De ce suferă tinerii astăzi?

Recunoașterea cauzelor structurale ne-ar putea ajuta, întâi pe noi, și apoi și pe copiii noștri.

Un domeniu în creștere rapidă în cercetarea și teoria psihologică este cel denumit teoria autodeterminării (Self-Determination Theory – SDT), inițiat și denumit în urmă cu aproximativ 30 de ani de către psihologii Richard Ryan și Edward Deci.

Premisa acestei teorii este că avem performanțe mai bune și trăim vieți mai fericite și mai satisfăcătoare atunci când simțim că trăim în conformitate cu propriile noastre dorințe și decizii interne, mai degrabă decât  atunci când ne ghidăm după surse exterioare de recompense, pedepse și cerințe din partea altora. 

Multe cercetări în cadrul SDT s-au concentrat asupra fundamentelor psihologice ale autodeterminării, iar unul dintre rezultate fost dezvoltarea unei teorii secundare, denumită teoria nevoilor psihologice de bază (Basic Psychological Needs Theory – BPNT). 

Conform acesteia, o condiție prealabilă pentru un sentiment sănătos de autodeterminare și, prin urmare, pentru bunăstarea mentală și satisfacția în viața, este aceea că ne îndeplinim trei nevoi psihologice de bază: autonomia, competența și relaționarea.

Dacă ne gândim puțin, teoria are un sens logic. Pare evident că, pentru a te simți stăpân pe propria viață, trebuie să te simți liber să îți alegi propriile căi (autonomie), să simți că ești suficient de priceput pentru a urma aceste căi (competență) și, ca ființă socială, să ai în jur oameni care să te susțină, să țină la tine și să-ți ofere încrederea de a-ți urma drumul și alegerile (relaționare).

Până acum, au fost realizate zeci de studii în care au fost evaluate sentimentele de autonomie, competență și relaționare, și s-a constatat o relaționare directă cu bunăstarea mentală, satisfacția în viață și succesul în diverse activități. Concluziile sun valabile în toate culturile, atât la adulți, cât și la copii.

Cum se aplică la epidemia de suferință psihică a tinerilor?

S-a scris mult despre creșterea constantă, în ultimii 50 de ani, a ratei depresiei, anxietății și sinuciderilor în rândul copiilor și adolescenților. 

A avut loc într-o perioadă în care tinerii au fost supravegheați, dirijați și protejați de adulți din ce în ce mai mult. Au avut tot mai puține oportunități de a se juca liber, de a-și urmări în alte moduri propriile interese și de a-și rezolva problemele. 

Există o relație cauză – efect între aceste tendințe istorice: presiunea, monitorizarea și judecățile continue din partea adulților, împreună cu pierderea libertății de a-și urma propriile interese au ca rezultat anxietatea, depresia și nemulțumirea generală față de viață. 

Aceste schimbări au ca efect faptul că, noi, ca societate, am diminuat constant oportunitățile copiilor de a experimenta autonomia, competența și relaționarea. 

Lipsa de autonomie

Este mai mult decât evidentă. De-a lungul anilor, în multe feluri, am redus oportunitățile copiilor de a-și găsi și urma propriile căi. I-am forțat să petreacă din ce în ce mai mult timp la școală și la teme în afara școlii și, chiar și în cadrul temelor școlare, am redus opțiunile pe care le au din cauza concentrării noastre greșite asupra testelor cu miză mare.

Am redus foarte mult pauzele și am adăugat noi restricții cu privire la ceea ce este permis în timpul pauzelor rămase. Am încetat în mare parte să le permitem copiilor să se joace în aer liber, în mod liber, departe de adulți. În schimb, i-am încurajat în activități, dirijate de adulți, unde li se spune, din nou, ce trebuie să facă și sunt în mod constant judecați și corectați de adulți.

Lipsa de competență

Prin restricționarea drastică a opțiunilor de activități ale copiilor, am limitat și oportunitățile lor de a dezvolta sentimente de competență. Școala se referă la “realizări academice” (sau ceea ce definește școala ca atare) și, într-adevăr, unii copii pot dobândi un sentiment de competență în urma unor rezultate bune la școală. Cu toate acestea, acest lucru nu este valabil pentru toți copiii, probabil nici măcar pentru majoritatea.

