Cei patru vectori ai învățării

Prin natura lor, copiii sunt curioși, jucăuși și sociabili la scurt timp după naștere, iar capacitatea de a face proiecții apare la câteva luni după naștere și se consolidează pe măsură ce copilul crește.

Curiozitatea, joaca, sociabilitatea și capacitatea de a face proiecții și planuri sunt considerate atribute educaționale, dezvoltate odată cu specia, căci oamenii au evoluat să se educe singuri și nu stând în rânduri.

În mod convențional, școala tradițională elimină aceste atribute educaționale, din dorința de a promova conformismul și alinierea la programa stabilită, indiferent de model.
Educația liberă, auto-dirijată, prin contrast, favorizează aceste atribute naturale de dezvoltare și creează condiții ca ele să se dezvolte. Mai jos câteva explicații, pe scurt, despre fiecare dintre ele.

Curiozitate

Ne naștem curioși, iar în creierul nostru au loc schimbări continuu, până la moarte. De la câteva ore de la naștere, bebelușii încep să se uite mai mult timp asupra aceluiași obiect, iar în câteva luni sunt capabili să identifice tipare și să facă conexiuni despre lumea înconjurătoare.

Odată cu mobilitatea, își extind eforturile și descoperirile: vor să înțeleagă lumea din jurul lor și conexiunile dintre oameni, obiecte, noțiuni etc.
Sunt constant curioși și uimiți de ce se întâmplă în jurul lor, vor să încerce, să experimenteze și să adune informații sau noțiuni. Prin limbaj, pun o mulțime de întrebări. Prin joacă testează tactici și acțiuni pe care le văd la cei din apropiere. 

Copiii sunt cercetătorii perfecți – sunt mereu curioși, iar această curiozitate nu scade pe măsură ce cresc – dacă nu intervine școala tradițională sau alte forme de constrângeri.
Atunci când nu este anihilată, curiozitatea este cea care ne ghidează cunoașterea și ne motivează în viața adultă către modele mai elaborate de experimentare și explorare, indiferent de domeniu sau preocupări. 

Zburdălnicie

Prin joacă completăm curiozitatea naturală. În timp curiozitatea motivează copiii să caute informații noi și cunoaștere, înțelegere, joaca le oferă instrumentele prin care practică abilități noi și le experimentează într-un mod creativ. Dacă li se permite, dacă au libertatea necesară și au parteneri de joacă, vor aloca mult timp acestei activități.   

Se joacă ca să se distreze, nu-și propun să se educe, evident, dar învățarea este efectul secundar sau, mai bine zis, câștigul real. Prin joacă testează o serie de abilități necesare devenirii lor, iar emoțiile trăite și dezvoltate prin joacă îi învață să caute și să descopere mai multe, iar astfel învățarea devine un cerc vicios, benefic:

  • prin jocurile fizice – cățărat, alergat, tumbe, leapșa etc. – își dezvoltă corpul și mișcările agile;
  • jocurile care par riscante, inclusiv cățăratul în copaci, este felul prin care învață frica, cum s-o gestioneze și să dezvolte curaj;
  • se joacă prin cuvinte – astfel învață să stăpânească limbajul și să comunice;
  • prin joaca cu ceilalți învață să relaționeze, să comunice, să facă compromisuri și să colaboreze cu alte persoane, copii și adulți, deopotrivă;
  • învață reguli și cum să le respecte sau să le negocieze, învață logică și gândire logică;
  • jocurile imaginare îi învață să gândească ipotetic, creativ în colaborare cu alți copii;
  • prin jocurile de construcție învață despre răbdare, atenție, proporții, etc.

Joaca nu este un regres sau un pas înapoi de la educație. Joaca este învățare, căci prin joacă învață cu plăcere despre ceea ce îi pasionează, incomparabil cu ceea ce li se prezintă într-o sală din școala tradițională. 

Suntem ființe sociale – cele mai curioase și jucăușe mamifere, dar și specia cea mai socială.

Copiii vin pe lume cu instinctul de a supraviețui și cu noțiunea că supraviețuirea depinde de abilitatea de a se conecta, comunica și învăța de la alte ființe umane. Îndată ce pot comunica, într-o formă sau alta, copiii încep să spună povești, să inventeze și să pună întrebări.

Tinerii, și nu numai, nu vor să li se impună să facă lucruri care nu-i interesează, însă atunci când au spațiul și timpul necesare, dar și acceptarea din partea adulților, încep să-și formeze interese și preocupări.

Toți își doresc să împărtășească cu ceilalți idei, cunoștințe, iar antropologii au demonstrat că învață mai mult prin urmărirea și ascultarea celor din jurul lor, mari și mici deopotrivă, decât prin orice altă metodă. Limbajul este unealta noastră pentru adaptare socială, iar dezvoltarea acestei abilități este caracteristica speciei umane.

Învățăceii autodidacți, cei care practică educația auto-dirijată, au avantajul informației omniprezente, grație internetului, ceea ce le oferă acces la idei, noțiuni, ipoteze și în general o avalanșă de informații inaccesibile părinților lor, când erau copii, și de aceea poate fi dificil de înțeles și acceptat de unii dintre ei.   

Capacitatea de a face proiecții în viitor

Ne gândim, ne organizăm și ne facem planuri pentru viitor, iar pentru cei ce practică educația auto-dirijată este una dintre motivații. Își gândesc și decid obiectivele, își caută și dezvoltă singuri sau cu ghidaj cunoștințele și abilitățile necesare pentru a-și atinge obiectivele propuse.

Cercetările au arătat că acești copii – liberi să caute, să exploreze și să experimenteze, să-și aleagă și să-și propună scopuri – dezvoltă această capacitate de planificare și auto-determinare mult mai bine decât copiii care fac astfel de alegeri în medii structurate și gândite în prealabil de către adulți (școală tradițională, programă etc).

Atunci când au libertatea de a decide, alege și pune în practică, copiii au șansa să greșească și să învețe.

Informații preluate de la The Alliance for Self-Directed Education, pe baza cercetărilor din domeniu.

Foto credit Unsplash.com

Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *