20% din impozitul pe profit al companiei tale pentru schimbarea de paradigmă în educație

390923_172297079573191_1703579360_n

Mai e un pic până la sfârșitul anului… Puteți participa la schimbarea de paradigmă în educație susținând eforturile Asociației Re-Design în acreditarea educației personalizate, de tip holist (așa-numitul model „finlandez”).

Codul Fiscal și Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea permit companiilor comerciale plătitoare de impozit pe profit să direcționeze până la 20% din impozitul pe profit (sau 0,5% din cifra de afaceri) către organizații non-guvernamentale.

Legea sponsorizării prevede şi o altă facilitate – creditul fiscal – care permite sponsorului să realizeze sponsorizări chiar dacă nu obţine profit în anul curent, suma fiind acoperită de un credit fiscal disponibil pe o perioadă de 7 ani. În acest interval, compania are timp să îşi îmbunătăţească rezultatele financiare şi să deducă din impozitul pe profitul viitor sponsorizările realizate în anii fără profit, acumulate în creditul fiscal.

Pentru a fi inclus în calcul impozitului pe profit pe anul respectiv, contractul de sponsorizare trebuie încheiat înainte de sfârșitul anului calendaristic, iar tranzacția trebuie efectuată până la 31 Decembrie 2017.

ctr sponsorizare

 

15 noiembrie

este data de la care vă așteptăm – și pe copiii voștri și pe voi – să învățăm împreună unii de la alții. Oficial…

Am atașat un contract între Re-Design și părinți.

Desfășurătorul acreditării:

# Centre accreditation At the latest by
1 Accreditation process design 01.12.2017
2 Penta visit to Bucharest 31.12.2017
3 Accreditation process pilot 01.01.2018
4 Accreditation process Re-Design 01.03.2018
5 Preparation for full accreditation 01.04.2018
6 Accreditation visit 01.05.2018
   
  Student accreditation  
7 Accreditation  design 01.02.2018
8 Accreditation  pilot 01.03.2018
9 Accreditation process Re-Design 01.04.2018
10 Preparation for full accreditation 01.05.2018
11 Accreditation visit 01.06.2018

Contract

Despre holism

În engleză, „holistic” vine de la „whole”. Se traduce cu „holist” în românește. La fel cum „acidic” din engleză se traduce cu „acid”, în română. Educația holistă ajută copiii să se cunoască și înțeleagă pe ei înșiși, atât la nivel emoțional cât și rațional, atât ca parte a unui întreg (universul) cât și ca univers al particulelor care îi constituie. Pentru unii oameni, holismul este echivalent cu acel concept din care nu reușim să ne „extragem” de vreo 2000 de ani – că omul ar fi alcătuit din 3 „componente”: corp, suflet, spirit. Este ca și cum am persista în ideea că universul este constituit din 4 elemente fundamentale – apa, aerul, focul și pământul…
Încerc să „restaurez” înțelesul cuvântului „holism”, pe care ajungem să nu-l mai putem folosi pentru că a căzut în derizoriu. Holismul stă la baza medicinei personalizate, de exemplu – profilul genetic, corelat cu bolile deja manifestate, cu alergiile și cu alte „dezechilibre” permite configurarea unui tratament potrivit fiecăruia.
La fel și educația holistă – fiecare copil este un boțișor curios, pentru care lumea e un loc de joacă fascinant. Nimic nu e mai frumos, pentru un copil, decât să „piardă vremea” scobind printre pietrele de pe marginea unui râu, examinându-le la nesfârșit toate asperitățile, bălăcindu-se în toate ochiurile de apă, modelând argila până când s-ar „murdări” din cap până-n picioare, simțind, prin toți porii, ceea ce noi, cei „mari”, am uitat… Ar sta acolo cu orele, cu zilele…. iar noi, adulții, care „știm” ce „trebuie”, le povestim că au nevoie de un „rost” în viață, că joaca „trebuie” să înceteze…. Ii scoatem, astfel, cu forța, din acel mediu complet, „the whole”, care le permite învățarea prin toate fibrele, simțirea prin toți receptorii, percepția prin toți neuronii și manifestarea prin emoții clare, corelate cu acțiuni care, nouă, ne pot părea ilogice dar care au logica lor, a unei realități la care noi nu mai avem acces. Încercați să vă amintiți cum erați la vârsta copiilor voștri…
Am povestit deseori această întâmplare din copilăria „mică” – să fi avut 2 ani, pentru că îmi aduc aminte de ghetele mele cu talonete, albe, înalte, cu vârful negru, de lac (îmi făcea o plăcere deosebită să le jupoi lacul acela, spre disperarea mamei), de echilibrul fragil al posturii mele bipede, de interesul pentru chestii mici, abia vizibile celor „mari”. Într-o zi am deschis ușa camerei și m-am întâlnit cu un gândac – o libarcă. Îmi amintesc și acum că n-am simțit nicio teamă, m-am lăsat pe vine să mă uit la el, era superb în armura aceea negru-albăstruie, cu zalele înșiruite frumos una peste alta iar antenele – uriașe, din perspectiva mea – „pipăiau” aerul dintre noi, la fel de curioase ca mine. Am suflat ușor spre ele iar gândacul a luat-o la picior cu o viteză incredibilă, m-a speriat un pic viteza aceea dar am căzut într-o profundă admirație față de frumusețea întregului tablou….. ei da, așa l-am perceput eu atunci, eram încântată și… fascinată. Ulterior, mi s-a explicat ce și cum așa că…. am intrat și eu în rândul lumii.
În clasele primare îmi plăcea la nebunie să întârzii întoarcerea acasă de la școală. Cutreieram pădurile învecinate, savurând toate „semnalele” naturii, fără o țintă precisă. Nu căutam nimic, nu aveam un țel – doar imersia pură în oceanul acela de informație, de unde cu diferite frecvențe. După ce a aflat mama ce fac în loc să mă duc acasă, a început să-mi povestească despre ce li se poate întâmpla fetițelor în pădure…. Și iar am intrat în rândul lumii.
Sigur, orice părinte nu vrea decât binele copilului. De aceea îi protejăm, le explicăm ce ar putea să pățească în diverse împrejurări și, dacă am putea, le-am implanta cipuri cu ajutorul cărora să-i putem urmări permanent. Le transferăm, astfel, la nesfârșit, anxietățile noastre, moștenite sau inoculate, fricile, nesiguranțele și, mai grav, ideea că lumea este un loc „rău”, plin de pericole cărora trebuie să fii pregătit să le faci față. Cred că și acum 50 000 de ani era la fel….
Se pare că trăim cele mai sigure timpuri de până acum – ei da, în ciuda eforturilor disperate ale media de a ne inocula iminența sfârșitului lumii, statisticile arată că nicicând nu s-a trăit mai bine ca acum. Am putea, oare, folosi acest „bine” pentru a ne aprofunda pe noi înșine? Poate dacă am lăsa un pic „garda” jos, dacă ne-am reactiva senzorii ostracizați în categoria „netrebuincioaselor”, dacă am respira mai rar, mai profund? Dacă doar ne-am uita la copilul nostru – o copie (poate mai bună) a noastră – cum scobește cu o nuia plină de mâl în balta aceea plină de lumi microscopice fără să-i dăm indicații despre „ce” anume să observe și „cum” anume să scobească și ce o să i se „întâmple” dacă se udă la picioare și….
Dacă doar am respira, privi, auzi – de fapt, conștientiza pe noi înșine, dincolo de fricile existențiale – oare cum ar fi?
Ăsta e holismul.

