Din experiențele părinților care au permis copiilor învățarea auto-dirijată.
Recent, cineva m-a întrebat cum și când am început să ne încurajăm copiii să fie mai autonomi și să își gestioneze singuri timpul și învățarea. Nu am știut cum să răspund, pentru că nu a existat un moment de început, ci a fost o evoluție naturală de când s-au născut. Fetele mele mai mari, în vârstă de 5 și 3 ani, sunt acum destul de independente în ceea ce privește lucruri cum ar fi îmbrăcatul, pregătirea mesei, curățenia și alte treburi casnice. De asemenea, ele decid în mare parte tot ceea ce fac într-o zi, când se joacă și despre ce vor să învețe. Ele vin cu propriile idei, își dau seama cum să le pună în aplicare și vin la mine doar dacă au nevoie de ajutor, niciodată pentru idei despre ce să facă. Dacă mă gândesc mai bine, de fapt, nu le aud niciodată spunând „mă plictisesc”. Îmi amintesc că o sâcâiam mult pe mama mea la cap cu acest stereotip când eram mică, asa că mă bucur că am scăpat de ea până acum.
M-am tot gândit cum am ajuns în acest punct și în cele din urmă am făcut o listă cu sugestii și lucruri care să ne ajute să creștem copii autonomi.
Copiii nu au nevoie de noi pentru a-i înveseli. Ei sunt perfect capabili să se distreze singuri. Au o imaginație fabuloasă. Când ajungi în situația în care copilul tău vine mereu la tine pentru idei sau are nevoie să fii mereu implicat în jocul lor și să îi oferi divertisment, cred sincer că este mai puțin o nevoie și mai mult despre ceea ce au ajuns să aștepte. Este doar un obicei și poate fi schimbat. Să te joci cu copiii tăi este grozav, dar ei nu ar trebui să aibă nevoie ca tu să te implici în toate jocurile lor. Este important și bine pentru ei să aibă autonomie și mult timp de joacă, să vină cu propriile idei, să se distreze cu propria lor minte. Și dacă se plictisesc? Ei bine, lăsați-i să se plictisească!
“Copiii au nevoie de timp pentru a se plictisi, așa apare creativitatea”
Melanie Jean Juneau
Uneori intervenim și facem lucruri pentru copiii noștri înainte ca ei să ne ceară ajutorul. În schimb, putem aștepta să vedem dacă pot să o facă singuri, arătându-le că noi credem că sunt capabili. Poate că acum sunt capabili doar să își pregătească singuri micul dejun, să se spele pe dinți, să își pieptene părul sau să se îmbrace singuri. Poate li se pot încredința treburi simple în gospodărie. Copiilor le place să fie implicați într-o muncă însemnată. Atunci când cer ajutor, în loc să interveniți și să o faceți în locul lor, arătați-le cum să o facă singuri.
Pe cât posibil, încercați să nu-i întrerupeți când se joacă. Poate că vi se pare că este „doar o joacă”, dar joaca este munca unui copil și este importantă pentru el. Ei sunt complet absorbiți în acel moment și asta este ceva ce doriți să încurajați, nu să întrerupeți. Acesta este modul în care ei învață să fie atenți și concentrați. Masa de prânz poate aștepta un pic până când vedeți o pauză în jocul lor. Vreți să le arătați că le apreciați și le respectați munca. Sunt și momente în care, evident, trebuie să îi întrerupeți, dar pe cât de mult posibil, lăsați-i să fie.
Când copiii mei erau mai mici și am descoperit diverse platforme educaționale, mi-a plăcut să găsesc toate activitățile interesante pentru ei. Erau atât de multe idei minunate. Îmi doream să le facă pe toate. Multe dintre ele le plăceau, dar de altele nu erau interesați. Pentru că nu erau relevante pentru ei. Acum rezist tentației de a propune activități la întâmplare și aștept să văd ce îi interesează. Ce întrebări își pun? Despre ce vor să afle? Cum pot să-i sprijin și să-i încurajez să ducă acest interes mai departe?
Puneți-le la dispoziție materiale frumoase, care inspiră și lăsați-i să descopere și să creeze ceea ce le place.
Activitățile prestabilite care trebuie făcute într-un anumit mod nu lasă loc pentru creativitate și nu le permit să-și coordoneze propria joacă și învățare.
Oferiți-le cât mai multă libertate și lăsați-i să zburde. Îi văd frecvent pe copiii mei prezentând învățarea prin artă și prin joacă liberă.
Atunci când apare un nou interes și se ivesc întrebări peste întrebări, în loc să le oferiți răspunsurile, încurajați-i să se documenteze singuri.
Am putea spune: „Cum crezi că am putea afla? Unde am putea căuta raspunsul? Pe cine am putea întreba despre asta? Unde am putea merge pentru a vedea asta în viața reală?”
Dacă vă doriți copii independenți, atunci trebuie să vă asigurați că locuința voastră este amenajată astfel încât să poată oferi independență. Pot ajunge singuri la haine și încălțăminte? Pot ajunge la ceștile, bolurile și farfuriile lor? Lucrurile lor sunt ținute unde pot avea acces la ele fără ajutorul vostru? Au acces liber la materiale de învățare, astfel încât să le poată folosi ori de câte ori le vine inspirația?
Atitudinea noastră reflectă faptul că vrem ca ei să se simtă liberi, să se descurce singuri și să își coordoneze propria învățare? Nu ar trebui să vă frustreze dezordinea și ritmul lent în care ei se mișcă și gândesc. Atitudinea face o mare diferență, iar copiii simt când sunt “deranjanți”. Sigur, durează ceva mai mult să-i lăsați să facă singuri lucrurile sau să vă ajute, dar răsplata merită. Da, menținerea curățeniei este uneori frustrantă, dar un artist nu se poate simți inspirat fără libertatea de a crea.
