Category Archives: Uncategorized @ro

“Cum ne schimbăm modul de a gândi? Psihologia învățării auto-dirijate” prezintă argumentele psihologice identificate de Dr. Naomi Fisher la baza acestei forme de învățare.
Informațiile pe larg se regăsesc în cartea disponibilă aici, din care am extras câteva idei, în sinteză.  

Există patru feluri prin care școala standard generează disonanță cognitivă la copii.
Acestea pot fi sintetizate astfel:

1. Copilul deține foarte puțin control în școala standard. Opțiunile sunt reduse, mediul – invariabil, practic.  

2.  Școala ca instituție e gândită să înfrângă orice rezistență, iar copiii devin ori apatici, ori răzvrătiți.

3. Lipsa de context în învățare face ca orice să fie plictisitor și obositor – evident, tot copilul e „de vină”.

4. Cultivarea anxietății ca instrument de motivare – este folosită în școală pentru a “motiva” copilul și funcționează, pentru că este făcută în mod deliberat. Paralizează creativitatea și flexibilitatea în gândire.

Oare ce s-ar întâmpla dacă ne-am concentra asupra copilului și a psihologiei lui?

În învățarea auto-dirijată, copilul are posibilitatea de a alege ce și cât învață – așa cum explică Dr. Naomi Fisher în prezentarea despre modul în care părinții pot ajuta copiii în alegerile lor (link mai jos).

Esența psihologiei din învățarea auto-dirijată este eliminarea constrângerii de orice fel: recompense, pedepse, manipulare emoțională, stimulare rușine, impunere de limite pentru a restricționa alegerile copilului.

Învățarea auto-dirijată rezolvă cele patru probleme de mai sus într-o manieră care ține cont de psihologia copilului, oferindu-i acestuia șansa de a învăța în ritmul și termenii săi.

1. Copilul învață atunci când deține controlul și când are posibilitatea de a alege, ceea ce-i trezește motivația interioară și, în consecință, crește eficiența învățării.

2. Copilul nu este pus în situația să simtă că este neputincios și că rolul lui este să facă ce i se spune. Astfel, se percepe și crește ca participant activ în propria viață, capabil să facă și să-și asume schimbări.
Iar unul dintre cele mai importante lucruri pe care le învață este să spună “nu, mulțumesc” la ceea ce nu-l interesează. 

Iar dacă un copil nu vă spune „nu”, ar trebui să deveniți circumspecți și să vă întrebați de ce ne spune „nu”, pentru că, în mod normal, acel “nu” este parte din asimilarea puterii și controlului în a se gestiona. 

3. Învățarea auto-dirijată există mediată permanent de context – care este creat de adulți. În context nu se mai pune problema lipsei de motivație.

4. Învățarea auto-dirijată nu folosește anxietatea ca armă – nu este nevoie de așa ceva, pentru că cei care învață de plăcere, de drag, au motivație, greșesc fără teama de a fi pedepsiți și nu se îngrijorează de viitorul a ceea ce învață acum. Învață și să-și gestioneze anxietatea și emoțiile, pentru că li se permite să decidă. 

În învățarea auto-dirijată, copilul interacționează permanent cu mediul: alți copii, adulți, activități împreună, natură, cărți, computer etc. 

„Play all day” = „joacă, joacă și iar joacă” este absolut normal la vârste mici.

Treptat, pe măsură ce se dezvoltă rațiunea, această joacă devine comportament asumat, logic, de durată (mastery learning = învățare asumată).

Noi, adulții, suntem în faza de mastery learning – alegem, nu suntem forțați.

Și copiii ar face la fel dacă ar fi lăsați…

Cercetările despre învățarea auto-dirijată arată că stadiul de mastery learning, de învățare asumată este o etapă normală, naturală în care copilul ajunge oricum, dar mai târziu decât în cazul copiilor din școala standard.

Drumul către această etapă este exponențial, nu liniar – coroborat atât cu dezvoltarea cerebrală, cât și cu alți factori – familia, dinamica vieții. Maturizarea copilului, însă, se produce în mod natural, în funcție de caracteristicile fiecăruia, de modul în care alege să învețe, nu de conținutul în sine.   

Dr. Naomi Fisher abordează, în cartea ei, și diferite teorii referitoare la învățare pe care le discută din puncte de vedere psihologic, comportamental și cognitiv. Remarcă faptul că în școala standard se pune accentul pe memorare și asimilare de informații și mai puțin pe interacțiunea dintre copii și/sau adulți.

Foto credit Pexels.com

Undeva, cândva, între 20 și 23 decembrie, în emisfera nordică a Terrei, se întâmplă, îndeobște, cea mai lungă noapte a anului. Zicala “noaptea e un sfetnic bun” are șanse sporite, deci, să se verifice…. 

Așa că m-am gândit la un soi de „raport” al activității noastre, a tuturor, pentru 2021. L-am intitulat enciclică pentru a face haz de nevoia de “tătuc” a comunității și l-am pus în ghilimele ca să nu mă acuzați de blasfemie 🙂 Enciclica – pentru cei care nu știu – este o “circulară” emisă de Papă prin care acesta vine cu actualizări, sau cu lămuriri în legătură cu diverse probleme ale unei comunități.  

A fost un an “tulburat” și tulburător totodată… Furtunile aduc, în final, cer albastru și calm, ape clare și aer curat. Le mulțumesc tuturor celor care au avut încredere și care au stat alături de noi pe timp de furtună – chiar așa, pitică, scremută și forțată cum a fost – le mulțumesc celor care au declanșat furtuna (asta e, atâta s-a putut) – fără de care poate că acum nu beneficiam de curățenie generală în faza incipientă a unui astfel de proiect. 

Așa că o să formulez un corolar – al mai multor teoreme, însă – pentru a defini, cât de clar mă pricep, reperele la care ne raportăm.

Reamintesc ideile principale:

1. Asociația Re-Design, înființată la finalul lui 2013, este organizația non-profit care are ca scop principal promovarea conceptului intitulat Școala Ideală – așa cum este stipulat în actul constitutiv și în statut – care pot fi consultate de oricine.
   
   
2. Asociația Re-Design are 3 proiecte: școala ideală (CEREHARD), o universitate / accelerator de tip arte liberale și un Centru de Evaluare prin Neuroimagistică.
   
