Category Archives: Uncategorized @ro

Redesign și Mindlifeine organizează Mindscapes, o conferință fascinantă în care explorăm palierele complexe ale conștienței, cu discuții provocatoare și prezentări care vin cu noi perspective pe această temă. Ne vom întâlni, la acest eveniment transformator, cu experți de seamă în domeniile neuroștiinței, neuropsihologiei și neurobiologiei, pe o platformă unică de explorare a celor mai recente teorii și perspective asupra conștienței.

Ne vom bucura de prezența lui Anil Seth, cercetător de renume în neuroștiință, cu largă recunoaștere internațională. Perspectiva sa profundă asupra naturii experienței subiective revoluționează înțelegerea noastră asupra minții.

Georg Northoff, personalitate de tip renascentist, polimat, este cunoscut pentru munca sa de pionierat de la intersecția filosofiei, psihologiei, psihiatriei și neuroștiinței. Studiază de o viață mecanismele neuronale care stau la baza conștienței, oferind perspective noi asupra naturii auto-cunoașterii.

Steven Grossbergh, alt expert renumit în neuroștiință, ne va împărtăși din cunoașterea sa, dezvăluindu-ne detalii referitoare la conexiunile dintre creier și conștiență, la complexitatea uriașă a percepției și cogniției umane.

Danko Nikolic, om de știință vizionar, specializat în neuroștiință computatională, va captiva audiența cu perspectiva sa asupra principiilor computaționale care stau la baza conștiinței. Descoperirile sale inovatoare au contribuit la înțelegerea noastră despre cum generează creierul experiențele subiective.

Claudio Babiloni, cercetător distins în neurofiziologie, își va prezenta studiile de ultimă oră despre corelațiile neurale ale conștienței. Prin lucrările sale, a dezvăluit mecanismele neurale intricate care dau naștere conștientizării, conectând activitatea cerebrală cu experiența subiectivă.

Împreună, toți acești oaspeți excepționali vor crea un mediu imersiv și intelectual stimulant, favorizând discuții captivante și explorare colaborativă a conștienței. Mindscapes este platforma ideală prin care profesioniști, studenți și minți curioase, deopotrivă, pot pătrunde în misterele conștienței, extinzându-și înțelegerea asupra minții umane. Alăturați-vă nouă într-o călătorie extraordinară! Înscrierile pentru participare s-au deschis pe mindscapes.ro

De zeci de ani deja, părinții sunt îndemnați de diverși „experți” să facă mai mult pentru copiii lor: să le vorbească în mod regulat (cel puțin 21.000 de cuvinte pe zi pentru preșcolari, chiar dacă nu este nimic util de spus), să se joace în mod regulat cu ei, să îi conducă în locurile în care au nevoie sau doresc să meargă, să le servească drept ceas deșteptător și calendar, să aleagă activități extra-curriculare pentru ei, să îi supravegheze practic tot timpul pentru a se asigura că nu le fac rău fizic sau psihologic, să se asigure că își fac temele de la școală, și așa mai departe. 

Nu e de mirare că atât de mulți consideră că a fi părinte este o corvoadă. 

În trecutul nu prea îndepărtat, părinții se așteptau ca tinerii să aibă grijă de ei înșiși. Se jucau independent de adulți, călătoreau singuri sau cu prietenii (de obicei cu bicicleta sau pe jos), își făceau sau nu temele și învățau să facă față consecințelor, învățau să aibă grijă de propria siguranță și dezvoltau strategii pentru a se reface după răni psihologice.
Rezultatul a fost că, în general, au crescut mai autonomi, mai rezilienți și mai sănătoși din punct de vedere emoțional decât o fac tinerii de astăzi.

Contrar tuturor mesajelor care îi îndeamnă pe părinți să facă mai mult pentru copiii lor, un număr tot mai mare de studii de cercetare indică avantajele de a face mai puțin. 

O mare parte din aceste studii se înscriu în zona de educație parentală care sprijină autonomia și învățarea auto-dirijată, ceea ce înseamnă, în esență, să le permitem și să îi încurajăm pe copii să se ocupe mai mult de propriile vieți și să facă mai multe pentru ei înșiși. Astfel de cercetări indică faptul că sprijinul pentru autonomie are ca rezultat copii și adolescenți mai fericiți, mai independenți, mai autodirecționați și mai bine adaptați din punct de vedere social și emoțional.

De exemplu, un studiu de cercetare din Germania, efectuat în timpul izolării pandemice cu covid-19 a arătat că atunci când părinții și-au încurajat copiii să se descurce singuri pe parcursul unor porțiuni mari din zi, copiii au fost mai mulțumiți, și la fel și părinții. Acest lucru a fost valabil nu numai în toate familiile, ci și de la o zi la alta în cadrul familiilor.

Copiii vor să se descurce singuri. Părinții ar trebui să-i lase.

Dacă copiii au devenit dependenți de faptul că faceți multe pentru ei, s-ar putea să trebuiască să vă schimbați treptat atitudinea. Puteți începe prin a-i întreba ce ar dori să facă pentru ei înșiși sau pentru familie. Poate că faceți pentru ei lucruri pe care ei ar prefera să le facă singuri.

Apoi treceți, treptat, la lucrurile pe care ar trebui să le facă cu adevărat ca parte a maturizării, dar până acum nu le fac – poate doar pe rând. În funcție de vârstă, acestea ar putea fi lucruri cum ar fi: să-și facă singuri patul, să-și curețe singuri camera,  să-și seteze singuri alarma și să se trezească la timp pentru evenimentele programate, să meargă pe jos sau cu bicicleta, să ajute la treburile familiei, cum ar fi pregătirea mesei și spălatul vaselor. 

S-ar putea să fiți nevoiți să vă reduceți propriile standarde, deoarece copiii, cel puțin la început, nu vor face lucrurile așa cum le faceți voi și, probabil, nu la fel de bine, dar acesta este un preț mic de plătit pentru competența și înrederea pe care le vor dezvolta copiii și pentru timpul sporit pe care îl veți avea pentru voi.

Copiii își doresc în mod natural să devină din ce în ce mai autonomi și mai disponibili, dar putem să le stârpim această dorință dacă ne încăpățânăm să facem totul pentru ei. Pe măsură ce copiii cresc, ar trebui să ne așteptăm ca ei să contribuie în tot mai multe moduri la bunăstarea familiei. Este un aspect pozitiv pentru întreaga familie, dar în primul rând pentru copii.

Analiză disponibilă pe Psychology Today. 

Foto credit @Unsplash.com, Pexels.com.

Dacă ați mers vreodată la școală, dacă aveți un copil la școală sau intenționați să-l trimiteți, sau dacă vă pasă de copii, pur și simplu, cele de mai jos sunt pentru voi.

“Rănit de școală: Recuperarea bucuriei de a învăța și a înfrunta vechea cultură școlară” este rezultatul cercetărilor pe care Dr. Kirsten Olson le-a început pe când era doctorand în educație la Harvard.

Fiind cercetător în domeniul educației, activist, consultant și scriitor, profund preocupat de copii, de învățare și de condițiile din școlile americane, Olson a intenționat să efectueze cercetări cu privire la plăcerile și iluminarea trăite în timpul școlarizării. Dar când a început să intervieveze oameni pentru a afla despre asemenea efecte pozitive, a descoperit că aceștia vorbeau în schimb despre durerea și rănile lăsate de școală. 

“În aceste vremuri, când discursul public despre școlarizare tinde să se concentreze pe indicii cuantificabili ai accesului, realizărilor și oportunităților, când măsurătorile inegalității folosesc o retorică literală și obiectivă, când educatorii și factorii de decizie politică tind să fie preocupați de “decalajele de realizare”, de “testele cu miză ridicată”, de evaluările bazate pe statistici și de responsabilitate, Olson ridică un alt spectru al nedreptății care este răspândit mai mult la întâmplare. Ea vorbește despre rănile școlilor care nu pot fi clasificate cu ușurință în funcție de rasă, clasă sau gen, de dezavantajele handicapului sau ale înzestrării, de lucrurile vizibile sau măsurabile.

Dar ea subliniază și modurile în care oamenii care par să prospere și să exceleze (perfecționistul, cel care reușește peste așteptări,  primul/prima din clasă, atletul strălucit) pot, de asemenea, să poarte cu ei durerea care amorțește curiozitatea, limitează creativitatea, înăbușă imaginația și, în cele din urmă, poate duce într-o zi la inerție și depresie.”

Se spune în introducerea cărții, iar pe măsură ce proiectul s-a extins autoarea a început să intervieveze persoane de toate vârstele, de la elevi până la bunici, persoane din medii socio-economice diferite și cu o mare varietate de cariere. 

Dr. Olson este considerat pionierul unei modalități directe de a înțelege efectele școlii asupra dezvoltării psihologice, iar cartea sa inventariază șapte tipuri de răni generate de școala standard.

Primele patru au legătură cu restricțiile impuse comportamentului și învățării: programa școlară prestabilită, reguli de învățare asupra cărora copiii nu au niciun control și eternele teste, iar ultimele trei categorii au legătură cu modul în care oamenii sunt clasificați și trimiși în școală. 

#1. Rănile creativității

Școala înăbușă creativitatea. Aceasta este poate cea mai evidentă rană a școlii. Propriile pasiuni și interese ale elevilor sunt, în general, ignorate. Modalitățile unice și creative ale elevilor de a rezolva problemele și răspunsurile lor ieșite din comun la întrebări, care nu corespund foilor de răspuns ale profesorilor, nu sunt înțelese și sunt notate ca fiind greșite de către profesorii ocupați: învățarea pe de rost și testele care au un singur răspuns corect pentru fiecare întrebare nu lasă loc pentru creativitate.

Respondenții lui Olson care au ajuns să trăiască o viață creativă au făcut acest lucru, aparent, în ciuda școlii, nu datorită ei. Au trebuit să recupereze sau să reconstruiască spiritul creativ care le fusese atât de natural înainte de a începe școala.

#2. Rănile conformității

La școală, elevii trebuie să respecte în permanență reguli și proceduri în a căror creare nu au niciun rol și trebuie să îndeplinească sarcini care nu au niciun sens în ceea ce privește propriile nevoi de învățare. În general, elevii nu pot pune la îndoială aceste reguli și sarcini; dacă o fac, sunt considerați deștepți sau chiar mai rău. Pentru a evita să intre în necazuri, ei învață să se supună orbește și, în acest proces, învață să fie cetățeni proști într-o democrație.

Democrația are nevoie de cetățeni care pun la îndoială regulile și insistă să le schimbe pe cele care sunt nedrepte sau nu au sens. De asemenea, ei își fac rău singuri, trecând prin viață urmând căi mai înguste decât ar fi putut, dacă școala nu i-ar fi învățat că este periculos să exploreze și alte oportunități.

#3. Rănile răzvrătirii

Pentru unii copii, revolta este forma lor de răspuns la regulile arbitrare. În unele cazuri, ei pot simți o furie intensă față de sistemul care le-a răpit libertatea și demnitatea, față de profesorii care par a fi complici cu acest sistem și față de elevii cuminți care îi urmează. Își pot manifesta disprețul stând în spatele clasei, făcând remarci răutăcioase, încălcând flagrant regulile și îndeplinind rar sau chiar niciodată cerințele.

Rebeliunea poate fi uneori un răspuns mai sănătos decât supunerea, dar dacă merge prea departe poate răni chiar mai mult decât conformarea. Furia față de școlarizare poate duce la o îndepărtare de orice formă de învățare și, poate cel mai tragic, rebeliunea poate lua forme care dăunează fizic sinelui și celorlalți.

#4. Rănile generate de amorțeală

Mulți dintre respondenții lui Olson s-au descris pe ei înșiși ca fiind „amorțiți din punct de vedere intelectual” atâta timp cât au fost la școală. Entuziasmul intelectual este rareori răsplătit la școală, dar este recompensat faptul că te străduiești cu tenacitate, faci ceea ce trebuie să faci, nu ratezi niciodată un termen limită. Munca strălucită la o materie în detrimentul ignorării alteia ar putea să vă aducă un 10 și un 6 la cele două materii; dar o muncă suficient de bună și neinspirată la ambele materii ar putea să vă aducă doi de 10.
Aceasta este una dintre multele modalități prin care școala ucide entuziasmul intelectual. Atunci când elevii dau dovadă de entuziasm, de obicei este vorba despre ceva care nu are nicio legătură cu studiile.

#5. Rănile de subestimare

Mulți dintre cei intervievați au descris felul în care au fost răniți de presupunerile făcute despre ei din cauza rasei, clasei sociale, genului sau a performanțelor la unul sau altul dintre testele care se presupune că măsoară inteligența sau aptitudinile. Pentru unii dintre ei era mai ușor să accepte presupunerea decât să o combată, astfel încât presupunerea  devenea o profeție care se realiza de la sine.

O notă scăzută obținută la un curs sau la un set de cursuri poate descuraja în mod nejustificat oamenii să-și urmeze aspirațiile: un viitor autor ajunge la concluzia că scrisul profesional este dincolo de posibilitățile sale, deoarece un profesor de engleză nu a putut vedea strălucirea eseurilor sale sau noutatea din structura neconvențională a frazelor sale și i-a dat note sub medie șamd. Dacă elevii ar ști câți dintre marii performeri din societatea noastră au primit note școlare slabe în domeniul în care au reușit. Și dacă ar ști și profesorii…

#6. Rănile perfecționismului

Și notele mari rănesc. Elevii care își dezvoltă identități de persoane cu performanțe înalte pot simți o presiune extraordinară pentru a continua să aibă performanțe înalte, în orice, de teama eșecului de a nu se ridica la înălțimea imaginii pe care ceilalți (sau ei înșiși) o au despre ei. Rana perfecționismului explică de ce atât de mulți elevi „de top” trișează atunci când simt că trebuie să obțină nota pe care toată lumea se așteaptă să o obțină. Atunci când notele sunt măsura perfecțiunii, totul se face pentru notă. În școală, „perfecțiunea” și amorțeala intelectuală sunt destul de compatibile. 

#7. Rănile generate de inegalitățile sociale

Elevul mediu, care nu se scufundă, dar nici nu se ridică în ochii oficialilor școlari, poate suferi de invizibilitate. În interviurile lui Olson, acești oameni s-au descris ca simțindu-se nesemnificativi, ca persoane care nu contează prea mult, iar în cazurile cele mai grave au dezvoltat identități de sine ca fiind persoane neimportante, care nu fac valuri, care merg împreună, dar nu conduc niciodată.

Cât de inutile sunt toate acestea. În lumea reală avem nevoie de tot felul de oameni, cu talente diverse și personalități unice, pentru a face lucrurile să funcționeze și pentru a face viața distractivă. 

Tema rănilor provocate de școala standard este adresată pe larg de Alternatives to School, unde am descoperit și informațiile prezentate mai sus, iar cartea „Wounded by school” este disponibilă aici.

Foto credit Unsplash.com

În calitate de adulți, avem anumite responsabilități față de copiii noștri și față de copiii lumii. Este responsabilitatea noastră să creăm medii sigure, favorabile sănătății și respectuoase în care copiii să se poată dezvolta. Este responsabilitatea noastră să ne asigurăm că au parte de alimentație adecvată, aer curat, locuri de joacă non-toxice și multe oportunități de a interacționa liber cu alte persoane din toate categoriile de vârstă. Este responsabilitatea noastră să fim modele de decență umană.

Ceea ce NU trebuie să ne preocupe este cum anume educăm copiii.

Nu trebuie să ne facem griji cu privire la curriculă, planuri de lecții, motivarea copiilor să învețe, testarea lor și tot ceea ce reprezintă domeniul pedagogiei. Haideți să folosim toată această energie pentru a crea medii decente în care copiii să se poată juca. 

Educația copiilor este responsabilitatea lor, nu a noastră. Doar ei o pot înfăptui. Sunt construiți pentru asta. Singura noastră sarcină în ce privește educația este să stăm deoparte și să permitem înfăptuirea. Cu cât ne străduim mai mult să intervenim, să controlăm, cu atât interferăm mai mult. 

Atunci când afirm că educația este responsabilitatea copiilor și că ei sunt proiectați în mod natural pentru a-și asuma această responsabilitate nu mă aștept să mă credeți pe cuvânt. 

Trăim într-o lume în care această afirmație nu mai este un adevăr evident, așa cum a fost odată. Trăim într-o lume în care aproape toți copiii și adolescenții sunt trimiși la școală, începând de la vârste din ce în ce mai mici și terminând la vârste din ce în ce mai mari, și în care “școală” are un anumit înțeles standard.

Măsurăm educația cu ajutorul notelor la teste iar succesul, prin trecerea de la un nivel la următorul în sistemul standard de învățământ. Astfel, ajungem să credem că educația este ceva ce se desfășoară doar în școli, sub supravegherea unor specialiști în arta și știința pedagogiei, care se pricep să convertească potențialul nativ al copiilor într-un produs educat.