Arătați-le că le apreciați munca, expunând-o în casă. Ei vor vedea că nu doar pentru ei este semnificativă, ci și pentru voi, și vor crea mai mult.
Atunci când vă arată ce au făcut, încercați să vă feriți de comentarii de genul:
“Ce este? Bună treabă Bună fată! Asta e mișto / bine / fantastic’’
În schimb, puteți să le cereți să vă povestească despre ceea ce au făcut sau să comenteze ceea ce vedeți. Doriți ca ei să fie motivați în mod intrinsec, să creeze / învețe mai mult și să simtă satisfacție în sinea lor atunci când reușesc ceva, în loc să se obișnuiască să caute laude din partea voastră pentru a se simți bine cu ceea ce au făcut.
Nu în cele din urmă, arătați-vă disponibilitatea. Ei încă învață să fie independenți și au nevoie de îndrumarea și atenția noastră. Nu trebuie să fim disponibili toată ziua, și nici în fiecare zi, dar le putem dedica zilnic o perioadă de timp în care să fim pe deplin prezenți și să le fim de ajutor în ceea ce lucrează sau se joacă în acel moment. Atunci când au toată atenția noastră pentru o parte din timp, în fiecare zi, este mai puțin probabil ca ei să ne ceară atenție în momentele în care nu suntem disponibili.
Fetele mele își ocupă timpul cu jocuri imaginare, învățând despre lucruri care le interesează, fiind creative, citind și scriind, jucându-se în casă sau afară și chicotind MULT. Petrecem timp de calitate împreună și nu-mi cer niciodată idei despre ce să facă. Uneori le propun activități și cam asta este tot ce pot face. Ele inițiază joaca și învățarea și astfel devin din ce în ce mai independente.
Pentru noi funcționează. Mărturia în original aici.
Foto credit Unsplash.com și Pexels.com.
Joaca este cea mai naturală “metodă” prin care copiii se deprind cu lumea – atât exterioară cât și interioară. Este o tatonare permanentă a limitelor, atât personale cât și ale societății dar și ale lumii în general, prin care ne trasăm calea / căile de supraviețuire, dezvoltare, împlinire.
Dacă este prezent un adult, probabil că nu este vorba de o joacă, spun mai multe studii efectuate pe acest subiect și trecute în revistă recent de neobositul aliat al copiilor, Dr. Peter Gray.
Potrivit mai multor cercetători, jocul înseamnă o activitate care este:
Este important să înțelegem aceste caracteristici, spune Dr. Gray, pentru că astfel înțelegem cum contribuie ele la procesul de dezvoltare și învățare sănătoasă a copiilor.
Iar elementul distinctiv este reprezentat de prezența adultului. O caracteristică esențială a jocului pentru copii este că acesta este ales și dirijat de către copiii înșiși. Pe de altă parte, activitățile puse la cale și monitorizate de un profesor/tutore – chiar și atunci când copiii au recunoscut că sunt distractive – nu au fost apreciate/evaluate ca joacă.
Atunci când adultul se implică în jocul copilului ajunge, uneori, să “preia conducerea”, denaturând tocmai scopul primordial al jocului. Ideal ar fi ca adultul să se lase antrenat în joc, nu să-l coordoneze. Atunci când copiii se joacă între ei, fără implicarea unui adult, ceea ce considerăm noi, adulții, joacă, este ceva foarte “serios” pentru ei.
Dacă, însă, nu este prezent vreun adult, iar doi sau mai mulți copii fac ceva împreună, activitatea este considerată joacă, pentru că asta fac copiii atunci când sunt împreună.
Din nefericire, mulți specialiști în educație care au auzit că jocul este bun pentru învățarea copiilor nu înțeleg ce este jocul. Aceștia dezvoltă programe de învățare “bazate pe joc” care încalcă prima caracteristică definitorie a jocului, deoarece sunt alese și puse la punct de profesori/tutori și sunt mai mult sau mai puțin impuse copiilor, în loc să fie liber alese de către aceștia. Odată ce prima caracteristică este încălcată, celelalte sunt, în general, subminate.
Probabil că este greu pentru profesori să ofere copiilor o joacă reală, pentru că asta înseamnă să renunțe la control. În plus, dacă îi lasă pe copii să se descurce singuri, poate părea lene sau neglijență pentru observatorii adulți.
Inițiativele curiculare care pretind că se bazează pe ideea de învățare prin joc pot fi un fel de cămașă de forță, deoarece profesorii/tutorii se simt presați să ofere activități care să pară a fi o joacă pentru alți adulți, dar în care profesorul este în continuare în mod clar responsabil și în care pare să aibă loc “învățarea” de tipul pe care adulții se așteaptă să o vadă într-o clasă.
Analiza publicată de Dr. Peter Gray aici.
Contribuții despre educația viitorului dinspre facțiunea germanistă
Propunerea de mai jos vine ca o modestă invitație la o perspectivă mai puțin cunoscută în cultura noastră, cu misiunea de a oglindi preocupările constante în devenirea educației. În cazul de față, exemplul germanofon e paradigmatic pentru mișcarea survenită în plăcile tectonice ale vieții academice, survenite în perioada postbelică, ca efect al abordării critice și reflexive a holocaustului.
Pe lângă grozăvia actualității, reprezentată de o dublă pandemie, una virală și alta a violenței absurde a războiului, a căror consecințe globalizează granițele beligeranților, se mai adaugă și stratul insidios al epidemiei informației toxice, al manipulării vorbelor cu caracter interschimbabil, o profuziune a sofismelor care abundă imund prin abuzul de creativitate toxică.
Jurnalistul de știință, Gert Scobel, care propune acest micro-manifest (în vederea unui masterplan educațional) sub forma unui punctaj prescriptiv în cinci părți, are o lungă tradiție a dezbaterii publice în interfața practicată fecund dintre lumea academică și cea mass-mediatică. Dezbaterea acelor puncte reprezintă atât rezultatul a numeroase discuții asupra unor subiecte de stringentă actualitate, cât și abordarea unor teme perene.