   
3. CEREHARD (Centrul de Resurse pentru Educație Holistă al Asociației Re-Design) este British Curriculum School din alternativa educațională EOTAS (Education Otherwise Than At Standard School = Educație Altfel decât la Școala Standard) acreditată în 2020 de către PENTA Internațional – aceeași agenție care pilotează și acreditează majoritatea școlilor britanice din afara UK.
   CEREHARD nu este școală umbrelă ci un concept nou, recunoscut ca atare încă din 2017 de către experții internaționali în educație Ken Robinson, Sugata Mitra, Peter Grey și Yaacov Hecht. Ideea principală a acestui concept educațional este regândirea educației prin prisma neuroștiințelor, personalizarea educației în funcție ȘI de așa-numita “amprentă cerebrală” caracteristică fiecăruia.
   
   
4. Spre deosebire de școlile standard, CEREHARD nu impune înregimentare – dimpotrivă, aveți ocazia să veniți, să probați, să vedeți cum este să fii responsabil – părinte și/sau copil – de propria educație și, dacă nu vă descurcați, să vă schimbați opțiunea. Întoarcerea în sistem se face conform ROFUIP, art. 125. Cei care rămân cu noi iau calea examinărilor oficiale ale UK (în anii de pandemie, acestea constau în alcătuirea unui portofoliu, evaluat de profesori acreditați Cambridge).
   La multe universități din afara RO, interviul și portofoliul sunt elementele cheie în procesul de admitere. Cei care doresc studii superioare în RO, au nevoie de 2 A level, examene care echivalează bac-ul (sau, cum spuneam, de portofoliu, pe timp de pandemie) – găsiți detalii în Ghidul Părintelui.
   
   
5. Pentru că mulți tineri nu pot decide, la 18 ani, ce vor să facă în viață – lucru normal, în condițiile în care lumea de azi e departe de ceea ce ne-am putut imagina noi, părinții lor – Re-Design a încheiat, încă din 2018, contracte de colaborare cu mai multe universități, astfel că cei care doresc să asiste la diverse cursuri, ateliere, laboratoare etc. au această posibilitate – fie ca parte a procesului de instruire personală, fie pentru a verifica dacă așteptările pe care le au de la o instituție de învățământ le vor fi îndeplinite.
   
   
6. CEREHARD include toate variantele educaționale diferite de școala standard. Fiecare familie are posibilitatea să testeze oricare dintre aceste variante, pentru a decide ce anume i se potrivește.
   Ori de câte ori vă simțiți speriați, singuri, debusolați etc. vă stăm la dispoziție cu sfaturi, evaluări (formale și informale), consiliere, sugestii și sesizări 🙂 Suntem “mâna curentă” sau “balustrada” de care vă puteți sprijini ori de câte ori aveți nevoie. Important e să cereți ajutor atunci când apare nevoia….
   
   
7. Există familii fericite cu alternativa CEREHARD, există familii anxioase din cauza libertății CEREHARD. La fel ca o lucrare de artă, CEREHARD poate fi admirată dar și urâtă, sau disprețuită.
   Nu putem și nici nu vrem să fim soluția miracol, panaceul care rezolvă orice.
   
   Ceea ce am reușit, în primul rând, e să vă atragem atenția asupra voastră, într-un proces de auto-conștientizare. Voi sunteți singurii care vă puteți rezolva propriile probleme, nu noi sau altcineva. 

Corolarul ar fi următorul: educația este un drept fundamental, garantat inclusiv de Constituția României. Aceeași Constituție garantează dreptul părintelui de a alege modul în care își asumă educația propriilor copii. Legea Educației Naționale garantează dreptul la educație diferențiată, pe baza pluralismului educațional și în acord cu vârsta și cu trăsăturile caracteristice ale fiecăruia (art. 21).
Aceeași Lege permite inițierea de alternative educaționale în sistemul educațional preuniversitar (art. 59).
Avem, deci, legile internaționale și naționale de partea noastră, a tuturor celor care vor și pot să-și însoțească pruncii în parcurgerea drumului atât de complex și de greu al formării unei ființe umane.

Ingredientul esențial în această „aventură” este încrederea voastră – în voi și în copiii voștri. 

Foto credit Unsplash.com

Atunci când un copil se simte în siguranță, când este tratat cu respect și cu bunătate, fără să fie judecat și criticat, când i se permite să fie autonom fizic și intelectual, când este acceptat și iubit cu adevărat (nu condiționat) –  sistemul lui nervos se dezvoltă sănătos și la capacitate maximă, permițând desfășurarea proceselor de internalizare necesare cunoașterii.  

Despre anxietate, “learning disorders” și efectele școlii standard s-a scris și vorbit mult, însă cu mult prea puține consecințe benefice pentru copiii noștri.  

Școala standard funcționează pe principiul că toți copiii de vârste apropiate trebuie să studieze aceleași informații, în același fel, în același timp – premiză eronată care își dovedește ineficiența de zeci de ani deja. Standardul continuă să impună strunirea elevilor, indiferent de curiozitățile, pasiunile și personalitățile lor, în parcurgerea acelorași etape și bifarea acelorași grile.

Nu funcționează.

Iar unul dintre efecte este etichetarea celor care nu vor sau nu se pot adapta unui astfel de traseu ca având „deficit” în procesul de învățare. În loc să recunoască deficiența sistemului standard de a răspunde situațiilor generate de diversitatea umană, birocrația școlară preferă să eticheteze copiii ca inadaptați sau incapabili să se alinieze, de multe ori fiind chiar (pseudo)diagnosticați și, în consecință, stigmatizați cu ADHD, dislexie, discalculie, disgrafie sau altele.

Literatura de specialitate a dovedit deja că astfel de manifestări nu reprezintă vreun deficit al creierului și nici probleme cognitive. Copiii nu au un nivel intelectual redus ci, din varii motive, nu rezonează cu metodele de educație din școlile standard. 

O cercetare făcută pe copii etichetați cu dislexie în școala standard și apoi transferați în homeschooling a permis alte concluzii. Odată retras din școală, nivelul ridicat de anxietate la care ajunsese un astfel de copil a făcut ca rezistența lui la citit să devină refuz categoric. Cu trecerea timpului și cu dispariția presiunii, însă, copilul a început să manifeste atât interes și curiozitatea pentru lectură, cât și pentru depășirea obstacolelor pe care le întâmpina la citit.

Stigmatizarea ca „neadaptat” îi provoacă unui copil anxietate puternică, ceea ce inhibă și mai mult procesul de învățare.

Nivelul de anxietate la care ajung acești copii, în special anxietatea legată de performanțele lor academice, depășește cu mult stresul pe care îl au copiii în școala standard – o fabrică de anxietate, prin definiție.
Puneți-vă în locul copiilor care nu pot ține pasul cu colegii lor la citit, matematică etc. atunci când li se cere / impune o sarcină care pare imposibilă pentru ei. Unii aproape că paralizează pentru un moment, pur și simplu.

Există și situații în care pentru cei diagnosticați cu dislexie, discalculie sau orice alt tip de neurodiversitate, această etichetă poate veni ca o ușurare.

Dar este doar o ușurare legată de percepțiile celorlalți și de așteptările lor. Nu înseamnă că blocajul dispare peste noapte.

Atunci când sunt presați, într-o formă sau alta, blocajul revine.

Aceste tipuri de blocaje sunt depășite dacă li se oferă un mediu alternativ de învățare, cu o abordare mai relaxată, care elimină presiunea. Copilul nu mai este judecat, notat legat de modul în care citește, calculează etc. Persoanele din anturajul copilului caută să-l aprecieze pentru ceea ce este și-l încurajează să experimenteze, indiferent de rezultat. Tot acest proces, în timp, ajută copilul să se relaxeze și să-și dorească să încerce și să depășească obstacolul.  

Copiii din sistemul standard sunt mult mai repede etichetați cu deficit de învățare decât cei din sistemul alternativ.

La nivel de societate, educăm copiii să deprindă abilități academice de la vârste din ce în ce mai fragede, pentru că s-a decis și acceptat – din păcate, fără consultarea specialiștilor în neuroștiințe – că, “cu cât mai repede, cu atât mai bine”.
Cercetările au arătat, însă, că astfel de experimente, pe copiii preșcolari, au consecințe negative: epuizarea rapidă – socială și emoțională – este una dintre consecințe.

Un exemplu

Tennessee Pre-Kindergarten Study a fost inițiat odată cu programele de grădiniță finanțate de stat pentru familiile cu venituri mici (în SUA). Numărul de solicitări l-a depășit pe cel al locurilor disponibile, motiv pentru care copiii au fost selectați aleatoriu, urmând ca restul să reprezinte grupul de control.

Care a fost rezultatul? Copiii incluși în program s-au descurcat mai bine decât grupul de control la testele academice de la începutul programului de grădiniță, dar avantajul a fost pierdut rapid.
Ajunși la nivelul K3, aceiași copii au obținut rezultate mai slabe din punct de vedere academic, dar și din alte puncte de vedere, comparativ cu copiii care nu erau în program. Cei de acasă, chiar săraci fiind, se dezvoltau academic mai bine decât cei incluși la grădinița cu orientare academică asumată.   

În plus, cei din nivelul K3 erau mai repede diagnosticați cu deficite de învățare – 46% dintre ei, mai exact, față de copiii din grupul de control – și erau cu 43% mai puțin predispuși să fie apreciați ca “dotați intelectual”.

De vreme ce copiii au fost repartizați în mod aleatoriu în cele două grupe, iar diferențele erau semnificative din punct de vedere statistic, acele diferențe nu se datorau diferențelor cerebrale, ci efectelor programului preșcolar.
A fost prima dată când efectul acestor “deficite sau dotări de învățare” a fost documentat printr-o cercetare, dar asta și datorită faptului că pentru prima dată s-a studiat un asemenea efect.

Opinia noastră este că acest efect este același, nu doar în programele preșcolare, ci și în educația pre-universitară, atunci când le băgăm pe gât copiilor informații care pentru ei sunt plictisitoare și fără însemnătate, în condiții coercitive care creează anxietate și blocaje de învățare.

Desigur, birocrația din sistemul standard de învățământ continuă să ignore aceste rezultate. Este mai simplu să persistăm într-o greșeală monumentală, care aparține sistemului, decât să încercăm să ajustăm și să schimbăm un sistem de care ar beneficia copiii noștri – valabil nu doar în SUA, de unde provin cercetările.    

Descoperite și preluate de la Peter Gray Ph.D., neobosit educator și ambasador al educației în afara sistemului standard.

Foto credit Unsplash.com și Pexels.com

Avem nevoie de tineri care să fie dispuși să-și asume destinul și problemele viitorului, iar Project Based Learning (PBL) este o abordare care îi echipează cu atitudinea și mentalitatea necesare pentru a dezvolta curiozitate, reziliență și perseverență. 

Spun cei de la PBLWorks, un program inițiat de Buck Institute for Education, pornit din convingerea că prin abordarea PBL cunoașterea va fi accesibilă cât mai multora.

The Project este podcastul celor de la PBLWorks și unul dintre episoade explică conceptul, audio și text.
Mai jos, câteva idei, în sinteză:

Care-i diferența dintre PBL și alte metode de învățare?

• este o abordare interactivă: copiii nu primesc doar informații de la un profesor, ci se implică activ în tema proiectului, caută împreună perspective de adresare și sunt, de cele mai multe ori, subiecte de care sunt interesați la modul autentic. Este un proces prin care participanții se implică la un nivel mai profund și, de regulă, există și o formă de finalitate a procesului, destinată unei audiențe publice;
• nu există un profesor care ghidează procesul – asta ar însemna o curriculă predefinită. Ne ghidăm după informații, sub diverse forme (text, video etc), dar nu urmăm o programă, iar asta creează un context în care copiii pun mult mai multe întrebări. Este o experiență comună, prin care descoperim informații, perspective și ajungem împreună la răspunsuri, pe care nu le catalogăm ca fiind corecte sau greșite, ci doar etape din parcurs;
• PBL este o abordare ce ridică provocări și știm deja că învățarea se întâmplă atunci când apar idei și întrebări pe care avem nevoie să le procesăm ca să internalizăm și să păstrăm cunoștințele pe termen lung. Dacă asimilăm rapid niște informații ca să le reproducem într-un test, le uităm la fel de repede, dar dacă avem șansa de a diseca și trata informațiile cu propria înțelegere și abordare, atunci însușirea acelor informații rămâne cu noi.

Cum a apărut PBL?

John Dewey este considerat bunicul conceptului – cercetător, educator și susținător al reformelor în educație la începutul secolului XX. Învățăm făcând a spus el, și a susținut că elevii trebuie să experimenteze lumea reală, iar astfel vor învăța și conținut academic.

Abordarea sa a devenit populară în anii ’20-30 în SUA și Europa și a prins avânt în anii ’60 odată cu metodele progresiste de predare și învățare. Termenul de PBL s-a conturat prin anii ’80 și este rudă apropiată cu problem based learning, o metodă inițiată de școlile medicale.     

Project versus problem based learning

Problem based learning este o abordare construită în jurul unei dificultăți, a unei situații ce necesită rezolvare. În project based learning poate fi o problemă la care căutăm soluții, dar poate fi și un produs/serviciu sau o situație din viața reală pentru care căutăm variante de explorare și adresare.

Project Based Learning este o categorie cumva mai largă, mai deschisă către oportunități și alternative, dar ambele au la bază, de fapt, abordarea bazată pe explorare de întrebări și răspunsuri, care uneori ne oferă soluții, iar alteori ne prezintă alte întrebări și drumuri de explorat.

Vorbesc și despre cât de răspândită este practica PBL și de ce se evită implementarea acestei tehnici.
Indiciu: pentru că școlile publice, peste tot în lume, pregătesc copiii pentru examene standard, iar profesorii au nevoie de o altă abordare, pentru care nu sunt instruiți.

În plus, statisticile demonstrează că abordarea PBL ajută semnificativ grupurile de copii defavorizate, căci prin PBL practicăm incluziunea și cooperarea, aspecte marginalizate, cel puțin, în sistemul standard.

Mai multe despre demersurile PBLWorks aici, iar mai jos o discuție despre predare versus învățare – o temă de bază pentru cei care practică educația altfel decât la școala standard, ce înseamnă învățare în context, despre conștientizare și ce nevoi au părinții astfel încât să poată oferi copiilor îndrumarea necesară (inclusiv capacitatea de a oferi libertate copiilor).

Da și nu. În cercurile de educație alternativă se vorbește mult despre învățarea independentă și auto-dirijată. Pentru cei din exterior pare ceva magic.
Copii care se trezesc dimineața motivați și capabili să-și gestioneze singuri procesul de învățare și educare, fără ajutorul adulților? Pare ireal și chiar este.

Acest tip de învățare este minunat și funcționează. Vrem ca ai noștri copii să-l practice, pentru că este ceea ce vor avea nevoie și în viața adultă. Totuși, copiii care îl practică au nevoie de un mediu propice și este rolul adulților să-l  creeze.

Chiar și copiii care nu au fost niciodată în sistemul de învățământ standard au nevoie de sprijinul părinților, pentru că orice formă de educație alternativă este despre a ajuta copiii cum să îl practice, și nu despre a aștepta să se întâmple de la sine.     

Cuvintele magice par să fie “învățare independentă”. 
Dar adevărul este că această independență are mai mult de-a face cu înțelegerea adulților, decât cum gestionează copilul materiale sau informații.

Și da, copiii învață singuri, pentru că este în natura lor.
Și nu, pentru că au nevoie de colaborarea și sprijinul nostru.

Ce NU este învățarea independentă, auto-dirijată?  

Lăsăm copilul să se descurce singur

Noi, adulții, suntem ghidul copilului. Rolul nostru este să-l sprijinim în a deveni autodidact, iar asta înseamnă să avem un rol activ și suportiv. Nici adulții nu învață singuri întotdeauna. Și ei au nevoie de îndrumare sau de un sfat.

Nu-l lăsăm pe cont propriu, dar nici nu preluăm noi frâiele. Oferim sprijin și suport, dar doar în măsura în care suntem solicitați, căci așa cum spune și Ana: “uneori ai nevoie de ghidaj, dar doar ghidaj, nu să te bagi peste”.

Nu facem sugestii

În învățarea auto-dirijată urmăm interesul și preocupările copilului, într-adevăr, dar asta nu înseamnă că toate ideile trebuie să vină din partea copilului. Nu. Noi adulții suntem pe lumea asta de mai mult timp decât ei și în mod sigur știm mai multe și putem împărtăși cu ei informații de care nu au auzit încă. Cum să le afle dacă nu le facilităm accesul? Dacă nu suntem disponibili în a-i întovărăși pe acest drum? 

Educația liberă nu este despre a sări imediat și a-i oferi o multitudine de idei și sugestii, de îndată ce copilul menționează un subiect de interes, și nici despre a le ignora. Este despre a găsi punctul comun, de mijloc, între cele două.

Întâi, așteptăm și ascultăm ideile sau preocupările copilului, discutăm, punem întrebări suplimentare, căutăm să ne lămurim împreună și oferim sugestii sau informații. Evident, dacă noi adulții știm deja că o anumită sugestie sau recomandare îl ajută să se lămurească mai repede sau știm că-i va face plăcere, spuneți-i.

În educația altfel totul este despre relaționare. Nu înseamnă să nu-i oferim informații ajutătoare, doar pentru că am încălca regula de a lăsa copilul să descopere singur.
Nimeni nu descoperă complet singur lumea, iar noi adulții suntem prima unealtă a copilului în explorarea lumii.    

“Copiii capătă încredere atunci când au tovarăși de explorare și de joacă. Există o diferență între efortul ce provoacă frustrare și străduința ce generează satisfacție, iar rolul nostru de părinți este să o stimulăm pe cea din urmă.

Ce animă copilul să persevereze, să caute soluții și să depășească obstacole?
Un mentor sau părinte care îi arată cum se fac aceste lucruri. Când adulții colaborează, copiii învață.” spune Julie Bogart în The Brave Learner.  

Nu ne facem timp pentru preocupări noi

Educația liberă presupune să nu forțăm copilul “azi și acum” într-o anumită direcție. Ne asigurăm însă că atunci când are curiozitate și interes, noi suntem disponibili, în măsura în care el are nevoie.

Nu este despre a controla ce învață. Ci despre a ghida și a găsi echilibrul necesar între ceea ce-și dorește să descopere și sfaturile noastre, pentru că doar așa va descoperi cum să-și gestioneze procesul de învățare și să devină un învățăcel independent.

Nu extindem lumea lor de experiențe și perspective

Una dintre cele mai frecvente critici la adresa educației altfel decât în școala standard (indiferent de forma aleasă) este că acest tip de educație se petrece exclusiv între cei patru pereți din cameră.

Eronat. Învățarea altfel înseamnă mult mai multă interacțiune și mai cu sens decât în băncile din școala standard – locuri și oameni noi, copii și adulți deopotrivă. Și este rolul nostru, al părinților, să facilităm aceste experiențe, nu ne putem aștepta ca ei să le genereze “independent”. 

Evităm influența

Toți suntem rezultatul experiențelor și al interacțiunilor. Întâlnirile cu oameni și cu diverse experiențe ne formează și ne șlefuiesc.
Influența adulților este văzută uneori ca fiind negativă, mai ales din prisma experiențelor din școala standard. În mediile alternative, în care adulții parcurg procesul de deschooling (pentru cei ieșiți din sistemul standard), părinții caută să aprecieze copiii pentru ceea ce sunt și cum sunt ei.

Toți ne influențăm copiii, fie că vrem sau nu. Toți le vrem binele și căutăm să-i influențăm în bine, așa cum știm și cum îl percepem. A căuta să nu fie influențați, sau a-i feri de sfaturi sau păreri este împotriva firii, pentru că astfel construim relația. Iar multe din lucrurile de care copilul ajunge să fie interesat este pentru că un adult din preajma lui, nu neapărat părintele, a reușit să-i insufle curiozitatea și pasiunea. 

De ce ar fi ciudat și anormal pentru copii, când și noi adulții funcționăm la fel și ne găsim subiecte de interes și pasiuni inspirându-ne de la alții?

Interesele noastre sunt secundare

Parte din dezvoltarea copilului într-un sistem alternativ este ca părintele să fie unul dintre modelele copilului.
Și tu, adultul, ai nevoie să-ți urmezi curiozitățile și preocupările, să le discuți cu copilul, să-ți pui întrebări, să verbalizezi cum găsești informații sau soluții. Astfel, ești un model pentru copil, iar el va deprinde comportamentul și atitudinea din exemplul tău. 

Dacă așteptăm ca al nostru copil să se comporte ca un învățăcel independent înainte ca noi, părinții, să-l pregătim pentru această atitudine, nu suntem corecți față de copil, în primul rând.
Oamenii învață împreună de când lumea, nu separați în bănci sau segregați după vârstă sau alte considerente.

Copilul devine autodidact treptat, prin disponibilitatea și colaborarea noastră, în procesul lui de descoperire a lumii. Iar faptul că suntem împreună în acest parcurs ar trebui să fie cea mai mare bucurie.

“Colaborarea necesită prezență, disponibilitate, nu ajutor neapărat. Nu le rezolvăm îndoielile sau problemele, pentru că ei au tot ce le trebuie. Jobul nostru este să-i însoțim activ, să fim prezenți și să le oferim ghidaj pentru a-și găsi ei singuri rezolvarea.

Gândiți-vă la rolul vostru de părinți ca la un coach și un aliat, un partener pe drumul copilului, dispus să-l însoțească atât timp cât acesta dorește și solicită.” – Julie Bogart, The Brave Learner   

Idei de la oameni și culturi care au înțeles mai demult că este în avantajul copiilor noștri educația liberă și auto-dirijată. 

Foto credit – Marian Hanciarec

Am întâlnit copii – eu însămi am fost astfel – care au nevoie de mai mult timp pentru a se conecta la coordonatele prezentului. 

La acele coordonate pe care realitatea – această “halucinație colectivă” – ajunge să le impună majorității, sau, poate, dimpotrivă, pe care majoritatea (despre care cred că nici nu e… majoritate) le impune celorlalți din nevoia de validare, sau de setare a unor parametri care îi oferă ei, majorității, certitudini. 

Teoria asta, a halucinației colective, spune că fiecare dintre noi are propria interpretare asupra a ceea ce ni se întâmplă, iar suprapunerea (parțială) a interpretărilor tuturor reprezintă acea realitate pe care o acceptăm cu toții – mai mult sau mai puțin… Pentru că, cu siguranță, indivizii majorității percep sau interpretează – orice – în cheie proprie, iar vocalii ajung să impună o variantă de la care ne e rușine să ne sustragem. 

De ce rușine? 

Pentru că suntem încă în epoca de gheață din acest punct de vedere – frica de a fi exclus din trib, din varii motive, e mai mare decât dorința de a evada din el. Excluderea din trib, acum 50.000 de ani, se putea solda fie cu moartea, fie cu sacralizarea – înnebunit de teamă, exclusul putea deveni șaman, refugiindu-se în comunicarea cu fantasmele pe care le generează singurătatea. 

Vorbitul în dodii, dansul ritualic (necesar atingerii stării de transă, în care frica dispare), izolarea de ceilalți – care ajungeau să se întoarcă la renegat cu pioșenie, de astă dată – au reprezentat, dintotdeauna, caracteristicile spiritualizatului, ale celui “desprins” de materie. 

“Diagnosticele” preistorice pentru astfel de evadați sau renegați se bazau pe ideea că suntem o sumă de “straturi” suprapuse, din ce în ce mai “imateriale”, de “culori” (azi le zice “energii” în limbaj New Age) diferite în funcție de “superioritatea” spirituală a ființei. 

Au apărut, astfel, poveștile – care ne mențin în viață, cât mai departe de frica devastatoare, pe care nu știm să o administrăm altfel.
Iar creierul nostru s-a deprins cu acest obicei “salvator”, producând în continuare scenarii care ne dau iluzia de rost, de sens, de karma. 

