Category Archives: Uncategorized @ro

Miturile fac parte din viaţa multor oameni şi este greu de renunţat la ele, chiar dacă ştiinţa face paşi importanţi şi le demolează. 

În cele trei părți de mai jos, am povestit cu Cristian Mureșanu în cadrul emisiunii “Știință și Cunoaștere”, la TVR Cluj, despre miturile neurobiologiei – despre utilizarea creierului, mitul predominanţei uneia dintre emisfere, influenţa jocurilor video pe calculator, mitul influenţei genetice exclusiv-determinante, mitul perioadei critice a primilor 3 ani de viaţă, influenţa dietei, rolul exerciţiilor fizice şi multe altele.

Vă invit să le vizionați și sper să vă ajute în demontarea propriilor mituri.

Episodul 1:

Episodul 2:

Episodul 3:

Ca și „holism”, cuvântul „evaluare”, trezește tot felul de emoții și interpretări. Supraviețuitori ai tot felul de experimente, victime – vocale sau tăcute – ale diverselor abuzuri, tresărim la auzul unor cuvinte care, în diverse împrejurări, au făcut diferența între „admis” și „respins”, între „acum” ori „niciodată”. Părinți tineri, care nu au „prins” vremurile „de aur” poartă în cotloanele cele mai nebănuite ale minții trăirile descrise de părinții lor, de pe vremea când îți venea miliția sau orice alt „organ” la ușă, întrebându-te cum de îți permiți să exiști în alți termeni decât cei impuși de partid.

Teama cea mai mare a multor părinți care își doresc să se mute din sistemul românesc de educație este că „le vine protecția copilului la ușă” sau că poliția „le ia copiii”. Nu este prima dată și nu sunt nici prima persoană care atrage atenția că „legea educației”, așa cum este ea formulată, încalcă atât Constituția, cât și Drepturile Omului, prin impunerea prezenței copiilor la o instituție numită școală, indiferent de randamentul respectivei instituții.

Autorii legii educației confundă conceptul de școală cu cel de educație, după dulcele obicei al pământului mioritic, unde orice corelație devine și cauzalitate. Pentru ei, coincidența dintre educație și școală este un postulat, nici nu se pune problema demonstrării lui… Numai că educația este atât un drept, cât și o obligație. Școala este instituția care ar trebui să se ocupe de educație. Dacă nu-și face datoria de a educa, atunci nu poate fi declarată obligatorie.

Educația are loc permanent – și în afara școlii, sau mai ales în afara ei, de ceva vreme.

Revenind la „evaluare”…. Cuvântul original este assessment.
Înțelesul lui este „the process of gathering and discussing information from multiple and diverse sources in order to develop a deep understanding of what students know, understand, and can do with their knowledge as a result of their educational experiences; the process culminates when assessment results are used to improve subsequent learning” = procesul de colectare și de analizare a informațiilor provenite din diverse surse, pentru a înțelege ce anume cunoaște, înțelege și folosește un elev în urma unor experiențe de tip educațional; scopul final al respectivului proces este acela de a folosi concluziile obținute, la îmbunătățirea învățării”.

Acest assessment se poate desfășura în 2 moduri:

Evaluările nu servesc la „admiterea” unui copil în Cerehard, nu îi măsoară „nivelul”, nu îl urcă sau coboară de pe un podium. Sunt „diagnostice” / constatări referitoare la ceea ce faceți cu copiii. Cele formale se soldează cu rapoarte de evaluare detaliate, de câteva pagini.

În anii 2017-2018 și 2018-2019, când ne adunasem doar câteva zeci de familii, evaluările s-au desfășurat cu prezență fizică în mai multe centre din București, Brașov și Cluj. Părinții aduceau dosare cu diverse materiale – desene, exerciții, lucru manual etc., tot ce considerau util în a ne arăta cum anume decurge procesul educațional și care sunt pasiunile copiilor. Unii copii dădeau adevărate recitaluri, alții prezentau filme editate de ei, despre activitățile lor zilnice. Din anul 2019-2020, Filbrit UK a propus crearea unor dosare în Drive, în care copiii să poată încărca ceea ce lucrează, fără a mai fi nevoie să transporte bibliorafturi cu „dovezi”. Pentru anul 2020-2021, Cereahard a primit G Suite for Education și funcționează ca school in the cloud, cu toată arhiva în Drive și cu dosare (foldere) pentru fiecare copil. Este work in progress, înscrierile nu s-au încheiat – acesta fiind motivul pentru care am amânat evaluările de la începutul anului școlar.

