Am fost vreo 30 cu toții – poate 25 de adulți, vreo 8 copii…. Prima mea întâlnire cu home și unscholerii din București s-a întâmplat acum 4 ani, la Centrul de limbi străine Britanica, ne-am adunat 6-7 familii atunci, 3 cu pruncii deja măricei, trecuți de 8-10 ani, ceilalți doar se gândeau la posibilitatea HS pentru copiii lor, pe atunci de un an jumate, doi….
În acești 4 ani am învățat multe – un teren de 600 de m2 de pe str. Mătăsari a fost pepiniera pentru micile noastre experimente – de permacultură, de Science, de drama și povești, de crescut ciuperci Shiitake – toate, capitole din marea carte a educației libere pe care abia am început să o scriem. Acolo au venit tot felul de reporteri „să ne tragă de limbă” și nu se mai dădeau duși de lângă copiii noștri, dispuși să le răspundă la orice întrebare, fără emoții, fără teama că ar putea călca pe vreun bec… Unii părinți au plecat așa cum au venit – sperau să găsească, de fapt, tot o școală „clasică” – pe discipline, cu note, cu orar, cu teme, dar mai „relaxată” – iar noi ofeream libertate totală. Dar majoritatea părinților nu au încredere în copiii lor – cred că cei mici trag de timp, se fofilează, sunt superficiali, că trebuie împinși de la spate, că ei nu au habar cum e cu viața, că trebuie pregătiți pentru lumea rea în care vor trăi. Știți voi…. cam ce ne reproșau și părinții noștri. Eu mi-am promis mie că voi face tot ce-mi stă în putință să mă comport cu ai mei copii așa cum mi-ar fi plăcut să se poarte părinții mei cu mine. Părinții noștri nu au nicio vină – la rândul lor au fost abuzați în diverse feluri, după principiul „eu te-am făcut, eu te omor” de bunicii noștri și…. tot așa. Unii. Toată viața m-am luptat să mă eliberez de presiunea lor – citeam în loc să-mi fac temele, desenam tot felul de „aiureli”, cum le numea mama, certându-mă că „nu învăț”, hălăduiam pe coclauri de nimeni știute, încasând-o apoi pentru că nu lăsasem nimănui nicio vorbă unde mă duc.
De fapt, acesta este motivul pentru care scriu aceste gânduri – dragilor, este foarte important să înțelegeți că noi suntem o „școală” doar în sensul etimologic al cuvântului: skole, în elină, înseamnă timp liber… petrecut filosofând despre lume și viață. Ceea ce a devenit ulterior – din nevoia lui Napoleon, apoi a imperiului habsburgic, de soldăței cât mai asemănători și cât mai docili – a păstrat doar denumirea de „școală”, nu și filosofia. În toată lumea educația este în reformare totală. La noi, sistemul „oficial” este prea putred și se va prăbuși singur. Sunt multe breșe și, așa cum v-am povestit la întâlnire, blocurile de granit de câteva tone pot fi sparte cu ajutorul unor pene mici, din lemn, îmbibate în apă…. Sigur, se fac eforturi, există cursuri care să-i ajute pe profesori să-și transforme orele, să le facă mai interesante dar…. analfabetismul funcțional este de 43%!
Ce ne dorim este refacerea relației dintre oameni în comunitate – hai să nu ne mai abandonăm copiii în grija (sau, mai degrabă, lipsa ei) unei școli pe care apoi o „certăm” că nu a fost în stare să ne învețe copiii nimic. Haideți să ne scuturăm de memele „socialiste” – nimeni nu este vinovat de ceea ce ni se întâmplă în afară de noi înșine. Nu statul, nu societatea, nu ministerul. De ce să-mi forțez copilul să treacă printr-o școală ale cărei cerințe nu le poate satisface, o școală care mi-l „turtește”, mi-l crește temător, frustrat, mi-l abuzează în toate felurile când eu, ca părinte, pot să-l ajut să se dezvolte, să se cunoască, să-și descopere talentele și aspirațiile? Fiica mea, la retragerea din școala publică, mi-a spus că ea e proastă, că nu e în stare de nimica, dimineața nu mânca pentru ca să nu fie obligată să se ducă la toaletă (murdară, în care intrau băieții mai mari ca să le „sperie” pe fete), nu ieșea în pauză pentru că era îmbrâncită sistematic – doar pentru că nu-i plăcea să se hârjonească cu ceilalți. „Învață să te aperi” – îi spuneau „educatorii”…. Mi-a luat 4 ani ca să repar ce a stricat „școala”. Dar traumele nu s-au șters de tot.