Tema educației aduce cu sine tocmai misiunea de a îmbina trecutul (prin regândirea proiectului iluminist, de la fuga de grozăvia războaielor, violenței permanentizate și de iluziile obscurantismului la utopia progresului prin educație și cunoaștere, din care, în prezent, s-a uitat tocmai întrebarea fundamentală a curentului: ce este omul?) cu viitorul (o nouă iluminare, curajul motivării spre alte forme de cunoaștere, de coexistență) prin prisma unui prezent care suportă sarcina depășirii crizelor sale circulare.
Condițiile cadru ale acestei schițe, ca un soi de puzzle de perspective deschise, le reprezintă o societate a educației pentru toți: eradicarea sărăciei și șansele accesului la resurse educaționale asigurate pentru toți copiii. Pentru articularea acestui tablou, jurnalistul ia în considerare cercetările actuale din neuroștiințe și psihologia dezvoltării, dar și orizonturi mai diafane, specifice tradiției postbelice, în care științele umaniste au cedat pentru o vreme locul noilor interese în pedagogie și teoriei mediilor și culturii, ca urmare a repoziționării istorice a subiectului pe harta epistemică.
Spre exemplu, când învăț despre mecanica cuantică e important să observ ce rol adopt pe scena socială și cum pot pune aceste informații nu doar într-o perspectivă utilitară, ci una semnificativ existențială, care-mi permite o situare fecundă în câmpul social, pentru că suntem ființe care trăim în rețele de semnificații sociale, cu provocări, crize și cuceriri, progrese, nu doar în științe. Școlarii trebuie să reprezinte un fel de antistructură a societății, în măsura în care folosesc cunoașterea altfel decît se obișnuiește, ieșirea din obișnuințe, din conformismul gândirii și acțiunii pre-trasate de orice instanță simbolic relevantă.
„Acumularea informației e o cale de a ne elibera de sarcina inconfortabilă a gândirii, pentru că instantaneitatea informației împiedică reflecția.”
Daniel Innerarity, gânditorul democrației viitorului
Din această perspectivă, rămân fundamentale, oricărui exercițiu educațional, materii critice, precum filozofia, artele, muzica, literatura, istoria religiilor șamd, tot ce ne ajută să înțelegem altfel lucrurile, să gestionăm perspectivele în regie proprie, să ne întoarcem fecund asupra subiectivității noastre, dincolo de prea-uzitata stringență a obiectivității sau a ”evidenței”, clamate nu doar în școli.
Spre exemplu, când citim romane, învățăm să ne transpunem în experiențele, trăirile alterității, să ne lăsăm mișcați, emoționați, să resimțim acea conexiune cognitiv-emoțională. În muzică, învățăm despre comunicare prin intermediul altui limbaj, acela al afectivității exprimate în forma sonoră. Așadar, aceste materii nu reprezintă un balast suplimentar de informație redundantă, pe lângă fetișul contemporan al așa-numitelor STEM. Pentru că suntem ființe care ne construim, ne spunem povești, inclusiv narațiunea care insistă că noi suntem animalul care nu se acceptă ca atare.
Suntem ființe care căutăm sensuri, dincolo de structuri pavate de inteligibilitate, de înțelegere și integrare dinamică a realului, în dimensiunile sale structurante, a semnificației existenței, într-o ordine superioară simplei funcționări.
În favoarea accesibilității acestui gând, ideea lui Hartmut Rosa despre rezonanță vine cu șansa unei îmbinări armonioase între prescripțiile de sens venite din provincia finită de sens a comunității mele, oricât de obiective ar fi pretențiile sale, și aspirația spre conectarea la noi forme de cunoaștere.
”Rezonanța reprezintă o manieră de intrare în relație cu lumea, de a stabili un contact cu ceilalți, cu lucrurile sau cu natura. O putem desface în patru elemente constitutive:
Pandemia a dus la dispariția unui mare număr de lucruri prin intermediul cărora intram în rezonanță, precum concerte, cinema, o călătorie montană sau marină, dar ne-a și oferit timpul descoperirii a ceea ce face ecou în noi. Un fenomen mi-a atras atenția: numeroase persoane au descoperit că ceea ce-și doreau cu ardoare dacă doar ar avea timp, de fapt, cu această ocazie, nu erau la înălțimea așteptărilor proprii. Proust le părea plictisitor și nu le mai plăceau lecțiile de pian. Acest fenomen ne-a eliberat de numeroase iluzii.”
Cele cinci părți ale micro-manifestul propus de jurnalistul Gert Scobel, extrase din dezbaterea de pe portalul TerraX.
”Inteligența e capacitatea de a nu umple spațiul necunoașterii cu prejudecăți, ci cu curiozitate”, conform cercetătoarei în neuroștiințe Maren Urner.
Grădinițele, școlile, colegiile și universitățile își vor putea menține calitatea doar în măsura în care devin instituții ale curiozității.
Manual versus curiozitate, ocazia de a deschide alte orizonturi de cunoaștere. Aceasta a fost și misiunea modestă a acestui text, de a vă face curioși, de a deschide înspre alte orizonturi culturale, care aduc cu sine șansa de a funcționa ca o cameră de rezonanță fecundă pentru gândirea, resimțirea, intuiția posibilităților, alternativelor de viziune asupra lumii. Pentru că, să învățăm ceva nou, trebuie să învățăm să vedem lucrurile altfel, să extindem spațiul cunoașterii spre orizonturi, peisaje intelectuale și afective nebănuite. Așa cum putem lesne observa, cheia constă în medierea curiozității, care reprezintă sursa energiei educației.
Curiozitatea reprezintă firul roșu pentru toate materiile de învățare, adică disponibilitatea, atenția spre schimbare, transformare a cunoașterii, acceptare și deschidere spre noi conținuturi. În acest cadru, nu ar fi vorba de o întregire a conținutului de cunoaștere, de adăugare, ci de amplificare și densificare, o dezvoltare în profunzime a capacității de nuanțare, de a ne deplasa cu mai multă abilitate și autonomie în magma inflaționistă a informației.
Curiozitatea se dezvoltă doar în cadrul în care necunoașterea nu reprezintă o lipsă, ci chiar țelul educației. Asta sună paradoxal. Orice telefon inteligent ne permite astăzi accesul la mai multă cunoaștere (informație) decât le-a stat vreodată la dispoziție celor mai mari genii ai umanității.
E important să răspundem necunoașterii și să adresăm și rezolvăm autonom probleme cu ajutorul acestui nou fel de a accesa cunoașterea. Viitorul nostru depinde de felul în care învățăm să facem față, să abordăm necunoașterea.
Cunoașterea autentică reprezintă interacțiunea reușită cu necunoașterea. Nu doar învățăm curiozitatea, cât motivația continuă spre curiozitate.
Desigur, putem schimba mereu manualele cu noi conținuturi îmbunătățite de cunoaștere, dar e mai important să căutăm și alte căi de cunoaștere, de înțelegere. Vorbim despre educația care știe să prețuiască necunoașterea, ca un apel difuz spre noi orizonturi de asimilare și înțelegere. Știința, spre exemplu, trebuie abordată dincolo de cunoștințele disponibile în manuale și literatura secundară, dincolo de cadrul pre-existent al discuției, să anticipăm mersul și logica de funcționare a științei, ceea ce reprezintă nu doar o strategie de imunizare, îndeosebi în contextul actual, al amplificării componentei toxice a informației, ca risc sistemic, deja.
În viitor, învățarea va deveni una prietenoasă, relaxată, iar diferențele materiale la copii cu origini diverse vor fi compensate armonios de către instituțiile educaționale. Nu doar școlile private, ci toate școlile vor oferi un acces optim la ore de muzică, arte, nutriție și sport. Învățarea va fi eficientă și în marile universități, în grupuri restrânse.
Curiozitatea merge împreună cu naivitatea și indulgența, deschiderea, grija pentru și aprecierea diferenței, spre deosebire de o cultură încă prezentă a stigmatizării, excluziunii pe diverse motive și a abuzului emoțional. E importantă și învățarea abordării greșelii, a erorii, cum să relaționăm cu această intersecție semnificativă între psihologic și sociologic. Când avem de a face cu noi conținuturi de cunoaștere, apare inevitabil și probabilitatea greșelii, a erorii, nu merge altfel. Un copil care se rușinează, care se teme de eroare, va fi unul care se va feri cu orice preț de procese diferite, inovatoare de învățare. În loc de prejudecată și temere, să abordăm comunicarea, medierea informației, interacțiunea educațională prin curiozitate, naivitate și clemență. În primul rând, să învățăm conștiința să funcționeze eliberată de anxietate.
Conștiența desemnează o stare corticală particulară, caracterizată printr-o sensibilitate specială, individuală, la stimuli interni sau externi, marcând o conștientizare a persoanei proprii și a mediului ambiant.
Pe lângă cunoaștere și necunoaștere, unei educații care se va adapta mereu unor condiții reale de mediu îi aparține și o experiență solidă a ceea ce sunt ”eu” în contextul unei societăți complexe. Nu există învățare bună, sustenabilă care să nu amelioreze cunoașterea de sine și experiența sinelui. Din aceste motive, metode și tehnici precum conștiența, reducerea stresului, meditația fac parte din educația viitoare. Fără o etică a conștienței, și, pe deasupra, o cultură a conștiinței, nu va mai rezista o educație care să se dezvolte sustenabil.
Nicio învățătură fără cea despre sine, orice act educațional să poarte cu sine urma raportării la actorul cunoașterii. Nicio învățare fără antrenarea ameliorării cunoașterii de sine, fără să învățăm cine suntem. Autocunoașterea nu reprezintă o temă cu drepturi de exclusivitate a sferei private, să fie scoasă în afara școlii sau universității. Avem nevoie de o etică și o cultură a conștiinței. Să cultivăm conștiința în regie proprie. E vorba de învățare continuă, de-a lungul vieții, de competențe practice, de capacitatea noastră auto-reflexivă, de a gestiona dinamic și fecund resursele gândirii critice și interacțiunii autonome.
Cel mai probabil, înțelegerea și structurarea complexității vor deveni conținuturi centrale de competență, care să fie mediate de educația viitorului. Vechea divizare pe domenii a subiectelor școlare nu mai corespunde demult cerințelor unei realități cu o dinamică crescândă și plurală a schimbării.
”A învăța să trăim cu complexitatea reprezintă, probabil, cea mai mare sarcină politică a unei educații democratice.”- sociologul Ralf Dahrendorf
Educația înseamnă vederea dinspre prezent înspre un viitor imediat, având ca obiectiv: facilitarea actorilor învățării să realizeze la modul activ schimbarea și transformarea, adesea înăuntrul unei societăți plurale și a unei realități contradictorii, percepute tot mai complexe.
Același mare sociolog german, pomenit mai sus, Ralf Dahrendorf, ne spune un lucru pe cât de trivial, pe atât de pertinent pentru timpurile noastre : „populismul e facil, democrația e complexă”.
Nu mai avem de a face doar cu complexitatea inerentă a lumii, ci, în plus, cu aceea a mașinilor, care tocmai încearcă să reducă complexitatea interacțiunii noastre cu lumea (spre ex., când se strică un computer de bord la un avion). Așa-numita societate a riscului, o dată cu pandemia, a mai adăugat un strat semnificativ: riscul tactil, riscul ca celălalt, lumea, obiectele să mă atingă, să mă contamineze, am delegat astfel până și atingerea profesioniștilor, în speță masorilor.