CEREHARD este un proiect-pilot unicat, nu există un „know-how”, un „manual de utilizare”. Puținii oameni care am pornit acest proiect, cu ajutorul lui Mark Evans, directorul agenției de acreditare Penta din UK, am trecut prin nenumărate încercări și erori pentru a schița câteva moduri de funcționare. Nu este „gata” și nici nu va fi prea curând, deoarece fiecare copil reprezintă un studiu de caz și vrem să găsim calea cea mai bună pentru fiecare. Niciuna dintre alternativele educaționale apărute în timp nu s-a construit pe modele deja existente.

Nu colecționăm acreditări și sigle inutile. Avem sprijinul și acreditarea din partea uneia dintre cele mai puternice agenții – Penta inspectează mai multe școli internaționale decât toate celelalte agenții din UK la un loc – ai cărei oameni sunt dispuși să ne ajute pentru a formula cât mai clar ce anume vrem. În acest context, evaluările sunt echivalente cu „a vă lua pulsul” – doar atunci când doriți sau considerați necesar.

Urmează schimbări mari în educație la nivel planetar.
Scoateți nasul din standarde – nu vor mai fi valabile. Se caută creativii, spontanii, oamenii culți, cu logică și cu imaginație, nu „dresații” pentru standarde.

Mulți dintre Cereharzi vor deveni antreprenori, înainte de a accesa universități ale căror diplome vor trebui să se dovedească, mai întâi, utile.

Este homeschooling-ul o alternativă reală, în locul educației standard la școală, pentru România?
Ce este homeschooling-ul și cum este reglementat în România?

Adriana Brăescu într-o conversație cu Mona Nicolici, pe frecvențele Europa FM, despre educația altfel.

A trecut vacanța, a trecut vara, dar și prima săptămână de școală. Cum era firesc, s-a discutat mult în această săptămână despre educația în timp de pandemie și despre problemele cu care se confruntă elevii, părinții, dar și profesorii. La doar câteva zile de la deschiderea școlilor, tot mai multe unități de învățământ trec la scenariul roșu, cu ore on-line. În același timp, școala on-line rămâne încă o veșnică provocare pentru educația din România.

La emisiunea “Piața Victoriei”, Mona Nicolici a dezbătut aceste subiecte împreună cu Adriana Brăescu, biolog cu specializare pe neurobiologie, creatoarea proiectului Re-Design și a școlii CEREHARD, care promovează homeschooling-ul și alternativele la educația clasică. Li s-a alăturăt și Daniela Vișoianu, consilierul ministrului educației și expert în educație.

Mai jos înregistrarea emisiunii.

Glumesc, evident. Acum 3 ani pe vremea asta, o mână de oameni, conștienți de faptul că avem și drepturi, nu numai obligații în ce privește educația propriilor copii, am decis să oficializăm calea pe care pornisem de ceva vreme, după ce am ajuns la concluzia că școala nu este sinonimă cu educația.

Că o școală care generează peste 40% analfabeți funcțional nu are dreptul de a fi obligatorie și că noi, ca părinți, avem dreptul constituțional de a alege forma de educație potrivită copiilor noștri. Am pornit atunci într-un periplu fără un „know-how” bătut în cuie, susținuți de singura agenție de acreditare a școlilor internaționale și care se află în UK. Și pentru ei a fost (și încă este) o experiență nouă, ieșirea dintre zidurile – atât materiale cât și legislative – fiind o adevărată evadare cu peripeții.

Școala noastră fără ziduri a fost coordonată și inspectată la fel ca una standard.

Ceea ce am intitulat evaluări non-formale sunt acele dialoguri / interviuri care au loc în toate școlile internaționale între copii/părinți și inspector, de mai multe ori pe an. Inspectorul/profesor Mark Evans a putut sonda, astfel, printr-un eșantion reprezentativ de copii și părinți, calitatea procesului educațional. Mai mult, prin intermediul acestor evaluări non-formale, copiii și părinții lor s-au detensionat, au înțeles care este „atmosfera” întregului demers, au căpătat încrederea de a merge mai departe pe o cărare nebătătorită. Sunt copii care abia așteaptă interviurile – stabilite acum clar, de 3x /an (la început de an școlar, în februarie și la final de an școlar).

Pentru cei care au dorit, au apărut apoi evaluările formale – testele standard la engleză, mate și science – după care copiii au primit rapoarte de evaluare de câteva pagini, pentru a avea un fel de „diagnostic” al nivelului de învățare la care se află. Nu sunt „foi matricole” ci, mai degrabă, descrieri ale caracteristicilor cognitive ale fiecăruia dintre copiii care au participat la teste, recunoașteri ale abordării inteligente a unei probleme, sugestii pentru rezolvarea și completarea eventualelor „lipsuri”.

Unul dintre țelurile noastre este, însă, de a scădea ponderea acestor evaluări formale, pe discipline separate, și de a ajunge la a estima capacitatea și talentul unui om prin ceea ce știe cu adevărat să facă, nu prin note sau punctaje.

Susținem învățarea prin proiecte și prin comunicare.

În visele noastre cele mai sălbatice, copiii ajung să prezinte un proiect în ansamblul lui, descriindu-și în detaliu rolurile din acel proiect. La orice instituție de prestigiu – fie firmă, fie universitate – un tânăr cu un portofoliu reprezentativ, cu verb și capacitate de adaptare rapidă este preferat unuia cu 100 de teste standard luate cu punctaj maxim.

În acest moment, calea obișnuită pentru o școală britanică internațională este cea a examenelor Cambridge pe discipline – așa cum am mai explicat, admiterea la orice universitate din lume este asigurată de minim 3 A levels (de obicei specificate chiar de facultatea la care vreți să vă înscrieți) sau de SAT. Pentru RO, 2 A levels sau SAT se echivalează cu bacalaureatul: dosarul se depune la facultatea din RO, facultatea trimite dosarul la CNRED, CNRED echivalează. 

Facultățile de la noi nu specifică deocamdată un anume tip de examen pentru admitere, pot fi oricare 2 A levels. Nu vă cere nimeni foile matricole – notele primite de un copil pe parcursul anilor școlari sunt niște numere care, de foarte multe ori, nu reflectă capacitățile lui, iar acest lucru se știe la nivelurile înalte ale tuturor sistemelor educaționale. Rapoartele de evaluare, în schimb, ajută la urmărirea progresului copiilor.

În acest an am fost asaltați de cereri de înscriere de la familii care se vor întoarce în sistem. Nu am refuzat, siguranța copiilor și a familiilor este fundamentală. Una dintre deciziile luate recent în discuțiile cu agenția de acreditare este de a elibera anual Certificates of Completion și rapoarte de evaluare – după testările standard, făcute de Filbrit și / sau evaluarea conținutului portofoliului fiecărui copil de către Cerehard.

Știm că mulți așteptați aceste „hârtii” de ceva vreme, decizia asupra formatului a luat, însă, ceva timp. La întoarcerea în sistem copiii vor prezenta aceste rapoarte de evaluare (NU foi matricole) și vor da așa-numitele „diferențe” – teste la discipline din programa românească. 

Dacă România ar întruni standardele EQF (European Qualification Framework) – ceea ce promite că face de vreo 10 ani – nu ar mai exista aceste „diferențe” pentru „echivalarea” între sisteme.

Reamintesc că motivul pentru care evaluările sunt făcute de Filbrit este acela că ei au personalul și timpul necesar – noi urmează să ne formăm trainerii, în anii următori, și ca evaluatori în sistem britanic.

Revin la întrebarea cheie „și acum, ce facem?” – care apare obsesiv la părinți după înscrierea în Cerehard. 

Un prim răspuns este „relaxați-vă și bucurați-vă de acest timp care vi s-a făcut cadou”. 
Apoi consultați variantele de cursuri publice, testați Khan Academy, IXL, edX, Coursera sau alte n variante de platforme educaționale și cursuri online și…. pășiți în afara cărării bătătorite. 

Căutați-i pe cei din comunitatea Cerehard din preajma voastră și faceți împreună lucruri care, altfel, ar fi fost imposibil și de proiectat. Purtați-vă cu copiii voștri așa cum v-ar fi plăcut să se poarte părinții voștri cu voi. Restabiliți legăturile de familie, jucați-vă, învățați împreună cu ai voștri copii – veți constata că știu mult mai multe ca voi….

Baftă în noul an școlar!

Date fiind poveștile horror care circulă zilele acesta, m-am gândit să vă (re)amintesc niște lucruri pe care le-ați învățat la școală – atât în gimnaziu, cât și la liceu. Unii, și la facultate.

Ce este viața? Nu știm. Ca să putem afirma, însă, că ceva este viu, acel ceva trebuie să îndeplinească 7 funcții (neapărat pe toate odată): să simtă, să respire, să crească/să se dezvolte, să se reproducă, să excrete, să se hrănească.

Celula este cea mai mică entitate care le face pe toate. Pentru asta, are ceea ce se cheamă „organite” – echivalentul organelor:

Am povestit aici extrem de simplist, gândiți-vă că în fiecare celulă a corpului vostru au loc cca 3000 de reacții (bio)chimice/secundă. Și nu numai în celulele corpului, ci și în cele ale bacteriilor și fungilor care ne populează și pe dinafară, și pe dinăuntru. Și care sunt muuuult mai multe decât celulele corpului.

Toate ființele alcătuite din mai multe celule fac ceea ce am enumerat mai sus. Plantele, animalele, fungii (ciupercile) simt, respiră, cresc, se reproduc, excretă, se hrănesc. Multe ființe au organe care mediază aceste funcții – creier, plămâni, inimă, rinichi, ficat etc.