Sentimentul de competență nu este independent de cel de autonomie. Cercetările arată că oamenii se simt competenți atunci când reușesc în eforturile pe care ei înșiși le-au ales. Majoritatea elevilor, chiar și cei care obțin note de 10, se simt motivați în mare parte de presiuni externe, nu de propriile lor motive interne, autonome. Chiar și așa-numiții “elevi de top” sunt adesea cinici cu privire la realizările lor școlare, deoarece știu cât de superficiale sunt acestea.

Ei au învățat să memoreze și să redea ceea ce dorește profesorul sau testul și știu că acest lucru are prea puțin de-a face cu o învățare profundă și semnificativă.

În mod tradițional, copiii și adolescenții și-au dezvoltat un sentiment de competență prin mijloace precum urmărirea și dobândirea de abilități în hobby-uri pe care și le-au ales singuri: acceptarea unor locuri de muncă cu jumătate de normă, care le oferă un gust al succesului în lumea muncii, dar și efectuarea independentă a treburilor casnice, care au reprezentat contribuții reale la economia familiei. 

Lipsa de relaționare

Principala modalitate prin care copiii își fac prieteni este jocul. Jocul este cel care îi aduce împreună, îi conduce la înțelegeri comune, îi determină să se prețuiască reciproc și îi învață cum să negocieze și să facă compromisuri, menținându-și astfel prieteniile. 

Pe măsură ce copiii cresc, până la adolescență, joaca continuă să fie valoroasă, dar în perioada adolescenței prieteniile se leagă cel mai bine și prin perioade lungi de timp în care stau împreună și își împărtășesc gândurile și sentimentele. Ei trebuie să facă acest lucru departe de adulți, deoarece gândurile și sentimentele lor sunt personale, iar adulții intervin.

În ultimii ani, adolescenții, au fost privați de oportunitățile de a se întâlni în particular, departe de părinți. Ei pot face acest lucru prin intermediul internetului, dar, pentru unii dintre ei, întâlnirile virtuale tind să fie mai superficiale și să creeze mai puține legături personale.

Bineînțeles, copiii și adolescenții își fac în continuare prieteni. Dorința de a face acest lucru este incredibil de puternică, dar unii nu reușesc sau nu pot depăși barierele suficient, astfel încât nivelul de singurătate și alienare este ridicat.

Există motive să credem că și relațiile de familie au avut de suferit din cauza accentului pus pe temele de la școală și pe activitățile extracuriculare dirijate de adulți. Pe măsură ce părinții devin monitori ai temelor și își cară copiii de la o activitate la alta, copiii, în special până la vârsta adolescenței, pot simți că părinții lor îi apreciază doar pentru realizările lor și nu pentru cine sunt ei cu adevărat.

Multe familii nu mai iau cina împreună, deoarece toată lumea – părinți și copii, deopotrivă – este foarte ocupată. De remarcat, în acest sens, faptul că cercetările făcute în perioada carantinei din pandemie au arătat că mulți copii erau mai fericiți, în parte pentru că pentru prima dată, poate, au simțit că își cunosc părinții și că sunt văzuți sau cunoscuți de aceștia, deoarece erau cu toții închiși în casă, iar pandemia de coronavirus a declanșat un spirit de grijă.

Apel la acțiune

Noi – și prin “noi” mă refer la refer la părinți, bunici, profesori, factori de decizie în domeniul educației, antrenori, politicieni și toți cei în măsură să influențeze lumea copiilor – trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru a spori experiențele de autonomie, competență și relaționare ale copiilor.

Până în prezent, cele mai multe abordări ale suferinței psihice a tinerilor au implicat terapia, consilierea sau medicamentele, care pot fi utile în tratarea simptomelor epidemiei, dar nu fac nimic pentru a schimba cauzele.

Cauzele sunt structurale.

Ele se află în arhitectura modului în care facem școlarizare, în modul în care creăm bariere în calea aventurilor copiilor în aer liber (cum ar fi lipsa trotuarelor), în modul în care denigrăm părinții care îndrăznesc să le ofere copiilor lor unele dintre libertățile de care se bucurau în trecut aproape toți copiii, și în modul în care subestimăm capacitățile copiilor de auto-direcție, învățare auto-dirijată și responsabilitate personală.

Descoperite și preluate de la Psychology Today.

Foto credit Unsplash.com.

Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.