În discuția despre complexitatea informației, e important să evidențiem relaționarea subiectului cu lumea, cu obiectele, cu ceilalți, ce fel de raportare avem și cultivăm? Astfel, nu ar fi vorba doar de aplicabilitatea cunoașterii, de felul cum o aplicăm la modul instrumental. Suntem, de fapt, ființe rezonante (vezi Rosa), și nu mașini de calculat, în sensul că menținem o raportare continuă la vreme, la familie, la pasiuni, la apelul devenirii noastre cu sens etc.
Despre autori, o constelație minimă a ideilor expuse în rândurile precedente:
Gert Scobel este filozof, jurnalist de știință și cultură și moderator la emisiunile „Scobel” și „Buchzeit” (timpul cărții). El reflectă critic și analizează discursurile științifice. Este interesat în special de iluminism, procesele de transformare, promovarea unei culturi a conștiinței și problematica eticii în informatică, în special inteligența artificială.
Maren Urner – autoare și cercetătoare în neuroștiințe. Cercetările ei se concentrează pe procesarea informațiilor psihologice și neuronale, jurnalismul constructiv și jurnalismul axat pe soluții și gândirea critică. În exercițiul pedagogic, ea reprezintă subiectele de informare și comunicare, jocuri digitale și de învățare, practica psihologiei media, jurnalismul online și practica de comunicare corporativă.
Maren Urner reprezintă cunoștințele dobândite prin activitatea ei științifică în calitate de cercetător cognitiv și neuroștiințific prin diverse medii, ca lector și invitată pe scene mediale. Diverse studii confirmă că emisiunile de știri, ziarele și mass-media online raportează în principal evenimente negative, oferind consumatorilor mass-media o viziune prea negativă asupra lumii care nu corespunde realității. Negativitatea excesivă poate provoca consecințe asupra sănătății, cum ar fi stresul cronic și sentimentele de neputință, iar unii oameni se îndepărtează de majoritatea mass-media, ca strategie de protecție.
Hartmut Rosa se ocupă cu domeniile de diagnostic și analiză contemporană a modernității, fundamentele normative și empirice ale criticii sociale, teoriile subiectului și identității, sociologia timpului și teoria accelerației, precum și ceea ce el numește în prezent „sociologia relațiilor cu lumea”.
Cărțile sale sunt receptate și la nivel internațional și au fost traduse în 15 limbi.
Material realizat de Ciprian Speranza, colaborator CEREHARD.
Se vorbește doar despre pedagogie, deși au apărut și concepte ca andragogia sau heutagogia, ce adresează educația de o manieră integrativă, holistă. Copilul nu mai este cel asupra căruia se exercită actul educațional. El este sursa actului educațional. El este cel care întreabă, care formulează problema și tu, ca adult, îi rezolvi întrebările. Este ceea ce se numește educația auto-dirijată.
Lumea se schimbă într-un ritm din ce în ce mai accelerat, iar copiii noștri vor avea nevoie în viitor de alte abilități: gândire critică și adaptativă, inteligență socială, competențe cros-culturale, învățare colaborativă și în rețea etc., aptitudini care nu se învață în școala standard de astăzi.
Sunt mentalități ce trebuie schimbate și copiii noștri sunt cei care le vor schimba.
Cum pregătim copiii pentru a fi adaptabili și flexibili în viitor, de ce avem nevoie de comunități ca să progresăm și cum pot practica voluntariatul copiii de acum. – într-un dialog cu Adriana Vasile Brăescu, Fondator Asociația Re-Design și CEREHARD.
Mai multe conversații pe tema educației și învățării, pe canalul nostru YouTube.
Foto credit Pexels.com
Tehnologia facilitează învățarea și a devenit unul dintre instrumentele culturii noastre, însă rapiditatea cu care a fost îmbrățișată de copii generează anxietăți pentru mulți părinți.
Integrată în procesul educațional ea poate fi disruptivă și transformativă, în același timp. Îndrumarea, accesul, mobilitatea și capacitatea de a fi autodidact (învățarea auto-dirijată) sunt cele patru etape prin care tehnologia se integrează în procesul de învățare, conform Teach Thought.
Tot cei de la Teach Thought explică abordarea necesară pentru a ne adapta procesul educațional la schimbările ce au loc deja. Felul în care vor învăța copiii în viitor este deja prezent, doar inerția sistemului este mare.
Niciuna dintre provocări nu este cu adevărat complicată sau dificil de aplicat.
Avem nevoie doar de curiozitate și deschidere către nou.
1. Alfabetizare digitală
Digitalul ca instrument standard, în loc de mediu complementar de informare, ceea ce înseamnă abilități noi. Aceste aptitudini presupun înțelegere, consum și utilizare de informații din medii digitale, considerate ca surse principale de informații.
2. Copilul chestionează deja ce, cum și de ce învață.
La ce-i folosesc informațiile și cum va putea aplica practic cunoștințele pe care le asimilează?
Este schimbarea prin care gândirea critică va deveni obicei și va înlocui standardul impus de către sistemul actual, oricare ar fi acesta.
3. Metodele standard de educație înseamnă încă manuale și caiete.
În viitorul nu foarte îndepărtat, însă, învățarea va fi de tipul blended learning – un mix de medii online și offline, din care copiii vor învăța mult mai bine. Tehnologia facilitează accesul la informații variate și din surse multiple, în timp ce relaționarea umană accelerează înțelegerea și asimilarea de cunoștințe.
4. Comunitățile favorizează învățarea prin crearea de conexiuni și relații interpersonale.
Școala standard încurajează individualismul, deși copiii învață, la modul teoretic, în colectivități. Colaborarea lor prin intermediul virtualului va facilia conectarea și dezvoltarea de relații sociale.