Copiii despre care povestesc au un imaginar debordant. Lumea lor e extrem de intricată, plină de emoții incomparabil mai suportabile decât cea generată de ideea că suntem niște fire de praf agățate de un morman de bolovani care cade prin spațiu de miliarde de ani, alături de alți bolovani și nori de gaz, prizonieri ai câmpului magnetic al unei stele relativ noi, despre care unii cred și acum că ne încălzește și ocrotește divin (învățăm de mici să desenăm soarele ca pe un disc galben cu țepi, zâmbind și cu gura și cu ochii deasupra unor pajiști de un verde la fel de fals ca și albastrul cerului). 

Copiii ăștia au senzori pentru lumea microscopică, pe care o pot percepe și integra ca și cum ei ar fi zeii ei. Au drept de viață și de moarte asupra furnicilor și gărgărițelor, descoperă implacabilul morții când ucid – voit sau din greșeală – insectele sau alte creaturi de care se uimesc la fel în fiecare moment. Pe măsură ce cresc, lumea lor se lărgește și ea, pierzând, însă, din detalii. 

În perioada dintre constatare și conștientizare ei au nevoie doar de sprijin, de însoțitor.

Orice imixtiune în magia lumii lor, la care adulții nici nu (mai) au acces, strică echilibrul fragil dintre frica ancestrală, devastatoare, și plăcerea de a experimenta frica la proporții mult reduse.

E un antrenament al experimentării fricii din care, dacă intervii cu brutalitatea adultului, copilul se va sustrage – sau va încerca să se sustragă, cu toate puterile. 

Unii copii învață să înoate imediat ce-i arunci în apă. Alții, mai temători, care poartă în ei tot bagajul de frici al generațiilor anterioare, au nevoie de ani pentru a pricepe și experimenta. Intelectual vorbind, nu e nicio diferență între ei. Aruncând în apă copilul temător, vei obține, însă, un anxios pentru care înotul devine o fobie. Iar tu, ca părinte, te frustrezi că al tău copil nu e cum vrei tu. Înotul e doar o figură de stil în acest context, puneți în loc orice altceva. 

De exemplu, avem acest “fetiș” – jucării pentru băieți și jucării pentru fetițe. Dincolo de faptul că rozul era, inițial, culoarea pentru băieți (un precursor de roșu, evident), a configura un copil după propriile noastre convingeri (la fel de iluzorii ca ale oricui) a devenit ocupația de bază a speciei umane… Pare că, nemulțumiți de noi înșine, facem tot ce se poate pentru a modela următoarea ființă după chipul și asemănarea noastră. 

Pentru a ajunge să mulțumim, de fapt, părinții, bunicii și toate celelalte generații care și-au transmis una alteia tot felul de “rețete” ale eschivei de la veșnic nerezolvata problemă – “ce să fac eu cu viața mea” – pentru că mă ocup mai degrabă cu “rezolvarea” vieților altora. 

Cred că am ajuns ca specie, la echivalentul pubertății…Începem să abstractizăm, dar reacționăm violent la orice suspin, comentăm despre ceilalți hrănindu-ne cu diversele forme de “eșec” ale lor, gonflăm orice emoție și ne sinucidem în speranța ca ceilalți vor realiza, astfel, prin dispariția noastră cât le eram de necesari. 

Poate că nu e neapărat caracteristică de specie – e posibil ca populațiile tribale să fie mult în avans în ce privește echilibrul cu lumea în care trăiesc. Sigur, nu au acces la formulele cuanticii dar, la nivel cosmic, cunoașterea lor – așa, formulată în termeni naivi – să fie mai de folos supraviețuirii.

“Știm” despre conștiență că este generată în creier, dar de ce avem impresia permanentă că suntem mai mult decât corpul nostru?

Anil Seth răspunde acestei întrebări apelând la neuroștiințe, știință cognitivă, psihedelică, matematică, informatică, psihiatrie, medicină, futurism, ba chiar și la artă, într-o prezentare recentă TED.
Anil Seth este specialist în neuroștiințe, autor și popularizator, pasionat de elucidarea fenomenului numit “conștiență”. 

Teoria sa, elaborată pe parcursul a mai bine de 20 de ani, susține că toate percepțiile și experiențele fenomenologice sunt forme de halucinație controlată. Aceste halucinații sunt generate în limitele mecanismelor cerebrale a căror menire e, dintotdeauna, să facă estimări. O contribuție semnificativă la generarea halucinațiilor o aduc inputurile senzoriale permanente, cu rol de actualizare. 

Aspectele fenomenologice ale experienței sunt proprietăți ale respectivelor estimări. Teoria lui Anil Seth poate fi testată empiric: schimbând substratul fizic responsabil de generarea estimărilor, se schimbă și trăsătura fenomenologică a experienței. “Lumea pe care o percepem este mai puțin, dar și mai mai mult, totodată, decât ceea ce ar putea fi realitatea exterioară obiectivă. 

Creierele noastre creează lumea în care trăim prin procese de estimare Bayesiană, în care semnalele de la senzori au ca rol fundamental formularea ipotezei perceptuale a fiecăruia. Trăim într-o halucinație controlată, a cărei evoluție vizează nu acuratețea, ci utilitatea.

Foto credit Unsplash.com

Mi se părea că nu-s suficient de bună ca să gestionez totul: dacă nu reușesc să fac singură, sunt proastă. Am învățat până unde pot învăța singură și de unde e ok să cer ajutorul. Și, în sine, chestia asta – că e ok să cer ajutorul – a fost o mare revelație.

În ultimii ani, am intrat într-o comunitate de învățare alternativă, pentru liceeni, și aici am dat de sistemul de învățat împreună și fiecare de pus puțin de la el. Adică, eu știu ceva și împărtășesc ce știu eu, tu știi ceva și împărtășești ce știi tu și împreună creăm toată învățarea, care este din start și mult mai diversă.
Este o învățare cu suflet, față de tocit, și se pune accentul pe proiecte, prin învățat prin proiecte și să faci ceva practic. Mi se pare că așa înveți cel mai bine.

O chestie pe care nu o mai am, dar am avut-o este stresul de a mă decide imediat ce vreau să fac. Voiam să dau SAT, dar la un moment dat am realizat că nu mai este în acord cu valorile mele.
Atunci când o să mă angajez, dacă o să mă angajez, o să le arăt ce știu să fac, proiectele în care am fost, ce am învățat să fac practic, nu o diplomă de la un examen standard pe care îl au alte milioane de oameni. 

Sunt ideile Anei, în dialog cu Miruna, și este prima conversație din seria de convorbiri cu adolescenți din CEREHARD. Vrem să împărtășim experiența și poveștile lor pentru toți cei interesați de alternativele educaționale, de traseul și felul în care copiii ce urmează o educație atfel decât la școala standard ajung să-și descopere preocupările și drumul.

Veți descoperi niște copii extraordinari – curioși, inovativi, încrezători și foarte “pe picioarele lor”, pentru vârsta afișată în actul de identitate. 

Dacă bagi o materie pe gât unui copil, normal că-i creezi un disconfort acut, când aude de ea. N-am învățat, în principiu, foarte mult timp. După ce am plecat de la școală am stat vreo 2-3 ani, până m-am apucat de studiu.

Cel mai important lucru pe care îl poate face un părinte este să-i insufle valorile de care va avea nevoie copilul. Teoretic vorbind. Practic vorbind, toți părinții, fără excepție, vor insufla copilului valorile lor. 

Gândirea critică? Este vorba de discernământ, la urma urmei, și atât. Restul pare să fie balast retoric în jurul gândirii critice, dar este un lucru pe care poți să-l dezvolți, te ghidează în a studia. Pentru mine, însă, dincolo de gândirea critică este un întreg univers moral. 
David, 20 de ani (interviu în două părți).

Nu știam despre ce este vorba în homeschooling. Până să încep, nici nu știam că există așa ceva, și mi-a fost foarte greu, pentru că eu am iubit școala. Aveam nevoie de cât mai multe cursuri fizice, nu online, aveam nevoie de socializare. La școală eram cel mai fericit copil, pentru că nu sunt autodidactă deloc. – Georgiana, 19 ani.

Cu fiecare persoană care îmi scrie sau cu care stau de vorbă, mă bucur că suntem aici pentru motive asemănătoare și că vrem să schimbăm ceva. Este foarte plăcut să nu te mai simți singur și este interesant să discuți cu oameni cu aceleași preocupări, interesați de același demers pentru societate. Pentru familiile noi, comunitatea este un sprijin real, iar copilul învăță extrem de mult, de la toți cei cu care se intersectează. – Miruna, 20 de ani.

A fost complicat după zece ani de școală, în care profesorii gândesc pentru tine, iar tu, ca elev, nu ai timp să-ți dai seama dacă nu se poate și altfel, dacă nu există și alte rezolvări etc. Cam 7-8 luni nu am avut nicio idee, pentru că timpul pe care l-am petrecut la școală m-a dezvățat, practic, cum să gândesc logic, de gândire critică nici nu era vorba, iar eu eram stresată la maxim. – Cezara, 19 ani.

Vă invităm să vă abonați la platforma de streaming, pentru a fi la curent cu noile episoade.

Foto credit Unsplash.com

Îmi place foarte mult comparația cu meseria pietrarilor din vechime.
Ca să disloci un bloc de marmură pentru ca să faci o statuie, era nevoie să faci niște găuri, să pui niște pene mici din lemn pe care le îmbibai în apă și blocul acela se desprindea, până la urmă.

Cred că CEREHARD este una din aceste pene și va contribui, împreună cu alte inițiative, la dislocarea acestui bloc de teamă, de îndoială și de suspiciune.

Eu am încercat să arăt că se poate. Aș vrea ca oamenii să aibă curaj și îmi doresc ca CEREHARD să rămână în mintea oamenilor ca o poartă deschisă, ca atunci când se deschid zăgazurile, ca să poți ajunge unde vrei tu.
Adriana Brăescu – fondator Asociația Re-Design și CEREHARD

Prin cele două materiale de mai jos dorim să marcăm începutul unui nou an școlar tradițional, pentru a ne reaminti și reafirma ideile și valorile care stau la baza CEREHARD – o inițiativă unică în peisajul educațional românesc – despre începuturi, cum arată familia tipică din CEREHARD, legătura dintre educația liberă, auto-dirijată și neuroștiințe, viitorul învățării, experiența familiei în alternativa educațională, dar și rolul comunității în acest parcurs cu suișuri și coborâșuri, ca în orice proiect care iese din tipare.

Foto credit Unsplash.com

Să câștigăm încredere în unschooling, sau orice altă formă de educație liberă, este un exercițiu pe care îl deprindem treptat, ca pe un nou stil de viață pentru că este diferit de tot ce am învățat generații la rând în școala tradițională și în societate, în general.

Așa cum acceptăm nopțile nedormite când copiii sunt bebeluși, așa avem nevoie să acceptăm și lipsa de încredere în acest parcurs, mai ales în acele zile care nu seamănă cu nimic din “învățarea tradițională”.

Sunt cuvintele lui Judy Arnall, specialist canadian în educație și în practici de educație non-punitive, care a studiat cum se dezvoltă creierul uman și a crescut cinci copii prin unschooling, în sistem autodidact (acum, cu vârste între 17 și 28 ani).
“Unschooling To University” este ultima sa carte, iar experiența ei este o resursă importantă pentru toți cei interesați de alternativele educaționale.

Mai jos câteva idei extrase despre procesul de deschooling și cum ne construim încrederea în unschooling, de pe blogul său.

Încrederea se construiește treptat, în timp și prin observarea constantă a felului în care copiii interacționează, relaționează și învață în ritmul propriu. Din observarea copiilor mei am înțeles și învățat, la rândul meu, cum asimilează ei cunoștințe și, mai ales, prin comparație cu anul în care au testat homeschooling.

Această observare mi-a permis să realizez cât de motivați și dornici sunt să învețe atunci când își aleg ei ce vor să studieze și să câștig încredere că atunci când vor să știe anumite lucruri, își stabilesc singuri un obiectiv și sunt dispuși să-l urmărească până în pânzele albe.

Sugestii despre cum am câștigat încredere în procesul de deschooling și unschooling. 

1. Păstrați cumva (foto, video etc.) acele momente în care copilul și-a manifestat progresul și evoluția în ceea ce face, indiferent despre ce este vorba: lego, poezie, desen, joc… orice îl preocupă, de fapt, și pentru care alocă timp și energie ca să descopere mai multe. Revizitați aceste înregistrări sau notițe în zilele în care aveți impresia că nimic nu este cum considerați voi că ar trebui să fie sau când vi se pare că „nu face nimic”.  

2. Comparați copilul cu el însuși – cum era anul trecut sau ce știa și făcea acum șase luni, pentru a vedea evoluția. Căutați să vă bucurați și să vedeți progresul lui, personal, pe măsură ce crește și se dezvoltă. Nu-l comparați cu alți copii, pentru că fiecare are ritmul propriu de dezvoltare. Nici măcar comparația cu frații lui nu este benefică. Fiecare copil este diferit. 

3. Participați, implicați-vă în comunități cu părinți care împărtășesc aceleași griji cu voi. Pe mine m-au ajutat foarte multe discuțiile cu alți adulți și copii care experimentează același parcurs.

4. Socializați cu copii și părinți de unschooleri, în special dintre cei cu copii mai mari decât ai voștri, și observați dacă sau cât de maturi și echilibrați sunt. Socializați și cu homeschooleri și ascultați poveștile lor despre cât de greu este uneori să faci un copil să urmeze o curriculă sau teme impuse, pentru care nu manifestă interes autentic.

5. Evitați achiziția de manuale sau diverse forme de curriculă – speculează neîncrederea și îndoielile voastre, comparația cu alți copii.

6. Dacă sunteți ca mine – adică cineva care are nevoie de lucruri bifate în fiecare zi – căutați să vă canalizați nevoia de organizare către alte activități, cum ar fi voluntariatul sau propriul job: orice vă ajută să vă mutați atenția de pe “bifele” sau “notele” copilului.

7. Informați-vă! Citiți, ascultați podcasturi, urmăriți video-uri sau webinarii despre formele alternative de învățare și despre progresele care s-au făcut în aceaste direcții, peste tot în lume. Notați-vă aspectele care vă deranjează în zilele mai puțin bune. Puneți-le undeva la vedere, să reveniți la ele atunci când aveți nevoie.

Când prietenii sau rudele vă pun la îndoială alegerile, recomandați-le să citească cărți sau materiale despre unschooling sau educația liberă, pentru a continua discuția la un nivel informat de ambele părți. 

8. Ignorați anunțurile prin care copiii “trebuie” să urmeze cursuri de vară, iar toamna ignorați-le pe cele care vă sugerează că educația copiilor “trebuie” să înceapă de la 2 ani, căci altfel copiii “rămân în urmă” și sunt dezavantajați pentru tot restul vieții.
Multe astfel de anunțuri speculează nesiguranța și lipsa de încrederea a părinților. Refuzați să-i înscrieți la fel de fel de cursuri, pe toate subiectele posibile. Copiii sunt învățăcei prin natura lor și își dezvoltă interese și preocupări indiferent de vârstă.

Puneți la îndoială tot ce are legătură cu “a rămâne în urmă”. Învățarea auto-dirijată și autodidactă nu este abordarea majorității, iar educația tradițională este un business în care unschoolingul nu cotizează.  

9. Documentați-vă cum funcționează creierul uman și amintiți-vă că orice proces și activitate înseamnă învățare. Faceți asta mai ales în zilele în care vă deranjează că preocuparea copilului este doar YouTube. Orice ființă învață și învață tot timpul. Depinde însă de cei care stabilesc ce, cum și cât “trebuie” să învețe copilul, însă, din experiența mea, cea mai eficientă agendă este cea conturată de nevoile și preocupările copilului. 

10. Fiți atenți când copiii/adolescenții cântă prin casă sau își manifestă bucuria și fericirea de a-și face programul și a petrece timpul conform obiectivelor lor. Acela este momentul în care aveți confirmarea că ați ales corect. Relațiile sunt cele care contează cel mai mult.

Copilul învață câte ceva în fiecare zi, iar voi aveți în fiecare zi șansa de a construi această relație. Poate învăța fracții la orice vârstă, dar aveți doar 18 ani ca să consolidați o relație bazată pe încredere, prietenie și iubire necondiționată. Aveți grijă de această relație, iar CV-ul se va construi de la sine.   

Pe mine, toate aceste acțiuni m-au ajutat să-mi consolidez încrederea. Fiecare zi în care îmi observ copiii și remarc progresul lor este o zi în care sunt recunoscătoare. Este un stil de educație care li s-a potrivit, iar acum, după ce trei dintre ei au absolvit deja și facultăți, negativiștii din familie și dintre apropiați nu-mi mai pun la îndoială alegerile.

Dar cel mai important, nici eu nu mă mai îndoiesc, pentru că știu că funcționează.
Rolul meu, acum, este să povestesc și altor părinți și copii și să-i ajut să-și învingă temerile.  

Foto credit Unsplash.com

Educația este un subiect critic peste tot în lume. Este, de asemenea, unul dintre pilonii construcției unei societăți sustenabile, motiv pentru care conversațiile și dezbaterile din cadrul conferinței AERO – Alternative Education Resource Organization – sunt interactive și facilitează accesul tuturor celor interesați de felul în care învață copiii noștri.

Anul acesta, conferința AERO s-a desfășurat în perioada 24 – 27 iunie și a fost exclusiv online. Au participat pionieri și veterani ce promovează diverse forme de învățare, pentru toate vârstele copiilor, iar noutatea acestei ediții a constat în sesiuni susținute de tineri – acei tineri ale căror nevoi ar trebui considerate în construcția oricărui sistem sau formă de învățământ.   

Conferința anuală AERO își propune să facă cunoscute alternativele educaționale către un număr cât mai mare de părinți, copii, tutori, educatori și decidenți din sistemele tradiționale de educație. 

La ediția din acest an, noi am susținut un workshop cu tema “The neuroscience of heutagogy” – următorul pas în știința educației, învățarea auto-dirijată, în ritmul și termenii proprii.
Trăim deja în societăți bazate pe “knowledge sharing”, iar în cadrul sesiunii am explorat legăturile și impactul pe termen lung dintre hobby și job, precum și descoperirile din neuroștiințe aplicate în zona educației.

Până când va fi disponibilă înregistrarea workshop-ului, vă invităm să vedeți prezentarea susținută.

Iar mai jos detalii despre conferința AERO – ce înseamnă și care este spriritul acestor întâlniri.