Toate aceste funcții au loc pentru că în celule există „baza de date” care asigură furnizarea informației necesare fiecăreia. Această bază de date este stocată în molecule de acid dezoxiribonulceic (ADN), alcătuite din succesiuni de baze azotate. Trei astfel de baze alcătuiesc un „codon”, care conține informația necesară sintezei unui aminoacid. Pentru decodificarea succesiunii din ADN este necesară molecula de acid ribonucleic (ARN), care copiază „în oglindă” succesiunea de codoni din ADN, apoi, în cadrul ribozomului (organitul acela descoperit de Palade), îl „traduce” în aminoacid. Există oameni care studiază o viață „doar” procesele de replicare, atât de vast este domeniul.

Virusul nu poate îndeplini niciuna dintre cele 7 funcții enumerate. Este un fragment de ADN sau de ARN (SARS-CoV sunt virusuri de tip ARN), înconjurat (sau nu) de un înveliș (proteico-lipidic). Nu se știe când au apărut, iar inserția lor în celulele vii este absolut necesară pentru „înmulțirea” lor. Pătrunderea în celulă se face prin intermediul receptorilor membranari – proteine care ar trebui să servească și de „gardieni” ai celulei dar pe care virusurile reușesc să-i „păcălească”, „costumându-se” în ceva ce receptorul recunoaște ca fiind familiar. Noi, oamenii, purtăm în codul genetic un procent semnificativ de genomuri virale, care au rămas acolo din timpuri imemoriale. Uneori, ne-au ușurat existența, alteori au făcut o adevărată „selecție”. 

Coronavirusurile sunt studiate de mult, faptul că SARS CoV 1 și MERS au dispărut la fel cum a apărut, după o furtună cu victime, a făcut ca cercetarea lor să intre într-un con de umbră, mai ales pt că în cercetare banii se duc acolo unde apare o urgență. 

Coronavirusurile au un înveliș cu „spini” proteici care ies la suprafața stratului lipidic. Acești spini au fost „descifrați” – sunt alcătuiți fiecare din 2 subunități, una servește la aderența de membrana celulară, cealaltă, la cuplarea cu receptorul. Mecanismul în sine este extrem de complex și implică și o enzimă specifică celulei, enzimă ce ajută, culmea, virusul în această operațiune. 

Receptorul de care se atașează virusul este enzima convertoare de angiotensină (angiotensin-converting enzyme 2 = ACE2), o protează sintetizată de celule plămânului, intestinului, ficatului, inimii, ale endoteliului vascular (stratul de celule ce căptușește pe interior vasele de sânge), testiculelor și rinichilor.

Dezasamblarea coronavirusurilor în citoplasma celulelor gazdă pentru transcripția și translația informației din ARN-ul propriu este un proces incomplet elucidat. Una peste alta, ajung să folosească aparatul de sinteză proteică din interiorul celulei și, când moleculele virale au fost sintetizate în proporția necesară, începe asamblarea lor la nivelul aparatului Golgi celular. La asta folosesc medicamentele antivirale – încetinesc sau stopează procesul de sinteză a componentelor virale la nivel celular.

Ce au virusurile cu noi? Nimic, practic…. 

Am intrat pe acest terra incognita al sălbăticiunilor, unde acționează selecția naturală – și prin intermediul virusurilor. Planeta noastră nu este un tărâm prietenos, viața este un joc al elementelor (acelea din tabelul periodic) și moleculelor, coordonat de legi pe care abia le descifrăm, sensul vieții nu este căutarea fericirii, ci perpetuarea – propagarea prin urmași care se adaptează oricăror condiții. 

Faptul că niște atomi de carbon, azot, fosfor și oxigen au alcătuit, la un moment dat, o structură purtătoare de informație face parte din acest joc demarat acum aproape 14 miliarde de ani, când au apărut primele elemente – hidrogenul și heliul. Structura aceea poate fi extrem de mică (virusurile) sau ceva mai mare (genomul oricărei ființe) dar este, peste tot, aceeași. 

Noi, oamenii, suntem ca niște galaxii prin care circulă mici fragmente de informație. Uneori, acestea generează distrugeri, alteori, o altă etapă a ordinii pe care noi o numim haos.

În aceste zile în care proliferează recomandările de la specialiști (în diverse) despre cum să ne ducem viața în vremea SARS-CoV-2, alături de propriii copii, care nu mai merg la școală, îndrăznesc să vă propun și eu varianta mea, de mamă de copii neșcoliți (dar educați) și de promotor al alternativei EOTAS, adică orice altă variantă în afara școlii considerate, eronat, clasice. 

De ce eronat? Pentru că școala clasică e cea din vremea înțelepților antici.

Cuvântul „școală” provine din grecescul „skhole” = timp liber, petrecut filosofând. În latină, „schola” însemna întrerupere din lucru, timp dedicat învățării plăcute.
Filosoful Constantin Noica scria în al său Jurnal filosofic:

„Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări.

Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi….Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.”

Școala asta de la marginea cetății se desfășura, pe vremea anticilor, într-o livadă de măslini a grecului Akademos (de unde și denumirea actuală de Academie). Acum, în secolul XXI, am reluat conceptul, am adunat tinerii dornici de eliberarea de tiraniile de orice fel și ne întâlnim – nu într-o livadă de măslini, ci în Grădina Botanică – pentru a discuta despre orice și a cerceta tot ce ne cade în mână. 

Ne întâlnim și în institute de cercetare sau în alte conjuncturi catalizatoare de învățare. S-au coagulat comunități în mai multe orașe – la modul ideal, sperăm să găsim un/o Akademos care să ne găzduiască demersurile, mai ales că este vorba de educație liberă, personalizată, holistă, sub îndrumarea unor polimați – facilitatori și/sau mentori. 

Cred că doar așa copiii noștri vor putea învăța să gândească, să discearnă și să devină cetățeni educați ai cetății – condiție fără de care democrația nu poate exista.

În engleză, “holistic” vine de la “whole” (holist, în românește). Educația holistă ajută copiii să se cunoască și înțeleagă pe ei înșiși, atât la nivel emoțional cât și rațional, atât ca parte a unui întreg (universul) cât și ca univers al particulelor care îi constituie.

Pentru unii oameni, holismul este echivalent cu acel concept din care nu reușim să ne „extragem” de vreo 2500 de ani – că omul ar fi alcătuit din 3 „componente”: corp, suflet, spirit. 

Este ca și cum am persista în ideea că universul este constituit din 4 elemente fundamentale – apa, aerul, focul și pământul. Încerc să „restaurez” înțelesul cuvântului „holism”, pe care ajungem să nu-l mai putem folosi pentru că a căzut în derizoriu. 

Holismul stă la baza medicinei personalizate, de exemplu – profilul genetic, corelat cu bolile deja manifestate, cu alergiile și cu alte „dezechilibre” permit configurarea unui tratament potrivit fiecăruia.

La fel și educația holistă – fiecare copil este un boțișor curios, pentru care lumea e un loc de joacă fascinant. Nimic nu e mai frumos, pentru un copil, decât să „piardă vremea” scobind printre pietrele de pe marginea unui râu, examinându-le la nesfârșit asperitățile, bălăcindu-se în toate ochiurile de apă, modelând argila până când s-ar „murdări” din cap până-n picioare, simțind, prin toți porii, ceea ce noi, cei „mari”, am uitat.

Ar sta acolo cu orele, cu zilele…. iar noi, adulții, care „știm” ce „trebuie”, le povestim că au nevoie de un „rost” în viață, că joaca „trebuie” să înceteze. Îi scoatem, astfel, cu forța, din acel mediu complet, „the whole”, care le permite învățarea prin toate fibrele, simțirea prin toți receptorii, percepția prin toți neuronii și manifestarea prin emoții corelate cu acțiuni care nouă ne pot părea ilogice, dar care au logica lor, a unei realități la care noi nu mai avem acces. Încercați să vă amintiți cum erați la vârsta copiilor voștri.

În clasele primare îmi plăcea la nebunie să întârzii întoarcerea acasă de la școală. Cutreieram pădurile învecinate, savurând toate „semnalele” naturii, fără o țintă precisă. Nu căutam nimic, nu aveam un țel – doar imersia pură în oceanul acela de informație, de unde cu diferite frecvențe. După ce a aflat mama ce fac în loc să mă duc acasă, a început să-mi povestească despre ce li se poate întâmpla fetițelor în pădure. Și…am intrat în rândul lumii.

Sigur, orice părinte nu vrea decât binele copilului. De aceea îi protejăm, le explicăm ce ar putea să pățească în diverse împrejurări și, dacă am putea, le-am implanta cipuri cu ajutorul cărora să-i putem urmări permanent. Le transferăm, astfel, la nesfârșit, anxietățile noastre, moștenite sau inoculate, fricile, nesiguranțele și, mai grav, ideea că lumea este un loc „rău”, plin de pericole cărora trebuie să fii pregătit să le faci față.

Se pare că trăim cele mai sigure timpuri de până acum – ei da, în ciuda eforturilor disperate ale media de a ne inocula iminența sfârșitului lumii, statisticile arată că nicicând nu s-a trăit mai bine ca acum. Am putea, oare, folosi acest „bine” pentru a ne aprofunda pe noi înșine? 

Poate dacă am lăsa un pic „garda” jos, dacă ne-am reactiva senzorii ostracizați în categoria „netrebuincioaselor”, dacă am respira mai rar, mai profund? Dacă doar ne-am uita la copilul nostru – o copie (poate mai bună) a noastră – cum scobește cu o nuia plină de mâl în balta aceea plină de lumi microscopice fără să-i dăm indicații despre „ce” anume să observe și „cum” anume să scobească și ce o să i se „întâmple” dacă se udă la picioare și….