5. Transparența este o consecință naturală a mediului de învățare digital.
Clasele standard, cu pereți din ziduri și procese educaționale depășite de vremuri, vor fi înlocuite cu un proces de învățare dinamic și mobil, personalizat conform cu nevoile copilului.
6. Abordarea integrativă, învățarea colaborativă vor lua locul standardelor și curiculei impuse.
Accesul la resurse digitale nelimitate, dar și la tutori, comunități și experiențe de colaborare aflate în alte colțuri de lume înseamnă o experiență de învățare autentică, în termeni auto-dirijați, ceea ce va face ca tânărul astfel format să fie ancorat în realitatea în care va trăi ca adult.
7. Învățarea auto-dirijată este viitorul educației.
Să nu permitem copiilor și tinerilor să se joace cu informații, platforme educaționale și colaborative, înseamnă să ignorăm noi, adulții, ideile și schimbările care se întâmplă deja sub ochii noștri și să privăm copiii de a crește într-o mentalitate adaptativă și flexibilă.
Foto credit Unsplash.com
Conformism versus creativitate
Autoritate versus responsabilitate
Competiție versus cooperare
Răspuns versus întrebare
Conformismul, alinierea, uniformizarea și supunerea sunt doar câteva dintre manifestările statu-quo-ului de care ne lovim în diverse instituții, preponderent publice, inclusiv în mediul educațional.
Deși clamate în discursurile de început de an școlar sau în recepțiile autorităților creativitatea, cooperarea, responsabilitatea sau simplul fapt de a pune întrebarea “de ce” sunt atitudini și manifestări nu doar impopulare, ci chiar descurajate în societatea noastră, mai ales în raport cu autoritățile.
Dragi părinți îngrijorați și dragi reprezentanți ai sistemului educațional românesc,
Alternativele educaționale nu sunt în competiție cu sistemul educațional public. Dimpotrivă, existența acestor alternative ar trebui să ne bucure, pentru că ridică din presiunea exercitată asupra sistemului public, motiv pentru care vă invităm să adresăm întrebările dificile.
Sistemul educațional românesc nu poate depăși limitările care țin de infrastructură (distanțe de navetă considerabile, uneori în condiții precare, mers pe jos mai mulți km. pe drumuri neasfaltate etc) și de personal (cadre insuficiente numeric și slab pregătite) în mediul rural.
Toate aceste condiții precare nu presupun un acces echitabil la procesul educațional, așa cum este stipulat în Constituție.
Resursele pierdute cu aceste carențe sistemice pot fi mai oportun orientate către accesul la alternative educaționale, iar noi observăm un potențial semnificativ de emancipare, tocmai în sânul acestor comunități, cel mai adesea hărăzite uitării, captive sunetelor tot mai înfundate ale promisiunilor specifice ciclurilor electorale.
Și, poate mai presus de toate considerentele de mai sus, nu putem ignora contradicțiile statului român privitoare la asigurarea educației în condiții care să nu frizeze precaritatea, uneori în dimensiuni alarmante: angajamentul față de educație a ajuns regresiv, de la acei 6% stipulați în Constituție la 2,28%, cea mai mică alocare din Uniunea Europeană.
De cealaltă parte, părinții și copiii care recurg la o alternativă educațională, indiferent de sistemul educațional străin de care aparține, își asumă o responsabilitate, o implicare semnificativă, cu beneficii pe termen lung, nu doar pentru copii.
Mai înseamnă alegere asumată în spiritul libertății de decizie, așa cum aceasta e conferită părinților din întreaga lume, căci dreptul la educație este recunoscut la nivel internațional. Iar pentru toate aceste familii, libertatea asumată înseamnă, înainte de toate, echilibru emoțional. Un echilibru necesar oricărui copil pentru a se dezvolta armonios și conform potențialului său natural.
Dragi autorități, dragi legiuitori,
Suntem părinți, dar și cetățeni, într-un stat care se dorește integrat valorilor europene de care ne leagă nu doar geografia sau istoria, ci și cultura noastră.
Responsabilitatea și cooperarea nu sunt vorbe în vânt, oportune doar în preajma alegerilor sau când avem nevoie de implicarea cetățenilor. Ele înseamnă să recunoaștem că suntem diferiți, în primul rând, că avem nevoi distincte, individuale, ca adulți și copii, și că ne acceptăm și respectăm reciproc înăuntrul acestor diferențe, care constituie textura plurală a societății.
Homeschooling, unschooling, travelschooling, worldschooling și orice altă formă de schooling nu înseamnă privarea copilului de educație. Este doar o altă formă de educație și învățare, care nu concurează în vreun fel cu sistemul educațional românesc, de stat.
Haideți să punem în valoare deosebirile de abordare și să ne respectăm reciproc alegerile și drepturile.
Vom eșua câtă vreme nu suntem dispuși să vorbim despre educație, punând copilul și nevoile sale în centrul discuției.
Copiii noștri vor fi adulți într-o lume diferită de ceea ce ne imaginăm astăzi, iar flexibilitatea și adaptarea sunt abilitățile de care vor avea cel mai mult nevoie.
Dacă noi, adulții, nu-i învățăm astfel de valori și principii de viață, atunci cum putem spera ca ei să construiască sau să se dezvolte într-o lume mai bună?
Foto credit Unsplash.com
Suntem școliți, dar nu suntem educați. Educația este unul din drepturile fundamentale ale omului, dar și o obligație. Cum se împacă dreptul cu obligația?
Este o întrebare la care nu există răspuns.😊
Prin educație poți crește standardele de viață ale unui om și, mai ales, nivelul de înțelegere. Să-l ajuți să perceapă și să integreze semnalele în așa fel încât să-și dea seama că aparține unei comunități și că este o ființă unică.
Eliminarea obligativității și implicarea celor care pot și vor să facă educație ar aduce mult mai mult bine decât a obliga să duci pe cineva la școală.