Așadar, ne asumăm asumăm sarcina de a prezenta dovezi în sprijinul afirmațiilor de mai sus. Dovezile cele mai clare vin din observația directă – putem vedea copii auto-educați în lipsa oricărei forme de școlarizare. Iată trei astfel de medii.

1. Mare parte din educația copiilor are loc înainte ca ei să înceapă școala.

Dovada cea mai clară a capacității copiilor de a se auto-educa, valabilă pentru oricine e dispus să o vadă, vine din observarea copiilor în primii 4-5 ani de viață, înainte de înrolarea lor în orice variantă sistematică de școlarizare.

Observați cum învață ei orice, în perioada respectivă – să meargă, să alerge, să sară, să se cațere. Cum învață despre proprietățile fizice ale obiectelor înconjurătoare pe care, apoi, le manevrează. Cum se deprind cu limbajul – una dintre sarcinile cognitive cele mai complexe ale speciei umane.  Cum învață să stăpânească principiile de bază ale psihologiei, ajungând să-i manipuleze pe ceilalți – să le facă pe plac, să-i enerveze, să obțină ce au nevoie sau ce vor de la ei.

2. Copiii din societățile de vânători-culegători devin oameni în toată firea în lipsa școlarizării de orice fel. 

În cea mai mare parte a existenței umane, am trăit în grupuri nomade relativ mici, care căutau hrană. Natura noastră umană de bază – inclusiv spiritul ludic, curiozitatea și toate celelalte adaptări biologice pentru învățare – a evoluat în contextul acestui mod de viață. Câteva grupuri de vânători-culegători au reușit să supraviețuiască, păstrându-și intactă cultura, până în vremurile de azi.

Antropologii care au studiat astfel de grupuri – în Africa, Asia, Noua Zeelandă, America de Sud și în alte părți – au remarcat, la toate, o aceeași atitudine față de copii. În toate aceste culturi, copiilor și adolescenților li se permite să se joace și să își urmeze propriile interese, fără intervenția adulților, practic din zori până la apus, în fiecare zi.

Convingerea acestor populații, clădită pe milenii de experiență, este că cei mici învață singuri prin joc și explorare pentru ca, atunci când sunt pregătiți, să pună ceea ce au învățat în slujba întregului grup. Copiii societăților de vânători-culegători asimilează, prin propriul efort, nenumăratele abilități și cunoștințe necesare pentru a se descurca, mai târziu, ca adulți în societățile respective. 

3. Copiii din anumite “școli non-școli” din zilele noastre devin adulți în toată firea în lipsa școlarizării convenționale.

Am fost, timp de mulți ani, un observator al copiilor și adolescenților de la Școala Sudbury Valley din Framingham, Massachusetts. Școala a fost fondată în urmă cu peste patru decenii de oameni ale căror convingeri despre educație sunt remarcabil de asemănătoare cu cele ale vânătorilor-culegători.

Cu un interval de vârste între 4 și 19 ani, este departe de modelul unei școli tipice. Aici funcționează acel cadru democratic în care copiii decid cot la cot cu adulții și în care învață prin activități pe care și le aleg ei înșiși. Pe scurt, este un mediu sigur în care copiii și adolescenții se joacă, explorează, își asumă responsabilități și interacționează liber cu ceilalți, indiferent de vârste.

Fără lecții, fără teste, fără buline sau alte recompense, fără admis / respins, fără cursuri obligatorii, teme, pedepse, constrângeri, fără aruncarea responsabilității învățării pe umerii unor angajați.

Până acum, mii de tineri s-au auto-educat în acest mediu.
Și, nu, nu devin vânători și culegători.

Ei devin meșteșugari, artiști, bucătari, medici, ingineri, antreprenori, avocați, muzicieni, oameni de știință, asistenți sociali și proiectanți de software. Ei se pot găsi în toată gama de cariere pe care le apreciem în cultura noastră.

Toate cele trei idei sunt elaborate pe larg, pe site-ul Psychology Today, alături de alte studii și resurse informative, oferite de Dr. Peter Gray (o selecție aici). 

Foto credit Unsplash.com.

Continuăm întrebările legate de un parcurs educațional în afara școlii standard, așa cum au fost ele sintetizate de Alternatives to School, după ani de cercetări și studiu. Prima parte este aici.  

#1. Unii cred că ideea de învățare-prin-joc alimentează atât impresia (falsă) că viața în sine ar trebui să fie doar distracție, cât și convingerea tinerilor că li se cuvine orice. Ca și în viața reală, în care munca poate fi foarte grea, învățarea implică, uneori, o abordare matură.

Această problemă e mai complexă decât pare. Viața fiecăruia este, evident, o succesiune de momente mai bune sau mai puțin bune, departe de o permanentă distracție.

Învățarea auto-dirijată nu este neapărat amuzantă – uneori, poate fi chiar la polul opus. De multe ori, copiii învață colateral, implicându-te în diverse activități – de exemplu, învață anumite cuvinte pentru că au de scris o felicitare pentru cineva. Pentru unii, învățarea acelor cuvinte poate fi amuzantă, pentru alții, însă, nu. Contează rezultatul, în final – încântarea că “am scris asta de unul singur!” Plăcerea, recompensa vin din rezultat, nu și din acțiunea în sine. Ceea ce uităm – noi, adulții – este faptul că satisfacția copilului de a învăța vine din realizarea a ceva ce copilul și-a dorit, nu adultul. Atunci când copilul refuză să facă ce-i cerem noi, adulții, asta nu înseamnă că nu au motivație, că sunt lipsiți de respect  sau de recunoștință, ci că nu este pur și simplu interesat de acea problemă.

Este, însă, interesat de altceva. Noi ar trebui să fim cei care “schimbă macazul” spre a înțelege care sunt întrebările copilului, nu să forțăm copilul să înțeleagă ce vrem noi în acel moment sau ce e în programă. Mai mult, este vorba de încălcarea autonomiei copilului.

Puneți-vă în situația lui – vă convine să fiți obligați să faceți lucruri împotriva voinței voastre? În concluzie, nu conținutul cotează – fie că e vorba de rezolvarea unei probleme de matematică, fie de spălatul vaselor. Este vorba de încălcarea acelui spațiu privat, din care ai posibilitatea să formulezi o opinie – vrei sau nu vrei să faci un anume lucru.
Ca și adulții, atunci când se confruntă cu o piedică, o barieră în calea a ceea ce-și doresc cu adevărat, tinerii vor face tot ce este posibil, fizic și intelectual, să o depășească. 

#2. Fără îndoială că oamenii învață cel mai bine atunci când sunt auto-motivați. Prin auto-motivație am putea avea, cu toții, nu-i așa, abdomene cu pătrățele. Unele lucruri sunt dificile – cum ar fi matematica sau științele – astfel că oamenii au nevoie de o motivație externă, nu-i așa?

Auto-motivarea este un concept cu nenumărate fațete.

În cartea “Calea minimei rezistențe”, Robert Fritz abordează câteva dintre aceste fațete. Cel mai important este să înțelegi motivul care stă la baza comportamentului tău. De exemplu, vrei să obții note bune pentru a face pe plac mamei sau tatei, sau pentru a fi admis la Harvard? Vrei să mergi la Harvard pentru ceea ce oferă în studiul domeniului tău de interes, sau pentru “aura” pe care o dobândești înscriindu-te la o universitate de prestigiu? Sau pentru a fi cu iubitul / iubita care studiază deja acolo? La fel și cu “pătrățelele” abdominale – le vrei pentru a le afișa, sau pentru a-ți dezvolta rezistența fizică? 

Auto-motivația este relevantă în raport cu valorile considerate fundamentale (piramida Maslow). Tot ceea ce îți dorești poate avea importanță în raport cu ceilalți – poți obține stima lor, foarte importantă pentru tine – sau în raport cu tine – pentru a înțelege și aprofunda matematica și științele e nevoie, poate, să muncești din greu, dar munca poate fi și plăcută. Faptul că te sustragi acestei munci denotă că nu-ți dorești suficient rezultatul final. 

#3. Cum ne putem asigura că toți copiii dobândesc cele 3 abilități fundamentale – citit, scris, socotit?

E plină lumea de absolvenți de facultate care nu știu împărți fracții sau aduna numere mari, care nu pot alcătui propoziții coerente – ce să mai vorbim de eseuri complexe – care refuză să citească orice.  