O piedică în calea uitării

  • Suntem în plină redactare / reconfigurare de contracte cu agenția britanică de acreditare. Durează un pic, pentru că ceea ce am propus noi va fi o premieră și pentru ei – este, practic, o educație personalizată, cu metode made in RO…. odată ce definitivăm contractele (Re-Design – Penta – FilBrit Training și Re-Design – părinți), vi le trimitem tuturor, pentru observații / sugestii / reclamații / etc.
  • avem 10 000 de euro din suma pentru avans. S-au strâns de la câțiva (mai puțin de 5…) – dispuși să-și asume „riscul” (care nu există, dealtfel). Ca să-l citez pe inspectorul care ne acreditează, și căruia i-am explicat că unora le este teamă de această oportunitate, tocmai pentru că nu au mai întâlnit-o:  „I understand their concerns. But our reputation is at risk too – if we fail to deliver, it will be a big black mark against our name… and against me personally, too. We also cannot afford to let it be a failure.” (Le înțeleg îngrijorarea [a părinților neîncrezători, adică]. Dar e vorba de reputația noastră – dacă nu reușim, va fi o pată pe numele nostru… și al meu, personal. Nu ne putem permite să nu reușim”). Ideea de bază este că vom fi, în final, o școală britanică, cu metode de tip holist (cunoscute, îndeobște, ca „finlandeze” – probabil pentru că Finlanda e țara în care se practică la greu educația holistă), ce oferă și posibilitatea de HS / US. Sper să contribuie mai mulți la achitarea taxei de acreditare, să nu mai lăsăm greul pe umerii câtorva. Așa cum v-am spus, suma finală este de 25 000 de euro. Taxele sunt propuse într-un googleform intitulat „Re-Design Education”.
  • pentru înscrieri, folosiți cu încredere ultimul google form postat pe FB (cel intitulat „Program Re-Design Education”) – răspunsurile voastre chiar sunt importante pentru configurarea programului.
  • am implicat în proiect oameni foarte faini – Alexandra Butmălai (cine nu o știe, „google her”) cu echipa ei vor fi traineri / facilitatori. Suntem în tratative cu LUDOTECH, să preia segmentul de vârstă 1 – 6 ani – dotările lor sunt excepționale, activitățile de acolo pot fi configurate în proiecte tip life-long-learning, care să implice și copiii și părinții / bunicii și care să-i pregătească pentru abordarea ulterioară, din „școala” centrului Re-Design. Vă invit să le faceți o vizită.
  • evaluările copiilor se vor face – pentru cei care doresc – în sistem britanic: IGCSE și AS / A levels. Acestea sunt concepute pentru toate disciplinele – mate, științe, informatică, limbi străine, istorie, geografie, filosofie etc. Educația pe proiecte  a copiilor nu va fi un impediment pentru testarea pe discipline – dimpotrivă.
  • Bacalaureatul internațional (IB) este un soi de „cheie universală” pentru orice facultate, oriunde. Ca să putem deveni centru de IB, va fi greu și costisitor și de durată dar… nu imposibil.

cele 2 googleforms:

  1. https://goo.gl/forms/sMhCSKB7Z3RmkJ6F3
  2. https://goo.gl/forms/ns2Rx6UcvImmqLru1

Call for action… adică „hai!”

Dr. Mark Evans, inspectorul COBIS / Penta, configurează un draft pentru acreditarea centrului Re-Design. I-am explicat că ne-am strâns câțiva care putem achita avansul și demara acreditarea + înscrierile.

Am avea nevoie, în acest moment, de:

  • decizia voastră referitoare la afilierea la acest centru + suma cu care puteți contribui acum (pentru cei care nu au completat deja, formularul este aici: https://goo.gl/forms/Fq5OgT0DxihDL9Xs2). Atenție – în formular sunt prețurile orientative pentru frecvența zilnică. Înscrierea ca home sau unschooler este de cca 300 eur/an (spun circa, pentru că aștept draftul cu decizia COBIS).
  • completarea google form pentru stabilirea unui proiect de program (https://goo.gl/forms/PornvWnbqVgVzFEt2)

 

Mai e puțin până… departe

În octombrie 2017 „împlinim” 4 ani. Atât are „școala” noastră – aia construită pe conceptul original, al anticei „skole”, care semnifică „timp liber petrecut filosofând”…
„Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. Filozofia ca donjuanism. Pe lângă ea, oamenii de specialitate fac simple căsnicii burgheze. Esenţialul e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu să ştii.” – spunea Noica.
Am făcut-o…. da, școala asta… am făcut-o. A împlinit 4 ani 🙂
Suntem câțiva „nebuni”, câțiva Don Quijote care, uneori, nu avem ce pune pe masă pentru că toate eforturile noastre sunt canalizate către materializarea acestui ideal – am plătit, înainte de toate, chirii, materiale, acces la resurse, oameni…
Ar fi fost frumos să o putem „livra” ca produs românesc dar…. nu s-a putut. Ne-au adoptat, în schimb, britanicii. Vom deveni școală britanică internațională, cu metodă holistă de educație „made in RO”, dezvoltată prin cercetare științifică în cadrul UPB, susținută de părinți români preocupați de creșterea și dezvoltarea normală, naturală, deplină a copiilor.
Miercuri și joi (11 și 12 octombrie) ne-am strâns laolaltă – o parte dintre acești părinți (majoritatea ne știam doar de pe fb) – ca să ne mobilizăm în efortul comun de a demara acreditarea și înscrierile. Toți cu întrebările lor, cu temeri, cu încântări și cu probleme, dar hotărâți să rămână pe calea pe care au ales-o și conștienți că au dreptul să decidă asupra modului în care își educă pruncii, cei mai mulți părinți – anxioși în ce privește „disciplinele” studiate de ei înșiși în școală; s-ar putea scrie tomuri întregi pe tema anulării unor talente înnăscute prin practici „pedagogice” aplicate și astăzi. Copiii – aproape 20 în total, veniți în cele 2 zile – s-au tatonat care cu prudență, care luptându-se pentru poziția alfa în „haită” (băieții, firește). Pentru mine, care sunt pasionată de modelare matematică și de probabilități, a fost confirmarea că o „coagulare” ca masă critică este posibilă în acest moment și, mai mult, poate deveni și eficientă.
Școala asta e și pentru părinți – cine dorește să-și actualizeze cunoștințele despre funcționarea creierului, a sistemului imunitar, cine dorește să înțeleagă principiile fundamentale ale designului ființei (nu numai umane), are ocazia să „profite” de specialiști în aceste domenii.
Suntem, deci, „pe țeavă”. Așteptăm mesajul de la COBIS să știm când „declanșăm”.

Și uite că ne-am întâlnit…

Am fost vreo 30 cu toții – poate 25 de adulți, vreo 8 copii…. Prima mea întâlnire cu home și unscholerii din București s-a întâmplat acum 4 ani, la Centrul de limbi străine Britanica, ne-am adunat 6-7 familii atunci, 3 cu pruncii deja măricei, trecuți de 8-10 ani, ceilalți doar se gândeau la posibilitatea HS pentru copiii lor, pe atunci de un an jumate, doi….

În acești 4 ani am învățat multe – un teren de 600 de m2 de pe str. Mătăsari a fost pepiniera pentru micile noastre experimente – de permacultură, de Science, de drama și povești, de crescut ciuperci Shiitake – toate, capitole din marea carte a educației libere pe care abia am început să o scriem. Acolo au venit tot felul de reporteri „să ne tragă de limbă” și nu se mai dădeau duși de lângă copiii noștri, dispuși să le răspundă la orice întrebare, fără emoții, fără teama că ar putea călca pe vreun bec… Unii părinți au plecat așa cum au venit – sperau să găsească, de fapt, tot o școală „clasică” – pe discipline, cu note, cu orar, cu teme, dar mai „relaxată” – iar noi ofeream libertate totală. Dar majoritatea părinților nu au încredere în copiii lor – cred că cei mici trag de timp, se fofilează, sunt superficiali, că trebuie împinși de la spate, că ei nu au habar cum e cu viața, că trebuie pregătiți pentru lumea rea în care vor trăi. Știți voi…. cam ce ne reproșau și părinții noștri. Eu mi-am promis mie că voi face tot ce-mi stă în putință să mă comport cu ai mei copii așa cum mi-ar fi plăcut să se poarte părinții mei cu mine. Părinții noștri nu au nicio vină – la rândul lor au fost abuzați în diverse feluri, după principiul „eu te-am făcut, eu te omor” de bunicii noștri și…. tot așa. Unii. Toată viața m-am luptat să mă eliberez de presiunea lor – citeam în loc să-mi fac temele, desenam tot felul de „aiureli”, cum le numea mama, certându-mă că „nu învăț”, hălăduiam pe coclauri de nimeni știute, încasând-o apoi pentru că nu lăsasem nimănui nicio vorbă unde mă duc.

