vă mai degrabă cu curiozitate, îi ajutați să-și modeleze flexibilitatea de care vor avea nevoie în situațiile din viața reală. De asemenea, le semnalați că Sam nu este în mod inerent necinstit, ci minte într-o anumită situație. Poate că s-ar comporta mai cinstit în alte circumstanțe.

5. Căutați să fiți un model pentru copil.

Ați observat cum unele sarcini care vi se par a fi o muncă pentru voi (de exemplu, curățenia în casă sau plivitul grădinii) pot fi o joacă pentru un copil?

Copiii învață în mod natural observând, jucându-se și, mai presus de toate, copiindu-i pe adulți. Este cel mai eficient mod de a învăța, și care le dă sentimentul că stăpânesc problema. Așa că înmânați-le o mătură în miniatură, o lopată de grădină sau o mașină de tuns iarba de jucărie – sau, de ce nu, ustensile adevărate, pe care să le manevreze alături de voi, sub supraveghere – și lăsați-i să înceapă imitarea.
Un singur avertisment: copiii mici vă vor copia la bine și la rău.

6. Puneți-i în contexte diverse, cu oameni diverși.

Pe lângă persoanele cu care copiii se întâlnesc în mod normal – bunici, mătuși și unchi, prieteni, alți copii – încercați să îi expuneți la cât mai multă diversitate.

Copiii care interacționează cu persoane din diverse culturi, în diverse limbi, dezvoltă, în creierul lor, rețele neuronale care le vor fi de folos la învățarea cu ușurință a altor limbi.

Vederea a cât mai multor figuri umane, capacitatea de a le “traduce” emoțiile contribuie la dezvoltarea atenției și a memoriei dar și a empatiei, voi, ca părinți, contribuind, astfel, la dispariția rasismului.

7. Încurajați autonomia.

Copiilor le place să încerce lucruri pe cont propriu, fără ajutorul vostru, cum ar fi să se îmbrace sau să asambleze puzzle-uri. Încercați să vedeți aceasta atitudine a lor ca pe o oportunitate – nu asta vă doriți? Să-i vedeți autonomi?

Chiar și comportamentele pe care le considerați nepotrivite pot fi încercările unui copil de a înțelege efectul lor asupra lumii. Atunci când îngerașul dvs. de doi ani își aruncă mâncarea pe podea și se uită cum o ridicați, nu vă „manipulează”.

Mai degrabă, învață ceva despre fizica gravitației. Învață, de asemenea, că acțiunile lui au un efect asupra lumii din jurul ei. Așa că adunați de pe jos (sau nu) și lăsați-l să încerce din nou.

Să știi când să intervii și când să te retragi poate fi o provocare. Este de reținut, însă, că dacă ești mereu prezent, îndrumând copilul și având grijă de toate nevoile lui, atunci nu învață să facă lucrurile singur. Uneori, lăsându-i să se lupte, le dezvoltați rezistența și îi ajutați să înțeleagă consecințele acțiunilor lor.

Materialul original aici, iar mai jos, Lisa Feldman Barrett la TED.
„Nu ești la mila emoțiilor tale, creierul tău le creează.”

Foto credit Unsplash.com.

Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.