Astfel se plâng profesorii din învățământ superior și examinatorii testărilor standard. Iată că, oricât de obligatorii, de impuse ar fi programele educaționale, rezultatele tinerilor care trec prin educația standard sunt departe de a fi cele așteptate. Cei care adoptă învățarea auto-dirijată nu au niciun motiv să se descurce mai rău decât colegii lor, din sistemele standard – dimpotrivă, studiile arată că se descurcă mult mai bine, chiar la examenele standard. 

#4. Unii copii EOTAS încă nu știu să citească la 10 ani. Este, acesta, un motiv de îngrijorare?

Este, iarăși, o problemă cu multiple fațete. Prima întrebare este “de ce” nu citesc. Cele mai probabile răspunsuri sunt:

• discontinuitățile din dezvoltarea umană – aceleași ca în dezvoltarea locomoției, a vorbirii etc.; 
• probleme de vedere, nedepistate la timp, care fac cititul foarte anevoios;
• o primă experiență neplăcută în procesul de instruire – vezi întrebarea „este instruirea compatibilă cu învățarea auto-dirijată?”;
• apetența pentru mișcarea în aer liber, manevrarea de piese Lego sau pentru demontare / montare de piese, în detrimentul cititului într-o anumită perioadă de dezvoltare.

#5. Cum putem fi siguri că cei care învață auto-dirijat vor ajunge să știe tot ceea ce e nevoie pentru a fi buni cetățeni și a avea un loc de muncă?

Școlile standard funcționează după programe care vizează achiziția unor cunoștințe – infime, însă, comparativ cu nevoile prezentului. Nu există, la nivel mondial, un acord privind cel mai important conținut care să fie inclus în acest minim.

Există nenumărate cărți de tip “Ce ar trebui să știe un copil de clasa a 3-a”. Majoritatea adulților nu știu, însă, răspunsurile la întrebările din aceste cărți. Câți medici știu sintaxa unei propoziții? Câți artiști știu denumirea fiecărui os din corp? Datele rămân doar date, până când devin relevante pentru individ și devin informație. 

„Adevăratul test al inteligenței nu constă în cât de multe știi să faci, ci cum te comporți atunci când nu știi ce să faci.”
John Holt în “How Children Fail”

Internetul, printre alte surse, oferă acces instantaneu la infinit mai multe informații decât ar putea orice școlarizare. Este mult mai util să știi cum să accesezi și să selectezi informațiile de calitate, să gândești logic pentru asocierea mai departe a informațiilor în construcții raționale, decât să le înveți pe de rost, regurgitându-le la cerere. 

#6. Sunt, testele standard, o idee proastă?

În principiu, nu. Contează, însă, cine este testat, de către cine, în ce mod și pentru ce motiv. Problema o reprezintă testele care sunt concepute, interpretate și impuse în mod necorespunzător – ceea ce descrie majoritatea testelor utilizate în școli, fie că sunt de tip standardizat sau specifice unui anumit curs. 

În “How Children Fail”, John Holt descrie “șmecheriile și strategiile” – cum le numește el – pe care copiii le adoptă pentru a trece de examene fără a stăpâni, de fapt, cunoștințele la care sunt testați. Astfel, rezultatele testelor sunt adesea înșelătoare, lipsite de valoare, ceea ce nu le împiedică, însă, să stea la baza unor decizii care afectează în mare măsură viețile individuale.

Testele standard sunt la fel de contestabile – un copil poate obține un scor mare fără a citi măcar întrebările, sau un scor prea mic, dacă e prea creativ în răspunsuri. Și asta fără a lua în considerare tentația tot mai mare de a trișa – din partea administratorilor de teste (a căror finanțare poate depinde de scorurile grupului).

#7. Cum afectează decizia de a învăța auto-dirijat relațiile de familie?

Trecerea la învățarea auto-dirijată a adus schimbări în bine în relațiile cu familia – aceasta este concluzia multor părinți – relațiile dintre părinți și copii și dintre frați și surori s-au ameliorat considerabil, și comparativ cu familiile în care copiii au rămas în sisteme standard.

Evident, acesta nu este un panaceu pentru probleme grave, cum ar fi căsniciile disfuncționale și educația defectuoasă a copiilor. Dar simpla absență a bătăilor de cap legate de temele pentru acasă, de ajungerea la timp la școală, de note și de nenumăratele alte aspecte ale școlarizării forțate împotriva cărora se revoltă tinerii contribuie enorm la menținerea păcii în casă.

Competitivitatea absurdă dintre copiii din clase diferite – copiii aceleași familii ajungând să se lupte, uneori, unii cu alții – este înlocuită cu colaborare și întrajutorare. Frații pot lucra sau se pot juca împreună pe interese comune, pot învăța cum să se înțeleagă cu alții cu interese aparent conflictuale într-o școală democratică sau într-un centru de resurse (sau la un loc de muncă pentru adulți), iar apoi să aducă aceste abilități acasă pentru bucuria tuturor.

Totul începe cu modul în care adulții îi tratează pe copii: aceștia stabilesc standardul pe care tinerii îl imită. 

Supărarea generează plânsul, iar critica constantă generează resentimente și retragere. Atunci când părinții sunt văzuți de către copiii lor ca adevărați aliați, familia are mult mai multe șanse să fie un mediu mai fericit, mai productiv și mai creativ.

#8. Cum se compară diferitele tipuri de școli „progresiste” (care urmează abordări precum Montessori, Waldorf, Reggio Emilia sau învățarea bazată pe proiecte) cu învățarea auto-dirijată? Nu sunt ele modele dovedite ale aceleiași abordări?

În primul rând, trebuie să fim atenți să facem distincția între intențiile originale ale fondatorilor oricărei filosofii educaționale (de exemplu, Montessori, Waldorf, Reggio Emilia) și variațiile de interpretare și practică ale adepților săi. O vizită la oricare două școli Montessori, de exemplu, va scoate la iveală interpretări diferite cu rezultate adesea semnificativ diferite. Având în vedere variațiile personalităților umane, cum ne-am putea aștepta la altceva? Prin urmare, este oarecum riscant să generalizăm despre ceea ce vom experimenta în orice școală care are, să zicem, Montessori sau Waldorf în denumire.

Acestea fiind spuse, unele dintre atributele de bază ale fiecăreia dintre aceste abordări, precum și tipul de programe școlare „bazate pe proiecte” ale altor programe școlare, sunt universal consecvente și aliniate cu învățarea auto-dirijată.

Mulți copii consideră că metodele și materialele lor sunt utile pentru învățarea conceptelor cheie. În plus, există o anumită libertate de alegere acordată elevilor. Cu toate acestea, în ultimă instanță, adulții sunt încă practic responsabili de orare, de opțiunile care sunt disponibile (ca în crearea „mediului pregătit” al lui Montessori, cu materialele sale special concepute, sau de alegerea extrem de selectivă a lui Waldorf a ceea ce este, și nu este, permis să fie folosit), de muzica care urmează să fie predată etc. Nu există sentimentul general de bază de deschidere și libertate de alegere care există în viața și stilul de învățare auto-dirijată.

În mod similar, o anumită metodă de învățare este impusă tuturor celor mici (unii dintre copiii dintr-o clasă Montessori nu pot alege să urmeze calea Waldorf, sau invers).

Pentru cei care apreciază aceste oportunități, școlile cu programe și metode atât de definite sunt probabil prea limitative – atât pentru tineri, cât și pentru părinți.

Informații preluate de la Alternatives to School.

Foto credit Pexels.com.

A spus John Holt, în cartea How Children Fail. Acest lucru se aplică și în cazul multor tineri pe care școlile îi consideră „învingători” în virtutea notelor lor mari. 

Așa cum Holt și, mai târziu, Kirsten Olson (în cartea sa Wounded By School) au descris cu atâta artă, nimeni nu este imun la teama secretă că ar putea, în orice moment, să fie expus ca fiind un „eșec”, atunci când eșecul și succesul sunt fixate prin teste și măsuri arbitrare concepute de alții, așa cum se întâmplă în școală. 

Astfel de răni sunt condamnări pe viață. Putem încerca să le îngropăm sub mulți ani de experiențe de succes după școală, dar ele nu dispar. Pentru mulți oameni, lupta pentru a compensa astfel de sentimente este un efort constant.

Alternatives to School este un spațiu virtual, construit pentru a oferi informații celor interesați de modul în care practica învățării auto-dirijate se întâmplă, iar resursele oferite au la bază cercetări efectuate pe parcursul a zeci de ani de studiu și analiză.  

În rândurile de mai jos am selectat o primă serie de întrebări cu care ne-am confruntat, într-o măsură mai mică sau mai mare, toți cei care ne-am propus un parcurs educațional în afara școlii standard, indiferent de colțul de lume în care trăim.