De fapt, acesta este motivul pentru care scriu aceste gânduri – dragilor, este foarte important să înțelegeți că noi suntem o „școală” doar în sensul etimologic al cuvântului: skole, în elină, înseamnă timp liber… petrecut filosofând despre lume și viață. Ceea ce a devenit ulterior – din nevoia lui Napoleon, apoi a imperiului habsburgic,  de soldăței cât mai asemănători și cât mai docili – a păstrat doar denumirea de „școală”, nu și filosofia. În toată lumea educația este în reformare totală. La noi, sistemul „oficial” este prea putred și se va prăbuși singur. Sunt multe breșe și, așa cum v-am povestit la întâlnire, blocurile de granit de câteva tone pot fi sparte cu ajutorul unor pene mici, din lemn, îmbibate în apă…. Sigur, se fac eforturi, există cursuri care să-i ajute pe profesori să-și transforme orele, să le facă mai interesante dar…. analfabetismul funcțional este de 43%!

Ce ne dorim este refacerea relației dintre oameni în comunitate – hai să nu ne mai abandonăm copiii în grija (sau, mai degrabă, lipsa ei) unei școli pe care apoi o „certăm” că nu a fost în stare să ne învețe copiii nimic. Haideți să ne scuturăm de memele „socialiste” – nimeni nu este vinovat de ceea ce ni se întâmplă în afară de noi înșine. Nu statul, nu societatea, nu ministerul. De ce să-mi forțez copilul să treacă printr-o școală ale cărei cerințe nu le poate satisface, o școală care mi-l „turtește”, mi-l crește temător, frustrat, mi-l abuzează în toate felurile când eu, ca părinte, pot să-l ajut să se dezvolte, să se cunoască, să-și descopere talentele și aspirațiile? Fiica mea, la retragerea din școala publică, mi-a spus că ea e proastă, că nu e în stare de nimica, dimineața nu mânca pentru ca să nu fie obligată să se ducă la toaletă (murdară, în care intrau băieții mai mari ca să le „sperie” pe fete), nu ieșea în pauză pentru că era îmbrâncită sistematic – doar pentru că nu-i plăcea să se hârjonească cu ceilalți. „Învață să te aperi” – îi spuneau „educatorii”…. Mi-a luat 4 ani ca să repar ce a stricat „școala”. Dar traumele nu s-au șters de tot.

Există copii cărora le place școala, așa cum e ea. Copiii mei, însă, nu agreează nici atmosfera, nici zgomotul, nici rapiditatea cu care se desfășoară toate, nici faptul că nu au timp să aprofundeze sau să se odihnească – totul e o succesiune de bife, cu cât mai multe, cu atât mai bine. Am văzut mulți copii la fel de sensibili și sunt convinsă că, lăsați în ritmul lor, sprijiniți atunci când au nevoie, ajutați atunci când o cer, pot evolua foarte bine și frumos, pot căpăta încredere în ei. Noi asta oferim – cadrul legal în care se poate desfășura un „slow learning” cu repercusiuni majore și benefice pentru tot restul vieții. Pot să vă garantez că, crescuți într-un astfel de mediu, copiii aceștia sensibili nu vor dezvolta boli autoimune, chiar dacă poartă acest tip de informație în codul genetic. Emoțiile sunt cele care permit internalizarea învățării. Iar până în jurul vârstei de 12-14 ani, creierul emoțional este muuult mai puternic decât cel rațional. De aceea e important să avem grijă ce emoții oferim unui pui care învață… Oricât i-am admira pe spartani, uite că au dispărut, oricât am „propovădui” efortul și tenacitatea, fără emoții „pozitive”, nu vor duce nicăieri. Da, există oameni care au devenit excepționali prin metode aproape de tortură…. dar mă întreb – ce-ar fi devenit dacă erau lăsați să se dezvolte normal, natural, în ritmul propriu? Poate că ar fi schimbat omenirea…. Cred că oricine trebuie să primească o șansă – și cei care vor să fie Bear Grills, și cei care vor să fie… filosofi.