Dacă doar am respira, privi, auzi – de fapt, conștientiza pe noi înșine, dincolo de fricile existențiale – oare cum ar fi?

Nu știu de ce majoritatea crede că a școlariza copilul este totuna cu a-l educa. De fapt, știu…. pentru că, iarăși, suntem prizonierii unui mit – acela că statul devine responsabil pentru copiii noștri – fie că e vorba de educație, de bun simț sau de sănătate. Or, nu, nu statul este responsabil ci noi, părinții. Dar dacă „faci” un copil pentru că așa vrea societatea – mama, tata, vecinele, colegii de serviciu etc – atunci vei sfârși prin a pasa responsabilitatea creșterii lui celor care te-au împins să-l faci. De aici și disonanța cognitivă în care ajung să trăiască foarte mulți părinți care…. nu știu cum să fie părinți, deși chiar și-ar dori asta. Constată cu stupoare că au devenit clone ale părinților proprii și că ceea ce „urau” mai mult la ei au ajuns, la rândul lor, să propovăduiască.

Nu caut vinovați și nici victime. Încerc să expun o problemă, din perspectiva unui om care are, la rândul lui, copii, dar care a găsit o soluție pentru a-i lăsa să se dezvolte cât mai frumos și mai sănătos cu putință. 

Prin de-școlarizare. Prin educare personalizată, holistă, care sprijină, nu impune. Cu respect și uluire față de ființa nouă care crește sub ochii mei și pe care nu vreau să o „mototolesc” impunându-i limitele absurde între care am fost eu înghesuită, în numele unui „așa se cade” frustrant, epuizant și de neînțeles. 

Din cauza cărora am ajuns să mă cunosc foarte târziu, conștientizând abia după jumătatea vieții că sunt un soi de terra incognita pentru mine însămi.

Dată fiind situația actuală – care e clar că va produce un reset la nivel planetar – nu știm ce va urma. Până atunci, însă, am doi copii fericiți, echilibrați, sănătoși, cu vaccinurile la zi și în deplină armonie cu ei înșiși. Sunt de un bun simț pe care aș putea să-l declar excesiv și au capacitatea de a discerne între autentic și bullshit. Inclusiv în discursul cuiva. 

Nu înțeleg de ce la școală este așa de mult zgomot și de falsă competiție și de ce ajung copiii să vorbească atât de urât și să se certe cu părinții – țin să precizez că povestea cu „adolescența” – de care eu mă temeam cumplit – e doar o poveste: dacă ești alături de copilul tău, dacă îl sprijini și nu-l critici permanent, dacă nu-ți descarci pe el frustrările tale de adult, atunci nu se va purta niciodată ca în descrierile despre comportamentele asociate cu vârsta de 13-16 ani.

Încercați!

Deși pare un concept elitist, care se adresează doar celor care „își permit”, EOTAS = education otherwise than at school = educație altfel decât la școala a devenit o alternativă accesibilă tot mai multor părinți, mai ales celor care lucrează de acasă.

Se pare că din ce în ce mai mulți aleg această variantă, nu numai pentru că le permite să fie mai aproape de proprii copii dar contribuie direct și reciproc la creșterea și dezvoltarea atât a copiilor cât și a părinților.

Sunt tot mai multe cazurile în care un părinte are competențele necesare și disponibilitatea de a deveni și mentorul propriului copil. Ba chiar s-au dezvoltat mici comunități în care părinții „fac cu schimbul” pe diverse domenii, ajutându-se între ei și contribuind, astfel, la educarea copiilor respectivei comunități.

În final, punând în balanță cheltuielile cu meditațiile din sistemul public și cele din EOTAS, avantajul este clar spre cel din urmă. Nu numai că sunt mai mici, în total, dar reprezintă o investiție într-un proces educațional sănătos, cu finalitate recunoscută oriunde în lume – certificatele Cambridge de tip IGCSE și AS/A sunt valabile peste tot.

EOTAS se poate face în n variante – de la frecvență zilnică, în micro-comunitățile CEREHARD, până la unschooling.

Pentru a accesa, apoi, diverse instituții de învățământ superior, copiii pot susține examene Cambridge (IGCSE, AS / A) sau SAT & GED – în funcție de cerințele fiecărei instituții vizate. Cei care doresc să se înscrie la universități din RO, procedează ca orice elev de la o școală din afara RO – își echivalează studiile: 2 A levels sau SAT + GED echivalează bacalaureatul din RO. Detalii despre echivalare găsiți pe site-ul CNRED.

Atât în cazul celor care optează pentru educația de tip holist, cât și al celor care doresc educație după standarde clasice, Cluj Study Centre oferă pregătire pentru susținerea testelor de tip IGCSE, A/AS, utile pentru înscrierea la majoritatea universităților de prestigiu din toată lumea.