#1.  Învățarea auto-dirijată – este, ea, pentru toată lumea?

Depinde. Dacă întrebarea care stă la bază este: „Toată lumea se dezvoltă imediat într-un mediu în care este liberă să își dirijeze propria activitate (atâta timp cât nu interferează cu drepturile celorlalți de a face același lucru)”, răspunsul este nu. Unii oameni au nevoie de o perioadă de timp pentru a-și descoperi propriile interese, mai ales dacă sunt obișnuiți să li se spună ce să facă. Acest lucru este la fel de adevărat pentru adulți ca și pentru copii și este unul dintre motivele pentru care atât de multe companii solicită o transformare radicală a ceea ce numim educație: doresc persoane cu inițiativă proprie și gânditori creativi, nu „yes-men / women” care doar răspund la indicații, laude externe și/sau pedepse.

Dacă întrebarea de bază este: „Trebuie ca tot ceea ce se învață să fie rezultatul descoperirii de sine sau chiar al inițiativei proprii?”, atunci, din nou, răspunsul este nu. Uneori, oamenii cer direcții sau instrucțiuni; acestea pot lua multe forme și pot fi mai mult sau mai puțin dirijate de alții, în funcție de situație și de personalitatea și dorințele celui care învață. 

De exemplu, dacă vă doriți un loc de muncă ca neurochirurg, va trebui să urmați un parcurs destul de bine stabilit de alții pentru a putea face acest lucru în mod legal. Totuși, partea auto-dirijată a procesului constă în faptul că cineva a ales să urmeze acel parcurs. Același lucru este valabil pentru orice domeniu de dezvoltare a abilităților sau de dobândire a cunoștințelor: instruirea capătă o cu totul altă aromă atunci când este dorită de cel care învață.

În cartea sa „Niciodată nu este prea târziu”, John Holt scrie despre faptul că a învățat să cânte la violoncel la vârsta de 50 de ani. El a stabilit limite clare cu privire la tipul de profesor/mentor pe care l-ar considera util – mai degrabă un coleg decât un maestru, adică cineva care va lucra cu el mai degrabă decât asupra lui, așa cum obișnuiesc să facă mulți profesori. Este clar că el este responsabil de procesul de învățare: interesul său, dezvoltarea abilităților sale și plăcerea sa finală sunt cele care conduc acest sistem, nu agenda instructorului. 

De fapt, ce susținem despre procesul de învățare?
Că, în cele din urmă, scopurile copilului sunt cele care conduc procesul decizional, mai degrabă decât agendele unor organisme externe, cum ar fi consiliile de administrație ale instituțiilor de învățământ, legiuitorii sau chiar filosofii și pedagogii din domeniul educației.

#2. Învățarea auto-dirijată – este, ea, sinonimă cu unschooling? 

„Unschooling” este un termen utilizat în mod obișnuit pentru a descrie învățarea auto-dirijată, bazată pe învățarea acasă. Părinții „unschooling” le permit copiilor lor să învețe cu cât mai puțină constrângere posibil – copiii decid singuri cum vor explora, cum vor înțelege și cum vor acționa asupra lumii. Cu toate acestea, există un spectru larg în ceea ce privește câtă libertate este acordată copiilor și câtă inițiere sau direcție induc părinții, unele familii folosind o abordare hibridă care se situează undeva între homeschooling și unschooling.

#3. Învățarea auto-dirijată – este, ea,incompatibilă cu instruirea?

Nu. Instruirea neinvitată este cea mai problematică (instruirea invitată, dacă nu este bună, poate fi, de asemenea, problematică.) În general, este în regulă ca un cursant auto-dirijat să ceară și să primească instruire. Una este ca al vostru copil să arate ceva și să întrebe cum îi spuneți; cu totul altceva este ca voi, ca părinți / familie, să umblați prin casă (și prin restul planetei) arătând lucruri și strigându-le “numele”.

#4. Ce rol ar mai avea, atunci, profesorul sau orice alt adult?

Ceea ce se schimbă este natura relației dintre „profesor” și „cursant”. Au dispărut luptele pentru putere, instruirea impusă, programul de învățământ forțat. Dacă vreți să fiți un performer de nivel olimpic (fie în sport sau în altă parte) și stabiliți că doar cel mai strict instructor vă poate ajuta să ajungeți acolo, veți accepta cerințele sale pentru că doriți rezultatul dorit. Cu cât profesorul este mai receptiv la nevoile specifice – intelectuale, emoționale etc. – ale elevului, cu atât este mai probabil ca acesta să aibă un rol împlinitor în viața copiilor ce practică învățarea auto-dirijată.

#5. Copiii învață să meargă, să vorbească, să facă diverse alte lucruri fără a fi nevoie de constrângere, ci doar de sprijinul ocazional al unui adult. De ce, atunci, adulții societății umane nu ajung, cu toții, matematicieni și / sau poligloți? Este, cumva, profesorul acel „ingredient” absolut necesar instruirii?

Există o diferență între învățare și dezvoltare. Putem învăța ceva fără a înțelege neapărat semnificația, sau la ce anume putem folosi ceea ce am învățat (de exemplu, învățăm denumirile culorilor fără a le asocia, însă, cu culorile). Dezvoltarea se referă la integrarea unui ansamblu de cunoștințe și la aplicarea acestora, ca în cazul unei abilități care poate fi folosită în nenumărate circumstanțe. De exemplu, mersul este o abilitate care, odată deprinsă, devine implicită. 

La fel și în cazul limbajului. Copiii mici înțeleg că anumite sunete au un anumit înțeles, care poate fi comunicat altora întocmai – cu mult înainte să învețe ce sunt, de fapt, acele sunete (cuvinte). Un copil poate învăța multe cuvinte – ceea ce e util, în final. La început, le „stâlcește” – de exemplu, spune „ham”, iar părintele „traduce” cu „cățel” – astfel că cel mic învață că este vorba de un cățel. Fiind, însă, încă în cursul dezvoltării capacității de a spune „cățel”, va folosi, o vreme, „ham”. 

Deoarece dețin controlul, copiii care practică învățarea auto-dirijată își dezvoltă înțelegerea pe măsură ce învață. Da, ei beneficiază de instruire (atunci când sunt deschiși la aceasta și sunt interesați de ceea ce un instructor are de oferit), dar numai atunci când dispun de mecanismele de bază pentru a da sens noului material. În caz contrar, este ca și cum ai ține o prelegere în limba rusă unui adult american obișnuit: oricât de „deștept” ar fi, dacă nu înțelege limba rusă, nu va obține prea multe din prelegere.

#6. Am fost obligat să învăț lucruri cărora abia mai târziu le-am descoperit utilitatea. Nu ar fi bine, deci, să impunem, totuși, copiilor să studieze diverse, chiar dacă nu sunt interesați, pentru a nu ajunge în dezavantaj atunci când se vor confrunta, în viitor, cu ele?

În primul rând, cum poți fi sigur că nu ai fi învățat decât obligat acele lucruri? Explicația este următoarea: 

• fie am căpătat aversiune față de un subiect din cauză că ne-a fost impus într-un moment nepotrivit, sau l-am asociat cu o emoție negativă – iar această aversiune ne face să credem că am fi respins prin definiție subiectul respectiv;
• fie am învățat despre subiectul respectiv în afara oricărui context semnificativ, ceea ce ne face să credem că nu am fi aflat despre el în alte împrejurări. 

Majoritatea lucrurilor pe care le știm le-am învățat în afara școlii, trăind, pur și simplu. Poate că viața ne-a impus anumite situații, numai că această impunere a fost, în final, o negociere – în majoritatea situațiilor am putut alege. Cu toții am crescut lângă adulți care știu să facă diverse (pe lângă deprinderile primare, ca mersul și vorbitul) – citesc, gătesc, cântă la diverse instrumente etc. Cu toții avem diverse pasiuni, dezvoltate după ce vizionăm un film – Ce bună introducere în semnificația Watergate-ului a fost filmul All the President’s Men! Și câți viseazâ sâ devină astronomi după ce au văzut Star Trek sau au citit Isaac Asimov sau Michael Crichton – sau după interacțiunea cu un adult pasionat.  

Câte lucruri trebuie să învățăm pentru a ține pasul cu prezentul, și care nu au făcut parte – unele nu fac parte nici acum – din programa școlară?