Pentru ce pregătim copilul, prin educație? Există anumite meserii pentru care îl pregătim? Înainte de 1990, am fi zis că-l pregătim să fie avocat, doctor, profesor sau altă meserie. Acum e foarte greu de răspuns la această întrebare.
Ar trebui, însă, să-l pregătim să facă față lumii în care trăiește. Au apărut ocupații noi, proliferează antreprenoriatul, fiecare are posibilitatea să-și descopere vocația, talentul din care poate trăi.
Lipsește, însă, cu desăvârșire educația dedicată descoperiri aptitudinilor, pasiunilor și jobby-urilor (pasiunea exprimată prin muncă).
O problemă a societății românești: părintele îl obligă pe copil să facă lucrurile pe care el nu le-a făcut la vremea când el era copil. Lăsați copilul în pace, lăsați-l să-și descopere el calea lui, nu trebuie să facă ce n-ați reușit voi, lăsați-l să facă ceea ce îl pasionează pe el.
Copilul de 13-14 ani care ajunge la noi este, de multe ori, mutilat, îmi pare rău că trebuie să spun asta. Îi trebuie vreo doi ani ca să înțeleagă cum se corelează lucrurile între ele, pentru că el e învățat să-și facă lecția și să răspundă la oră, că e întrebat: are teme, extemporale, e scos la tablă. Să scoți copilul din dresajul de a răspunde automat la niște lucruri și a-l pune să gândească în context este greu pentru mulți copii, dar și pentru părinți.
Câteva idei din Istoria educației – o conversație în trei episoade în cadrul emisiunii Știință și Cunoaștere, TVR Cluj – în care Adriana Vasile Brăescu și Cristian Mureșanu au susținut un dialog despre moștenirea sistemului de educație din vremurile trecute, dar și o parte din neajunsurile și problemele actuale.
Povestesc și despre veșnica metodă a biciului și a educației prin constrângere, despre studiul pe proiect sau prin investigație și cum corelațiile dintre domenii te ajută să le înțelegi sensul lucrurilor, cum pot fi schimbate convingerile adulților, dar și noutățile pe care neuroștiințele le aduc în domeniul educației.
Toate cele trei episoade, mai jos.
Foto credit Unsplash.com
Învățarea este un proces prin care trece orice ființă vie. Te ajută să supraviețuiești, și nu este despre matematică sau citire. Dacă nu înveți ce e lumea, cum funcționează lucrurile din jurul tău, nu supraviețuiești.
Cum facem ca ceea ce învățăm să fie asociat cu un stimul care produce și plăcere, să ne facă plăcere să învățăm? Aici este secretul învățării. Este un secret care nu e complet descifrat, pentru că fiecare om are felul lui de a reacționa.
În partea comunistoidă a Europei au fost reprimate aceste emoții: noi trebuia să fim muncitori, “femeia româncă, tare ca o stâncă”, lasă emoțiile, lasă sentimentele și ne este rușine să dezvăluim ce simțim.
Pentru ca cineva să-ți spună “mirosul ăsta îmi aduce aminte de bunica sau de copilărie” trebuie să fii foarte apropiat de acel om, ceea ce nu-i normal.
Noi trebuie să ne știm emoțiile unii altora, tocmai ca să ne putem comporta protectiv. Alte animale își protejează semenii, noi de ce nu facem la fel?
Învățarea este permanentă, continuă, dar este și inconștientă: în capul nostru sunt semnale care sunt trimise de colo colo, sunt asociate cu alte semnale, cu alte senzații – asta e învățarea, corelarea între stimuli și între zonele cerebrale care participă la interpretarea stimulilor respectivi.
Cum acumulăm cunoștințe, nu doar informații? Există mai multe tipuri de învățare sau diferențe culturale între ele?
Care sunt diferențele între creierul unui copil de 8 și, respectiv, 16 ani și de ce contează să le permitem să se dezvolte diferit?
Idei expuse într-un dialog cu Adriana Vasile Brăescu, fondator Asociația Re-Design și CEREHARD.
Foto credit Unsplash.com
„Am învățat devreme diferența dintre a cunoaște numele unui concept și a înțelege semnificația acestuia.”
A spus Dr. Richard Feynman, laureat al premiului Nobel în fizică, a cărui moștenire înseamnă cercetări și descoperiri din domeniul fizicii, dar și o metodă de învățare eficientă.
Tehnica a devenit cunoscută pentru ușurința și simplitatea cu care poate fi aplicată în orice subiect sau domeniu, pentru că învățarea nu este despre memorare (mai ales când este vorba de subiecte complicate), ci despre a da sens și înțeles noțiunilor în context.
Metoda presupune patru pași, ce pot fi folosiți atunci când studiem singuri sau când dorim să explicăm altcuiva un concept sau o noțiune.
Practic, presupune să începem studiul subiectului respectiv. Feynman însuși era împotriva culturii de a memora, practicată pe scară largă în școala standard. Considera că învățăm prin înțelegerea principiilor, și nu prin memorare de fapte sau formule.
Dacă începem prin a scrie ceva pe un colț de hârtie ne stimulăm acea parte din creier responsabilă cu memoria și învățarea, iar restul se leagă natural, spunea el.
Pretindeți că explicați unui copil de 12 ani sau cuiva nefamiliarizat cu subiectul, pentru că nevoia de a explica altcuiva ne obligă să spargem blocurile de informații în formate accesibile, folosind limbaj simplu, fără a fi simplist, însă.
Folosiți termeni și vocabular inteligibili și nu vă limitați doar la faptele cunoscute, învățate. Căutați să creați propriile exemple, care pot fi asociate cu ideea pe care urmăriți să o explicați și va deveni mult mai ușor de înțeles, la un nivel profund, prin crearea de asocieri și conexiuni.