Există copii cărora le place școala, așa cum e ea. Copiii mei, însă, nu agreează nici atmosfera, nici zgomotul, nici rapiditatea cu care se desfășoară toate, nici faptul că nu au timp să aprofundeze sau să se odihnească – totul e o succesiune de bife, cu cât mai multe, cu atât mai bine. Am văzut mulți copii la fel de sensibili și sunt convinsă că, lăsați în ritmul lor, sprijiniți atunci când au nevoie, ajutați atunci când o cer, pot evolua foarte bine și frumos, pot căpăta încredere în ei. Noi asta oferim – cadrul legal în care se poate desfășura un „slow learning” cu repercusiuni majore și benefice pentru tot restul vieții. Pot să vă garantez că, crescuți într-un astfel de mediu, copiii aceștia sensibili nu vor dezvolta boli autoimune, chiar dacă poartă acest tip de informație în codul genetic. Emoțiile sunt cele care permit internalizarea învățării. Iar până în jurul vârstei de 12-14 ani, creierul emoțional este muuult mai puternic decât cel rațional. De aceea e important să avem grijă ce emoții oferim unui pui care învață… Oricât i-am admira pe spartani, uite că au dispărut, oricât am „propovădui” efortul și tenacitatea, fără emoții „pozitive”, nu vor duce nicăieri. Da, există oameni care au devenit excepționali prin metode aproape de tortură…. dar mă întreb – ce-ar fi devenit dacă erau lăsați să se dezvolte normal, natural, în ritmul propriu? Poate că ar fi schimbat omenirea…. Cred că oricine trebuie să primească o șansă – și cei care vor să fie Bear Grills, și cei care vor să fie… filosofi.
Am făcut multe greșeli, ca mamă. Am încercat, la început, de frică, să impun un program, o disciplină, am șantajat, am certat, m-am dat cu capul de pereți – și la propriu și la figurat. Apoi ceva s-a schimbat – am renunțat la control. I-am lăsat pe ei, pe cei mici, să facă ce vor, fără să-i cert, fără să le cer să fie altceva decât ceea ce-și doresc. Am avut o perioadă în care i-am lăsat să spună toate porcăriile pe care le auzeau pe stradă – le-am explicat ce înseamnă toate (inclusiv din punct de vedere „psihologic”) și le-au repetat până s-au săturat – nu-mi păsa de „măscările” lor, așa că nu mai era interesant. Acum nu le folosesc deloc – nici măcar în jocurile cu alți copii, care au gura plină de „licențioase”. Ba chiar le atrag atenția – „mie nu-mi place să vorbesc așa”.
Cu fii-mea a fost greu… 3 ani după ce am retras-o din școală am lăsat-o să facă doar ce simțea nevoia. A desenat mult, s-a jucat Animal Jam și Club Pinguin – jocuri pe computer cu limbaj controlat, prin intermediul cărora a învățat să discute cu alți copii în engleză. A învățat să facă „tributes” pentru personaje de desene animate, așa că are acum peste 4000 de followers pe youtube 🙂 Între timp, a decantat mult din nevoile ei de atunci – temele și liniile s-au maturizat împreună cu ea. Un curs de programare la digital Kids, apoi DigiMathArt cu Roxana Drăgănoiu au făcut-o să uite că e „proastă”. Acum are șansa unui internship în laboratorul de bioinformatică al Institutului de Biologie – e pasionată de Python…
Fi-miu e altă specie…. lumea lui este atât de diferită de a noastră încât amețesc când intru, ocazional, prin ea. Lumini, scenografie, expresii…. muzică…. habar n-am ce va face în viitor dar, deocamdată, vorbește fluent engleza (la nivelul lui, firește), nu are timidități față de străini, discută liber cu absolut oricine, vede lucruri pe care noi, cei crescuți în anumite coordonate, nu mai știm să le vedem – forme, culori, sunete, mirosuri…. da, le vede pe toate. Mă solicită atunci când trebuie să estimeze traiectoria vreunui obiect în filmele pe care le montează.
Bun, ca să n-o mai lungesc…. copiii noștri sunt niște oameni la fel ca noi, cu nevoi, opinii, emoții și curiozități, cu vise și dureri, cu aspirații și dezamăgiri. Mare parte din ceea ce fac este să ne imite pe noi, părinții, așa că nu vă mirați că se opun atunci când sunt obligați să facă lucruri care nu le (ne) plac. Eu, de exemplu, sunt un autodidact, nu am putut învăța nimic cu forța, am nevoie de timp ca să înțeleg, îmi displace profund să supăr pe oricine, sunt neatentă la aspectul exterior – este clar că așa sunt și copiii mei. Examinați-vă pe voi înșivă și găsiți soluția cea mai bună pentru copiii voștri, nu-i forțați să devină ceea ce nu ați putut voi să deveniți – mai ales că, în ce privește devenirea, ideile nu prea ne-au aparținut…. am cam făcut ce a vrut mama și/sau tata….
Ce ziceti – facem un efort cu totii si ne acreditam ca provideri de educatie libera?
Like this:
Like Loading...