În același timp, uitați-vă la toate lucrurile pe care nu ați fost obligați să le învățați – pentru că nu erau considerate ca făcând parte din programa de bază a vremii lor – și pe care mai târziu a trebuit să le învățați pentru a vă face munca în mod eficient? Sau, în mod similar, acele interese actuale ale tale (poezie, operă, istorie, puzzle-uri sau ce vrei tu) care, dacă au fost măcar abordate în școală, au fost abordate în așa fel încât, de atunci, ți-ai dezvoltat pasiunea pentru ele în ciuda școlarizării tale.

În concluzie, nimeni nu știe dinainte ce îi va servi cel mai bine în viitor, în afară de abilitățile de bază – citit, scris și aritmetică. Ceea ce contează cel mai mult sunt motivația ta și capacitatea ta de a afla ceea ce trebuie să știi în timp util. Procesul de descoperire este infinit mai important decât valoarea unei simple memorări sau regurgitări.

#7. De ce credeți că copiii vor învăța „în mod natural” ceea ce vor trebui să știe pentru a reuși ca adulți, fără multă îndrumare din partea adulților?

Pentru că mulți oameni au văzut (cu ochii lor) că acest lucru se întâmplă din nou și din nou, iar acest lucru a fost susținut de studii. Pentru că, din punct de vedere istoric, acesta a fost modul în care oamenii au învățat majoritatea lucrurilor pe care le știau timp de mii de ani, și pentru că atât de mulți dintre oamenii pe care îi venerăm în cultura noastră de astăzi au reușit în mare parte prin urmarea pasiunilor lor. 

Folosind limbajul sistemului juridic, credem că școlile se bazează pe presupunerea că tinerii se nasc vinovați de crima ignoranței și trebuie să „ispășească pedeapsa” până la împlinirea vârstei de 16 sau 18 ani. De fapt, este adevărat exact contrariul: bebelușii și copiii mici sunt tineri oameni de știință străluciți care învață într-un ritm care nu va fi niciodată egalat, acesta fiind modul în care își dezvoltă limbajul, controlul motor, conștiința socială și atât de multe alte abilități de viață într-o perioadă de timp remarcabil de scurtă. Bineînțeles, ei beneficiază de sprijinul și contribuția altora – adulți și tineri mai mari.

Dar ingredientul cheie este faptul că ei sunt responsabili de propria lor învățare. Ei caută răspunsurile la întrebările pe care și le-au pus ei înșiși, nu la cele pe care adulții le-au spus că ar trebui să le pună.

Procesul lor este un proces perfect din punct de vedere al naturii. Bineînțeles, există excepții rare din punct de vedere statistic, cum ar fi persoanele cu deficiențe mintale sau cele care posedă anumite forme de autism etc., care au nevoie și merită un sprijin suplimentar. Dar chiar și acești tineri sunt văzuți în zilele noastre într-o altă lumină, unele dintre așa-zisele lor handicapuri mascând capacități și talente speciale.

Pe scurt, copilăria obișnuia să fie văzută ca o oportunitate. Acum este tratată ca o problemă care trebuie depășită. Credem că acest lucru este tragic, iar statisticile privind numărul de tineri care acum iau medicamente pentru „dificultăți de învățare”, numărul celor care comit infracțiuni violente și se sinucid, numărul celor care raportează un coeficient de fericire îngrijorător de scăzut în viața lor în general, sunt indicatori că modul în care ne tratăm copiii trebuie să fie serios contestat.

#8. Ce este atât de rău în faptul că copiii se plictisesc la școală? Îi pregătește pentru viața și munca din lumea reală.

Poate că această viziune tristă asupra vieții derivă din școala standard. Desigur, viața are suișurile și coborâșurile ei, atât la vârsta adultă, cât și în copilărie. Dar există o mulțime de oportunități de a învăța să tolerezi neplăcerile fără să adaugi și școlarizarea standard.

Informații preluate de la Alternatives to School. Va urma.

Foto credit @Pexels, @Pixabay.

Părinții ai căror copii practică învățarea auto-dirijată (sau alte tipuri de învățare, diferite de cele practicate în școala standard) remarcă adesea că este mai mult decât o nouă abordare a educației, este un mod de viață: reflectă convingerea că oamenii au dreptul de a-și trăi viața și de a-și urma propriile căi, de a „căuta fericirea” în felul lor, atât timp cât nu interferează cu drepturile celorlalți de a face același lucru.

Alternativele educaționale există de dinainte de pandemie. Pandemia nu a făcut decât să dea un brânci acestei transformări, dar ne este greu, încă, să înțelegem alt model educațional decât cel standard.

De ce? Cum este educația altfel, care sunt pașii pe drumul unei educații libere și cum este ea practicată de către familiile care aleg acest parcurs educațional?
Este nevoie de un anumit nivel financiar?

Despre prejudecățile asociate alternativelor educaționale, într-un dialog cu Adriana Vasile Brăescu, Fondator Asociația Re-Design și CEREHARD. 

Foto credit Unsplash.com.

Prin ’92 am ajuns printre privilegiații care puteau deschide (minunându-mă de cât de puține știu) un computer 386. Anterior, folosisem ‘286 cu care încercam să pricepem ceva din logica programării la orele de statistică din facultate. În ’97, când m-am angajat la o editură, mă uitam cu admirație nețărmurită la colegii de la DTP (desktop publishing) – unii, studenți, alții, proaspăt absolvenți de 12 clase (cu sau fără bac) sau chiar liceeni. 

Mi se părea că sunt extratereștri – nu exista nicăieri o specializare în domeniul acela, nu te deprindeai cu Adobe sau Corel decât fiind autodidact. Angajarea unui DTP se făcea simplu – invitat la un computer (486 sau, helas, 586!) omul avea de așezat în pagină text, imagine (pe care trebuia să o prelucreze, mai întâi) să știe să marcheze reperele pt ozalid (o, tempora) și să urmărească producția în tipografie. 

Nu tu diplomă de bac sau de licență, nu foaie matricolă, nu notă la purtare. Ba mai știau și să „depaneze” un computer care mai „crăpa” de suprasolicitare, încărcat cu programe piratate pe un sistem de operare la fel de piratat – care se instala de pe 32 de dischete. Oamenii ăștia erau puțini și editurile se băteau pe ei. Unii și-au făcut propriile școli de formare a DTP. Alții s-au auto-educat în continuare pe softuri 3D, și-au deschis propriile afaceri.

Prin ’98, obosită să aștept după DTP – supraîncărcat de lucrări – m-am deprins, trăgând cu ochiul și urechea, să-mi fac singură designul de pagină. La fel și alți redactori și autori. Nu avem diplome de absolvire ca DTP dar suntem primele generații care știam DTP. Și, odată cu deprinderea tainelor acestei meserii, pricepeam ce e cu undele, cu frecvențele, cu teoria culorilor, cu rapoartele și proporțiile, cu pixelii și câte și mai câte.

Între timp, tehnologia a evoluat, poți folosi aplicații care-ți fac, în câteva minute, toată munca de câteva luni de acum 30 de ani. Cam asta e viteza în care se întâmplă lucrurile, ar fi ciudat să oferi acum cursuri de DTP – povestea a trecut. Experiența noastră a folosit designului de softuri și aplicații care au preluat munca omului.

Lunga introducere se vrea un preambul la o propunere – pe care am mai făcut-o: renunțarea la „predare”.

Nu avem ce „preda” copiilor / tinerilor. Ce putem face este să îi ajutăm să treacă peste obstacole, pe o cale pe care și-o aleg singuri. O cale pe care s-ar putea să o abandoneze, alegând alta. Sau nu. 

Dincolo de etimologia cuvântului – predare vine de la „predanie” = tradiție, rânduială – este evident că nu mai ai cum „preda” într-o lume a informației care circulă cu viteza luminii.
„Agoge” din „pedagogie” vine de la spartani și se referă la creșterea tinerilor ca războinici. Citiți voi în ce consta sau doar google „agoge”.

Soluția pentru criza școlii de azi?
Oamenii. Nu clădirile, nu instituțiile.

Domnii și Doamnele Trandafir de secol XXI, care sprijină, catalizează, inventează, moderează – capabili să priceapă și să conecteze. Fără dihotomii de tip „real” și „uman” (de parcă realul ar fi inuman). Școala a ajuns padoc – ne dresăm copiii să ia note mari la examene. Ne mirăm, apoi, că după 12 ani nu pricep mai nimic… dar știu să ia note. 

Milioane de copii pe lumea asta funcționează după un principiu simplu – îi interesează un subiect și îl analizează până se satură. Apoi descoperă următorul pas – la fel ca atunci când au învățat să vorbească și să meargă: fără manuale, încercând, greșind, căzând. Au aflat despre diverse citind din nenumărate surse; practicând, întrebând, căutând. 