Aceste teste nu sunt obligatorii – tot mai multe universități s-au deschis către cei educați în afara școlii de tip industrial, interviul și portofoliul candidatului fiind absolut suficiente pentru admiterea la facultatea dorită.

Tipuri de trasee educaționale:

Pentru toate aceste trasee, reperul este programa UK, iar părinții și copiii au ca sprijin platforme educaționale pe mai multe arii curriculare.

Sistemul britanic nu este pe clase, ci pe vârste. Nu există corigenți și nici repetenți.
Într-o grupă de aceeași vârstă putem întâlni copii cu niveluri foarte diferite, fiecăruia ne adresăm personalizat, în funcție de interese și disponibilitate.

Prin Re-Design și CEREHARD promovăm conceptul de educație holistă, care stimulează dezvoltarea cât mai complexă și completă. Vrem să ne întoarcem la esențe, la autentic – în elină, „skhole” este un termen care se referă la timpul liber petrecut în discuții filosofice.

Pornind de la acest concept, pe care vrem să-l adaptăm parametrilor spirituali actuali, educația holistă propune:

De ce Re-Design?

…pentru că DESIGN este un cuvânt „viu”, în permanentă schimbare și adaptare.
În viziunea noastră, înseamnă rezolvarea inteligentă a oricărei probleme.

Re-Design și CEREHARD îți propun re-configurarea personală, pornind de la datele pe care le ai deja: oprește-te, respiră adânc, activează-ți toate simțurile (peste 20 descoperite până acum, nu doar cele 5 învățate în școală) pentru a decela stimulii din interiorul și din afara ta, ieși din tiparele după care reacționai de obicei și încearcă o altă variantă – soluția cea mai inteligentă, optimă, care consumă minim de resurse.
În final… resetează-te, pentru ca viața ta să curgă în armonie cu planeta pe care te-ai născut, cu universul din care faci parte.

…pentru că fiinţa umană se naşte cu toate capacităţile, mediul şi educaţia contribuind la selectarea şi dezvoltarea anumitor talente.
Auzim deseori, ba chiar și afirmăm: „nu sunt bun la matematică / desen / fizică / muzică” etc.
Cauza acestei convingeri – mai mult sau mai puţin de nestrămutat – este, de cele mai multe ori, educația de tip cartezian, pe discipline separate, care a devenit modelul „clasic” de setare mentală în societatea modernă.
Renunţarea la dihotomii de tipul artă / ştiinţă, raţional / spiritual, uman / real va permite manifestarea tuturor capacităților ființei umane ca întreg (în engleză, whole, de unde și termenul de holism) eliminând barierele pe care sistemele de educație clasice și societatea, în general, ni le pun.

…pentru că teoria şi practica educaţională actuală NU ţin cont suficient de substratul anatomic şi fiziologic al proceselor cognitive. Este nevoie de înțelegerea rezultatelor cercetării din neuroștiințe pentru a înțelege substratul proceselor cognitive.
Este nevoie de configurarea unor medii de învățare, de resurse pentru educația în afara școlii (EOTAS = education other than at school), deoarece copiii învață singuri, având nevoie doar de sprijin și de încurajare.

Neuroimagistica a confirmat faptul că creierul unui adolescent sau al unui copil prelucrează informațiile diferit în comparație cu creierul unui adult. La adult, informaţiile sunt prelucrate în cortexul frontal, zona cea mai nouă în evoluție, iar la adolescenţi şi la copii – în sistemul limbic (zona „primitivă”), situat în profunzimea creierului, și unde se nasc reacţiile instinctive – furia şi/sau teama.
Maturizarea coincide cu formarea de conexiuni corticale mai strânse, reacţiile instinctive generate în nucleii amigdalieni, de exemplu, fiind temperate de cortexul frontal, unde rezidă organizarea, raţiunea, moralitatea. Un cortex frontal activ este semn de maturizare afectivă şi de inteligenţă.

Nucleii amigdalieni din sistemul limbic sunt conectaţi cu lobii prefrontali ai creierului prin circuite specializate, astfel fiind construite mecanismele neurologice ale vieţii emoţionale. Fiecare emoţie este „procesată” in anumite zone ale creierului. Aceste zone au legături directe cu sistemul limbic, ceea ce permite formarea registrului memoriei emoţionale.

Memoria emoţională, stocată în hipocamp, se află şi sub influenţa sistemului neuroendocrin. Reacţiile pozitive ale neocortexului prefrontal sunt mai lente. Dar la copil se pot pregăti reacţiile emoţionale prin programe de cunoaştere a stărilor „pozitive” şi „negative”.

