Lasă joaca, treci la învățat! Numai la joacă ți-e mintea!

La un delfinariu în aer liber, cu pereți prin care se putea vedea în interiorul bazinelor, cineva și-a aprins o țigară în timp ce privea o mamă delfin cu puiul ei. Puiul s-a apropiat de peretele transparent, a privit cu atenție la om, apoi s-a dus la mamă, a supt un pic de lapte și, întorcându-se în fața fumătorului, a eliberat un nor de lapte din gură.

Dincolo de interpretările de tot felul ale acestei scene, un lucru este cert: copilul observă, se conectează, imită. Copilul delfin nu fumează, se joacă de-a fumatul. Reacțiile adultului la joaca celui mic vor sculpta nu numai traseele cerebrale ale rețelelor neuronale care îl ajută să perceapă lumea, ci și felul în care va vedea lumea.

Lasă joaca! Ar trebui să fii mai serios, nu o să poți plăti facturile jucându-te! De ce ai luat notă mică la Y, ia uite la X ce conștiincios e… De ce nu ești și tu ca X? De ce îl ajuți de A, ce, tu ești prostul lui? De ce nu ești și tu ca toată lumea?

Joaca este esențială pentru toate viețuitoarele. Dar ce este joaca? Este mimarea, repetarea a ceea ce facem noi, adulții. Sau refugiul din fața agresivității cu care noi, adulții, vrem să răpim copilului acest privilegiu – de „a se face că”, de a reproduce comportamente, fără, însă, repercusiunile asociate responsabilității. De a învăța prin mimare / asociere / validare.

Mai puțină joacă = mai puțină empatie = mai mult narcisism. Bun-venit în societatea actuală!

Nimeni nu dorește să le cultive în mod deliberat, dar mulți dintre cei care ar trebui să educăm suntem, la rândul nostru, narcisici, lipsiți de empatie.

Oamenii, la fel ca orice altă creatură, învață permanent, conectând senzațiile cu emoții și, mai târziu, după formarea scoarței cerebrale prefrontale, devin capabili să controleze respectivele emoții. Nu este aproape nicio diferență – în ce privește activarea zonelor cerebrale – între rezolvarea unei ecuații sau la analiza unei idei filosofice. Doar în școala recentă, care s-a standardizat acum vreo 300 de ani, „realul” a ajuns separat de „uman”. De parcă realul nu ar fi uman…. Sau invers.

Școala a ajuns, pentru mulți, un fel de rău necesar. Acolo „suntem învățați”, ni se „predă” (a preda vine de la slavul „predanie” = transmiterea verbală și/sau scrisă a învățăturilor bisericii creștine) și trecem printr-un fel de dresaj care duce, apoi, la obținerea unor hârtii care, acum, nu prea mai sunt de folos.

Doar se joacă toată ziua, nu învață nimic!

Acesta e „coșmarul” multor părinți. Moștenit, înfipt în codul genetic de generații, ca un cancer a cărui manifestare se vede în ceea ce trăim cu toții – lipsa conștienței a ceea ce suntem, ca individ și ca specie, a conștienței că suntem parte a casei / planetei pe care o distrugem sistematic, ușurința cu care ne lăsăm conduși de psihopați, ruptura de natura și de ritmurile naturale.

Timpul tot mai mult alocat dresajului (confundat cu învățarea, afrofundarea) în detrimentul timpului rezervat pentru joacă a dus la o falsă dihotomie între atracție și distracție – jocul nu e distracție, dimpotrivă. Dr. Peter Gray, care a inventariat mai multe cercetări pe acest subiect prezintă concluzii într-un material publicat în AEON Magazine.

Mai jos câteva idei despre joacă și importanța ei în dezvoltarea copiilor.

Reducerea timpului alocat pentru joacă a venit la pachet cu o reducere a empatiei și o creștere a narcisismului, ambele fiind constatate de la sfârșitul anilor 1970 încoace. Empatia este abilitatea de a te pune în papucii altcuiva și de a vedea lumea dintr-o altă perspectivă, diferită de a propriei persoane. Narcisismul se referă la o preocupare excesivă pentru propria persoană, asociată cu o lipsă de preocupare pentru ceilalți și o inabilitate de conectare emoțională cu alte persoane.

Un declin al empatiei și o creștere a narcisismului sunt comportamentele pe care le dezvoltă copiii care nu au ocazia să interacționeze prin joacă, din punct de vedere social. Copiii nu învață aceste valori și abilități sociale în școală, pentru că școala este o structură autoritară, nu democratică. Promovează competiția, nu cooperarea, iar în acest cadru copiii nu sunt liberi să plece atunci când ceilalți nu le respectă dorințele sau nevoile.

Copiii învață, prin joacă, lucruri esențiale pentru viață, lecții ce nu sunt predate la școală. Asimilarea, internalizarea informațiilor se face tot prin joacă.

Cel mai elocvent exemplu este profunzimea cu care se fixează noțiunile asimilate prin joc – evidentă la generația digitală. Învață să citească, să calculeze și să se folosească de computere, fără să conștientizeze că învață, de fapt. Ei consideră că “fac chestii”, dar prin acest proces ei învață.

Iar mai importante decât anumite abilități sunt atitudinile pe care le dezvoltă.

Învață să-și asume responsabilitate pentru ei și cei din jurul lor, din comunitatea extinsă familiei, și învață că viața este frumoasă chiar și atunci, sau mai ales atunci când lucrurile devin dificile.

În școală sau în structurile în care adulții sunt în control, copiii nu pot lua decizii și nici nu învață să-și rezolve problemele. Astfel, copiii devin fragili și vulnerabili. Prin joacă se întăresc și devin rezilienți, pentru că joaca este felul în care copiii exersează cum să devină adulți.

Noi considerăm joaca o copilărie, dar joaca este fundamentală în formarea unui adult responsabil și capabil să-și conștientizeze și gestioneze emoțiile și trăirile.

Și noi, adulții, ne jucăm, iar fără joacă viața ar deveni, pur și simplu, o corvoadă. Când îi privăm de joacă, le luăm contextul prin care ei practică “meseria” de adult și construim oameni care vor parcurge viața cu un sentiment de dependență și victimizare, cu impresia că există undeva o autoritate care trebuie să le spună ce să facă și care să le rezolve problemele. Copiii de azi sunt mai privați de joacă decât copiii de acum 60 de ani, iar rezultatele le vedem în societatea de astăzi.

Privarea de joacă nu le face bine. Printre altele, poate duce la anxietate, depresie, suicid, narcisism și lipsă de creativitate. Este momentul să încetăm să ne batem joc de copii, obligându-i să fie adulți încă din stadiul de embrion.

Foto credit Unsplash.com