Evoluția lor este asigurată de prezența noastră, a adulților dispuși să le răspundă, lângă ei – fie că știm să îi sprijinim, fie că nu, dar căutând împreună răspunsuri. Într-o lume inundată de informație, nevoia primordială este de discernământ, iar aici se ajunge coroborând, investigând, greșind. 

Disponibilitatea noastră este cea care le lipsește, acum, copiilor și, odată cu practicarea ei, nu numai că ei vor fi adaptați nevoilor prezentului, dar ne vom reface și viața de familie și de comunitate, atât de subțiată, din păcate.

Foto credit Unsplash.com.

Recunoașterea cauzelor structurale ne-ar putea ajuta, întâi pe noi, și apoi și pe copiii noștri.

Un domeniu în creștere rapidă în cercetarea și teoria psihologică este cel denumit teoria autodeterminării (Self-Determination Theory – SDT), inițiat și denumit în urmă cu aproximativ 30 de ani de către psihologii Richard Ryan și Edward Deci.

Premisa acestei teorii este că avem performanțe mai bune și trăim vieți mai fericite și mai satisfăcătoare atunci când simțim că trăim în conformitate cu propriile noastre dorințe și decizii interne, mai degrabă decât  atunci când ne ghidăm după surse exterioare de recompense, pedepse și cerințe din partea altora. 

Multe cercetări în cadrul SDT s-au concentrat asupra fundamentelor psihologice ale autodeterminării, iar unul dintre rezultate fost dezvoltarea unei teorii secundare, denumită teoria nevoilor psihologice de bază (Basic Psychological Needs Theory – BPNT). 

Conform acesteia, o condiție prealabilă pentru un sentiment sănătos de autodeterminare și, prin urmare, pentru bunăstarea mentală și satisfacția în viața, este aceea că ne îndeplinim trei nevoi psihologice de bază: autonomia, competența și relaționarea.

Dacă ne gândim puțin, teoria are un sens logic. Pare evident că, pentru a te simți stăpân pe propria viață, trebuie să te simți liber să îți alegi propriile căi (autonomie), să simți că ești suficient de priceput pentru a urma aceste căi (competență) și, ca ființă socială, să ai în jur oameni care să te susțină, să țină la tine și să-ți ofere încrederea de a-ți urma drumul și alegerile (relaționare).

Până acum, au fost realizate zeci de studii în care au fost evaluate sentimentele de autonomie, competență și relaționare, și s-a constatat o relaționare directă cu bunăstarea mentală, satisfacția în viață și succesul în diverse activități. Concluziile sun valabile în toate culturile, atât la adulți, cât și la copii.

Cum se aplică la epidemia de suferință psihică a tinerilor?

S-a scris mult despre creșterea constantă, în ultimii 50 de ani, a ratei depresiei, anxietății și sinuciderilor în rândul copiilor și adolescenților. 

A avut loc într-o perioadă în care tinerii au fost supravegheați, dirijați și protejați de adulți din ce în ce mai mult. Au avut tot mai puține oportunități de a se juca liber, de a-și urmări în alte moduri propriile interese și de a-și rezolva problemele. 

Există o relație cauză – efect între aceste tendințe istorice: presiunea, monitorizarea și judecățile continue din partea adulților, împreună cu pierderea libertății de a-și urma propriile interese au ca rezultat anxietatea, depresia și nemulțumirea generală față de viață. 

Aceste schimbări au ca efect faptul că, noi, ca societate, am diminuat constant oportunitățile copiilor de a experimenta autonomia, competența și relaționarea. 

Lipsa de autonomie

Este mai mult decât evidentă. De-a lungul anilor, în multe feluri, am redus oportunitățile copiilor de a-și găsi și urma propriile căi. I-am forțat să petreacă din ce în ce mai mult timp la școală și la teme în afara școlii și, chiar și în cadrul temelor școlare, am redus opțiunile pe care le au din cauza concentrării noastre greșite asupra testelor cu miză mare.

Am redus foarte mult pauzele și am adăugat noi restricții cu privire la ceea ce este permis în timpul pauzelor rămase. Am încetat în mare parte să le permitem copiilor să se joace în aer liber, în mod liber, departe de adulți. În schimb, i-am încurajat în activități, dirijate de adulți, unde li se spune, din nou, ce trebuie să facă și sunt în mod constant judecați și corectați de adulți.

Lipsa de competență

Prin restricționarea drastică a opțiunilor de activități ale copiilor, am limitat și oportunitățile lor de a dezvolta sentimente de competență. Școala se referă la “realizări academice” (sau ceea ce definește școala ca atare) și, într-adevăr, unii copii pot dobândi un sentiment de competență în urma unor rezultate bune la școală. Cu toate acestea, acest lucru nu este valabil pentru toți copiii, probabil nici măcar pentru majoritatea.

Sentimentul de competență nu este independent de cel de autonomie. Cercetările arată că oamenii se simt competenți atunci când reușesc în eforturile pe care ei înșiși le-au ales. Majoritatea elevilor, chiar și cei care obțin note de 10, se simt motivați în mare parte de presiuni externe, nu de propriile lor motive interne, autonome. Chiar și așa-numiții “elevi de top” sunt adesea cinici cu privire la realizările lor școlare, deoarece știu cât de superficiale sunt acestea.

Ei au învățat să memoreze și să redea ceea ce dorește profesorul sau testul și știu că acest lucru are prea puțin de-a face cu o învățare profundă și semnificativă.

În mod tradițional, copiii și adolescenții și-au dezvoltat un sentiment de competență prin mijloace precum urmărirea și dobândirea de abilități în hobby-uri pe care și le-au ales singuri: acceptarea unor locuri de muncă cu jumătate de normă, care le oferă un gust al succesului în lumea muncii, dar și efectuarea independentă a treburilor casnice, care au reprezentat contribuții reale la economia familiei. 

Lipsa de relaționare

Principala modalitate prin care copiii își fac prieteni este jocul. Jocul este cel care îi aduce împreună, îi conduce la înțelegeri comune, îi determină să se prețuiască reciproc și îi învață cum să negocieze și să facă compromisuri, menținându-și astfel prieteniile. 

Pe măsură ce copiii cresc, până la adolescență, joaca continuă să fie valoroasă, dar în perioada adolescenței prieteniile se leagă cel mai bine și prin perioade lungi de timp în care stau împreună și își împărtășesc gândurile și sentimentele. Ei trebuie să facă acest lucru departe de adulți, deoarece gândurile și sentimentele lor sunt personale, iar adulții intervin.

În ultimii ani, adolescenții, au fost privați de oportunitățile de a se întâlni în particular, departe de părinți. Ei pot face acest lucru prin intermediul internetului, dar, pentru unii dintre ei, întâlnirile virtuale tind să fie mai superficiale și să creeze mai puține legături personale.

Bineînțeles, copiii și adolescenții își fac în continuare prieteni. Dorința de a face acest lucru este incredibil de puternică, dar unii nu reușesc sau nu pot depăși barierele suficient, astfel încât nivelul de singurătate și alienare este ridicat.

Există motive să credem că și relațiile de familie au avut de suferit din cauza accentului pus pe temele de la școală și pe activitățile extracuriculare dirijate de adulți. Pe măsură ce părinții devin monitori ai temelor și își cară copiii de la o activitate la alta, copiii, în special până la vârsta adolescenței, pot simți că părinții lor îi apreciază doar pentru realizările lor și nu pentru cine sunt ei cu adevărat.

Multe familii nu mai iau cina împreună, deoarece toată lumea – părinți și copii, deopotrivă – este foarte ocupată. De remarcat, în acest sens, faptul că cercetările făcute în perioada carantinei din pandemie au arătat că mulți copii erau mai fericiți, în parte pentru că pentru prima dată, poate, au simțit că își cunosc părinții și că sunt văzuți sau cunoscuți de aceștia, deoarece erau cu toții închiși în casă, iar pandemia de coronavirus a declanșat un spirit de grijă.

Apel la acțiune

Noi – și prin “noi” mă refer la refer la părinți, bunici, profesori, factori de decizie în domeniul educației, antrenori, politicieni și toți cei în măsură să influențeze lumea copiilor – trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru a spori experiențele de autonomie, competență și relaționare ale copiilor.

Până în prezent, cele mai multe abordări ale suferinței psihice a tinerilor au implicat terapia, consilierea sau medicamentele, care pot fi utile în tratarea simptomelor epidemiei, dar nu fac nimic pentru a schimba cauzele.

Cauzele sunt structurale.