Este un pas important, pentru că ne ajută să ne dăm seama ce nu știm sau știm insuficient. Pe măsură ce căutăm explicații și conexiuni care să actualizeze înțelegerea, realizăm că sunt aspecte pe care ne este greu să le povestim explicit sau pentru care nu găsim asocierile necesare pentru declanșarea înțelegerii.
Ideea este de a reveni la surse, indiferent de formă, și de a aprofunda subiectul. Iar învățarea are loc atunci când realizăm limitele în cunoaștere și ne aplecăm din nou asupra subiectului.
Conștientizarea acestor limite, acceptarea lor și dorința de a le depăși este ceea ce accelerează procesul de învățare și cunoaștere, indiferent de domeniu, și funcționează ca o magie, spunea Feynman.
Odată ce acoperim golurile de informații și corectăm eventualele erori de înțelegere este nevoie să simplificăm explicațiile și să le facem digerabile. Ne întoarcem la pașii doi și trei ori de câte ori este necesar pentru a clarifica sau aprofunda.
Feynman a crezut că adevărul rezidă în simplitate și că lucrurile pot fi mult mai bine înțelese atunci când sunt prezentate simplu și elegant. Considera, de asemenea, că este mai ușor să super-complici, iar crezul său era că înțelegerea profundă și învățarea sunt facilitate prin explicarea în termeni suficient de simpli încât să fie înțeleși și de către cei novici sau din afara subiectului.
Metoda Feynman înseamnă, pe scurt, testează & învață, și poate fi aplicată în orice domeniu și de către oricine, adulți și copii deopotrivă.
Este, de asemenea, o formă de învățare asumată (mastery learning), la care copiii ce practică învățarea auto-dirijată ajung natural, dacă li se permite.
“Cum ne schimbăm modul de a gândi? Psihologia învățării auto-dirijate” prezintă argumentele psihologice identificate de Dr. Naomi Fisher la baza acestei forme de învățare.
Informațiile pe larg se regăsesc în cartea disponibilă aici, din care am extras câteva idei, în sinteză.
1. Copilul deține foarte puțin control în școala standard. Opțiunile sunt reduse, mediul – invariabil, practic.
2. Școala ca instituție e gândită să înfrângă orice rezistență, iar copiii devin ori apatici, ori răzvrătiți.
3. Lipsa de context în învățare face ca orice să fie plictisitor și obositor – evident, tot copilul e „de vină”.
4. Cultivarea anxietății ca instrument de motivare – este folosită în școală pentru a “motiva” copilul și funcționează, pentru că este făcută în mod deliberat. Paralizează creativitatea și flexibilitatea în gândire.
În învățarea auto-dirijată, copilul are posibilitatea de a alege ce și cât învață – așa cum explică Dr. Naomi Fisher în prezentarea despre modul în care părinții pot ajuta copiii în alegerile lor (link mai jos).
Esența psihologiei din învățarea auto-dirijată este eliminarea constrângerii de orice fel: recompense, pedepse, manipulare emoțională, stimulare rușine, impunere de limite pentru a restricționa alegerile copilului.
Învățarea auto-dirijată rezolvă cele patru probleme de mai sus într-o manieră care ține cont de psihologia copilului, oferindu-i acestuia șansa de a învăța în ritmul și termenii săi.
1. Copilul învață atunci când deține controlul și când are posibilitatea de a alege, ceea ce-i trezește motivația interioară și, în consecință, crește eficiența învățării.
2. Copilul nu este pus în situația să simtă că este neputincios și că rolul lui este să facă ce i se spune. Astfel, se percepe și crește ca participant activ în propria viață, capabil să facă și să-și asume schimbări.
Iar unul dintre cele mai importante lucruri pe care le învață este să spună “nu, mulțumesc” la ceea ce nu-l interesează.
Iar dacă un copil nu vă spune „nu”, ar trebui să deveniți circumspecți și să vă întrebați de ce ne spune „nu”, pentru că, în mod normal, acel “nu” este parte din asimilarea puterii și controlului în a se gestiona.
3. Învățarea auto-dirijată există mediată permanent de context – care este creat de adulți. În context nu se mai pune problema lipsei de motivație.
4. Învățarea auto-dirijată nu folosește anxietatea ca armă – nu este nevoie de așa ceva, pentru că cei care învață de plăcere, de drag, au motivație, greșesc fără teama de a fi pedepsiți și nu se îngrijorează de viitorul a ceea ce învață acum. Învață și să-și gestioneze anxietatea și emoțiile, pentru că li se permite să decidă.
În învățarea auto-dirijată, copilul interacționează permanent cu mediul: alți copii, adulți, activități împreună, natură, cărți, computer etc.
„Play all day” = „joacă, joacă și iar joacă” este absolut normal la vârste mici.
Treptat, pe măsură ce se dezvoltă rațiunea, această joacă devine comportament asumat, logic, de durată (mastery learning = învățare asumată).
Noi, adulții, suntem în faza de mastery learning – alegem, nu suntem forțați.
Și copiii ar face la fel dacă ar fi lăsați…
Cercetările despre învățarea auto-dirijată arată că stadiul de mastery learning, de învățare asumată este o etapă normală, naturală în care copilul ajunge oricum, dar mai târziu decât în cazul copiilor din școala standard.
Drumul către această etapă este exponențial, nu liniar – coroborat atât cu dezvoltarea cerebrală, cât și cu alți factori – familia, dinamica vieții. Maturizarea copilului, însă, se produce în mod natural, în funcție de caracteristicile fiecăruia, de modul în care alege să învețe, nu de conținutul în sine.
Dr. Naomi Fisher abordează, în cartea ei, și diferite teorii referitoare la învățare pe care le discută din puncte de vedere psihologic, comportamental și cognitiv. Remarcă faptul că în școala standard se pune accentul pe memorare și asimilare de informații și mai puțin pe interacțiunea dintre copii și/sau adulți.
Foto credit Pexels.com