Am făcut multe greșeli, ca mamă. Am încercat, la început, de frică, să impun un program, o disciplină, am șantajat, am certat, m-am dat cu capul de pereți – și la propriu și la figurat. Apoi ceva s-a schimbat – am renunțat la control. I-am lăsat pe ei, pe cei mici, să facă ce vor, fără să-i cert, fără să le cer să fie altceva decât ceea ce-și doresc. Am avut o perioadă în care i-am lăsat să spună toate porcăriile pe care le auzeau pe stradă – le-am explicat ce înseamnă toate (inclusiv din punct de vedere „psihologic”)  și le-au repetat până s-au săturat – nu-mi păsa de „măscările” lor, așa că nu mai era interesant. Acum nu le folosesc deloc – nici măcar în jocurile cu alți copii, care au gura plină de „licențioase”. Ba chiar le atrag atenția – „mie nu-mi place să vorbesc așa”.

Cu fii-mea a fost greu… 3 ani după ce am retras-o din școală am lăsat-o să facă doar ce simțea nevoia. A desenat mult, s-a jucat Animal Jam și Club Pinguin – jocuri pe computer cu limbaj controlat, prin intermediul cărora a învățat să discute cu alți copii în engleză. A învățat să facă „tributes” pentru personaje de desene animate, așa că are acum peste 4000 de followers pe youtube 🙂 Între timp, a decantat mult din nevoile ei de atunci –  temele și liniile s-au maturizat împreună cu ea. Un curs de programare la digital Kids, apoi DigiMathArt cu Roxana Drăgănoiu au făcut-o să uite că e „proastă”. Acum are șansa unui internship în laboratorul de bioinformatică al Institutului de Biologie – e pasionată de Python…

Fi-miu e altă specie…. lumea lui este atât de diferită de a noastră încât amețesc când intru, ocazional, prin ea. Lumini, scenografie, expresii…. muzică…. habar n-am ce va face în viitor dar, deocamdată, vorbește fluent engleza (la nivelul lui, firește), nu are timidități față de străini, discută liber cu absolut oricine, vede lucruri pe care noi, cei crescuți în anumite coordonate, nu mai știm să le vedem – forme, culori, sunete, mirosuri…. da, le vede pe toate. Mă solicită atunci când trebuie să estimeze traiectoria vreunui obiect  în filmele pe care le montează.

Bun, ca să n-o mai lungesc…. copiii noștri sunt niște oameni la fel ca noi, cu nevoi, opinii, emoții și curiozități, cu vise și dureri, cu aspirații și dezamăgiri. Mare parte din ceea ce fac este să ne imite pe noi, părinții, așa că nu vă mirați că se opun atunci când sunt obligați să facă lucruri care nu le (ne) plac. Eu, de exemplu, sunt un autodidact, nu am putut învăța nimic cu forța, am nevoie de timp ca să înțeleg, îmi displace profund să supăr pe oricine, sunt neatentă la aspectul exterior – este clar că așa sunt și copiii mei. Examinați-vă pe voi înșivă și găsiți soluția cea mai bună pentru copiii voștri, nu-i forțați să devină ceea ce nu ați putut voi să deveniți – mai ales că, în ce privește devenirea, ideile nu prea ne-au aparținut…. am cam făcut ce a vrut mama și/sau tata….

 

Ce ziceti – facem un efort cu totii si ne acreditam ca provideri de educatie libera?