Ele se află în arhitectura modului în care facem școlarizare, în modul în care creăm bariere în calea aventurilor copiilor în aer liber (cum ar fi lipsa trotuarelor), în modul în care denigrăm părinții care îndrăznesc să le ofere copiilor lor unele dintre libertățile de care se bucurau în trecut aproape toți copiii, și în modul în care subestimăm capacitățile copiilor de auto-direcție, învățare auto-dirijată și responsabilitate personală.

Descoperite și preluate de la Psychology Today.

Foto credit Unsplash.com.

Creierul unui copil nu este un creier de adult în miniatură. Este un creier în dezvoltare care se conectează singur la lume. Și depinde de părinți să creeze o lume, fizică și socială, bogată în instrucțiuni de cablare.

Bazându-se pe ani de cercetare în neuroștiință și psihologie, Lisa Feldman Barrett, autoarea “How emotions are made: The secret life of the Brain” propune șapte idei pentru a vă ajuta copilul să își construiască un creier flexibil și, prin urmare, rezistent.

1. Fiți grădinari, nu tâmplari.

Tâmplarii cioplesc lemnul în forma pe care o doresc. Grădinarii observă, susțin și protejează creșterea și dezvoltarea.

La fel, părinții își pot sculpta copilul în ceva anume, să zicem, un violonist de concert. Sau pot oferi un mediu care să încurajeze o creștere sănătoasă în orice direcție pe care o ia copilul.

S-ar putea să vă doriți ca într-o bună zi copilul vostru să cânte la vioară în Symphony Hall, dar forțându-l să ia lecții (abordarea tâmplarului) s-ar putea să construiască un virtuoz sau un copil care vede muzica ca pe o corvoadă neplăcută.

Abordarea de grădinar ar fi să presărați o varietate de oportunități muzicale în jurul casei și să vedeți care dintre ele stârnesc interesul copilului dumneavoastră. Îi place să bată în oale și tigăi? Poate copilul vostru este un toboșar de heavy metal. Odată ce ați înțeles ce fel de plantă creșteți, puteți „ajusta solul” pentru ca aceasta să prindă rădăcini și să înflorească.

2. Vorbiți și citiți-i copilului vostru mult.

Cercetările arată că, chiar și atunci când copiii au doar câteva luni și nu înțeleg înțelesul cuvintelor, creierul lor înmagazinează și internalizează.

Astfel se construiește o bază neuronală pentru învățarea ulterioară. Așadar, cu cât aud mai multe cuvinte, cu atât efectul este mai mare. De asemenea, vor avea un vocabular și o înțelegere mai bună a lecturii.

A-i învăța „cuvinte emoționale” (de exemplu, „trist”, „fericit”, „frustrat”) este deosebit de benefic. Cu cât știu mai multe, cu atât mai flexibil pot acționa.

Puneți acest sfat în practică elaborând despre sentimentele altor persoane. Vorbiți despre ce anume cauzează emoțiile și cum ar putea afecta pe cineva: „Îl vedeți pe băiatul acela care plânge? Simte durere pentru că a căzut și s-a zgâriat la genunchi. Este trist și probabil că vrea o îmbrățișare de la părinții lui.” Gândiți-vă că sunteți ghidul copiilor voștri prin lumea misterioasă a oamenilor, a mișcărilor și a sunetelor lor.

3. Explicați-i lucrurile.

Cu siguranță v-a obosit adesea permanentul “de ce” al copilului. Gândiți-vă, însă, că atunci când îi explicați copilului ceva, îi oferiți posibilitatea de a învăța să prevadă. A prevedea este o calitate fundamentală în supraviețuirea noastră ca specie și în dezvoltarea noastră generală, ca indivizi. 

Evitați să răspundeți la „de ce” cu „Pentru că așa am spus eu”. Copiii care își înțeleg emoțiile și comportamentul se pot regla singuri mai devreme și mai ușor.

Dacă un copil funcționează după un raționament de tipul: „Nu ar trebui să mănânc toate prăjiturile pentru că așa mi-a spus mama (o figură de autoritate) și voi avea probleme dacă nu o ascult”, atunci acest raționament ar putea să nu fie deloc de ajutor în situația în care figura de autoritate nu este prezentă.

Dacă, însă, copilul gândește că: „Nu ar trebui să mănânc toate prăjiturile pentru că mă va durea stomacul, iar fratele și sora mea vor fi dezamăgiți pentru că au rămas fără desert din cauza lăcomiei mele”, atunci e clar că a înțeles consecințele acțiunilor lui și a deprins empatia.

4. Abordați comportamentul, nu persoana.

Când fiul vostru de câțiva anișori îi dă o palmă peste cap fiicei voastre, nu-l tratați cu apelativul „băiat rău”. Fiți specifici: „Nu-ți mai lovi sora. O doare și o face să se simtă rău.”

Aceeași regulă este valabilă și pentru laude: Nu-i spuneți fiicei voastre „o fată bună”. În schimb, comentați acțiunile ei: „Apreciez că nu-ți lovești fratele”. Acest tip de formulare o va ajuta să construiască concepte mai utile despre acțiunile ei și despre ea însăși.

O altă sugestie este să descrieți acțiunile personajelor din cărțile de povești. Atunci când cineva nu spune adevărul, nu spuneți: „Sam este un mincinos”, care se referă la persoană. Spuneți: „Sam a spus o minciună”, care se referă la activitate / comportament. Apoi continuați cu: „De ce credeți că Sam a făcut asta? Cum se vor simți ceilalți oameni dacă vor afla? Ar trebui să-l ierte pe Sam?”.

Angajându-vă mai degrabă cu curiozitate, îi ajutați să-și modeleze flexibilitatea de care vor avea nevoie în situațiile din viața reală. De asemenea, le semnalați că Sam nu este în mod inerent necinstit, ci minte într-o anumită situație. Poate că s-ar comporta mai cinstit în alte circumstanțe.

5. Căutați să fiți un model pentru copil.

Ați observat cum unele sarcini care vi se par a fi o muncă pentru voi (de exemplu, curățenia în casă sau plivitul grădinii) pot fi o joacă pentru un copil?

Copiii învață în mod natural observând, jucându-se și, mai presus de toate, copiindu-i pe adulți. Este cel mai eficient mod de a învăța, și care le dă sentimentul că stăpânesc problema. Așa că înmânați-le o mătură în miniatură, o lopată de grădină sau o mașină de tuns iarba de jucărie – sau, de ce nu, ustensile adevărate, pe care să le manevreze alături de voi, sub supraveghere – și lăsați-i să înceapă imitarea.
Un singur avertisment: copiii mici vă vor copia la bine și la rău.

6. Puneți-i în contexte diverse, cu oameni diverși.

Pe lângă persoanele cu care copiii se întâlnesc în mod normal – bunici, mătuși și unchi, prieteni, alți copii – încercați să îi expuneți la cât mai multă diversitate.

Copiii care interacționează cu persoane din diverse culturi, în diverse limbi, dezvoltă, în creierul lor, rețele neuronale care le vor fi de folos la învățarea cu ușurință a altor limbi.

Vederea a cât mai multor figuri umane, capacitatea de a le “traduce” emoțiile contribuie la dezvoltarea atenției și a memoriei dar și a empatiei, voi, ca părinți, contribuind, astfel, la dispariția rasismului.

7. Încurajați autonomia.

Copiilor le place să încerce lucruri pe cont propriu, fără ajutorul vostru, cum ar fi să se îmbrace sau să asambleze puzzle-uri. Încercați să vedeți aceasta atitudine a lor ca pe o oportunitate – nu asta vă doriți? Să-i vedeți autonomi?

Chiar și comportamentele pe care le considerați nepotrivite pot fi încercările unui copil de a înțelege efectul lor asupra lumii. Atunci când îngerașul dvs. de doi ani își aruncă mâncarea pe podea și se uită cum o ridicați, nu vă „manipulează”.

Mai degrabă, învață ceva despre fizica gravitației. Învață, de asemenea, că acțiunile lui au un efect asupra lumii din jurul ei. Așa că adunați de pe jos (sau nu) și lăsați-l să încerce din nou.

Să știi când să intervii și când să te retragi poate fi o provocare. Este de reținut, însă, că dacă ești mereu prezent, îndrumând copilul și având grijă de toate nevoile lui, atunci nu învață să facă lucrurile singur. Uneori, lăsându-i să se lupte, le dezvoltați rezistența și îi ajutați să înțeleagă consecințele acțiunilor lor.

Materialul original aici, iar mai jos, Lisa Feldman Barrett la TED.
„Nu ești la mila emoțiilor tale, creierul tău le creează.”

Foto credit Unsplash.com.