…pentru că suntem în stadiul în care dictonul „cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte tot Universul” poate fi reconsiderat prin prisma cunoaşterii actuale. Daniel Goleman, autorul cărţii Inteligenţa emoţională, afirmă că „avem două creiere, două minţi şi două feluri diferite de inteligenţă: cea raţională şi cea emoţională”.

Sugerăm că este necesară depăşirea şi a acestei etape, prin sublimarea dihotomiilor de tip raţional / emoţional într-o înţelegere mai profundă – sinergizarea trăirilor fiinţei într-un proces complet şi complex de conştientizare a valenţelor viului. 

Principala cale de a te cunoaște rămâne educația. 

În română s-ar traduce cu „educație completă” sau „întreagă”.
Whole – de unde vine termenul „holistic” (care se traduce cu „holist”, așa cum „acidic” se traduce cu „acid”) – înseamnă întreg. Acest întreg este „altceva / mai mult decât suma părților”, așa cum organismul uman este mai mult / altceva decât suma organelor care îl compun, datorită interacțiunilor dintre ele.

Holismul este o atitudine mentală – privești ceva din toate unghiurile posibile.

Examinezi de departe un arbore, de exemplu: e înalt, e verde, are rădăcini, tulpină, frunze. Soarele îi proiectează umbra pe sol, iar umbra crește și scade în funcție de momentul zilei, dar și de înălțimea arborelui – care se schimbă și ea, în timp. Te apropii, îi vezi detaliile din ce în ce mai clare. Știi că e o ființă, deci face tot ceea ce e caracteristic viului – simte tot ceea ce se întâmplă în afara și înăuntrul lui, respiră, se hrănește, crește, excretă, se reproduce.

Toate funcțiile sunt corelate, nu le poți izola complet una de alta, nu se pot desfășura separat una de alta. Holismul constă în corelare și în conștientizarea faptului că și noi, oamenii, suntem părți ale unui întreg care, din fericire, poate funcționa și în absența noastră.

Suntem interpretări și reinterpretări ale aceleiași „substanțe” care alcătuiește întreg Universul. Nevoia de categorisire a grecilor antici a creat modelul „corp – suflet – spirit”, vechi de 2500 de ani și care ne place așa de mult că nu ne putem desprinde de el. Îl regăsim în toate religiile de pe Terra. La fel și povestea jumătăților care se caută toată viața – inventată tot atunci. În fapt, nimeni nu știe explicația fenomenului numit „viață” – „psyche / anima”, cum au denumit-o anticii.

De vreo 100 de ani suntem la începutul unei perioade în care încercăm să coroborăm tot ceea ce am învățat / moștenit (în ultimele mii de ani) cu noutatea descoperirilor științifice.

Holismul în educație este abordarea corelată a tuturor aspectelor pe care le percepem când studiem ceva. 

Citim și preluăm informații dintr-o multitudine surse, iar coroborarea lor inteligentă, cu discernământ, reprezintă cunoașterea. Și news și fake news sunt la fel de utile – reprezintă evaluarea permanentă a capacității noastre de a discerne. Până la urmă, supraviețuirea noastră ca specie depinde de claritatea și rapiditatea cu care luăm decizii, adică de adaptabilitate.

Educația holistă se face prin proiecte interdisciplinare. Un astfel de proiect este, de exemplu, fotosinteza: implică noțiuni de fizică (unde, optică, cuantică), chimie (anorganică și organică), biologie moleculară și matematică (suprafețe, echilibre, analiză matematică). Pornind de la studierea fenomenului în ansamblul său, aprofundarea fiecărui aspect decurge treptat, pe măsură ce nivelul de înțelegere și de internalizare crește. 

Curiozitatea rămâne la fel de vie, ba chiar se amplifică prin aprofundare.
Condiția fundamentală este, însă, percepția întregului – cauza primară.

Orice stârnește curiozitatea unui copil poate deveni un proiect – de ce se aprinde becul când apăs pe un buton, unde se duc mașinile vechi, de ce trebuie să mănânc / să dorm, ce cred animalele despre noi (dincolo de poveștile antropomorfizante)…. orice întrebare care vă macină este punctul de pornire într-o expediție.

În 2013, am demarat un studiu EEG prin care vreau să demonstrez că cei educați holist, pe proiecte, dezvoltă conexiuni complexe și durabile între zonele cerebrale, ceea ce stă la baza maturizării cerebrale sănătoase.

 
Mai jos, un proiect similar de la Stanford, o confirmare valoroasă a ideii de la care am pornit. 

În toată lumea, educația este în reformare. Vechea paradigmă a învățământului, bazat pe memorare și reproducere din memorie, trebuie schimbată.

Am purtat un dialog cu prof. Julian Hingley pe tema nevoii de schimbare de paradigmă în educație și rolul neuroștiințelor în configurarea de soluții eficiente în învățare, la TVR Cluj în emisiunea  “Știință și Cunoaștere”.