Continuăm întrebările legate de un parcurs educațional în afara școlii standard, așa cum au fost ele sintetizate de Alternatives to School, după ani de cercetări și studiu. Prima parte este aici.  

#1. Unii cred că ideea de învățare-prin-joc alimentează atât impresia (falsă) că viața în sine ar trebui să fie doar distracție, cât și convingerea tinerilor că li se cuvine orice. Ca și în viața reală, în care munca poate fi foarte grea, învățarea implică, uneori, o abordare matură.

Această problemă e mai complexă decât pare. Viața fiecăruia este, evident, o succesiune de momente mai bune sau mai puțin bune, departe de o permanentă distracție.

Învățarea auto-dirijată nu este neapărat amuzantă – uneori, poate fi chiar la polul opus. De multe ori, copiii învață colateral, implicându-te în diverse activități – de exemplu, învață anumite cuvinte pentru că au de scris o felicitare pentru cineva. Pentru unii, învățarea acelor cuvinte poate fi amuzantă, pentru alții, însă, nu. Contează rezultatul, în final – încântarea că “am scris asta de unul singur!” Plăcerea, recompensa vin din rezultat, nu și din acțiunea în sine. Ceea ce uităm – noi, adulții – este faptul că satisfacția copilului de a învăța vine din realizarea a ceva ce copilul și-a dorit, nu adultul. Atunci când copilul refuză să facă ce-i cerem noi, adulții, asta nu înseamnă că nu au motivație, că sunt lipsiți de respect  sau de recunoștință, ci că nu este pur și simplu interesat de acea problemă.

Este, însă, interesat de altceva. Noi ar trebui să fim cei care “schimbă macazul” spre a înțelege care sunt întrebările copilului, nu să forțăm copilul să înțeleagă ce vrem noi în acel moment sau ce e în programă. Mai mult, este vorba de încălcarea autonomiei copilului.

Puneți-vă în situația lui – vă convine să fiți obligați să faceți lucruri împotriva voinței voastre? În concluzie, nu conținutul cotează – fie că e vorba de rezolvarea unei probleme de matematică, fie de spălatul vaselor. Este vorba de încălcarea acelui spațiu privat, din care ai posibilitatea să formulezi o opinie – vrei sau nu vrei să faci un anume lucru.
Ca și adulții, atunci când se confruntă cu o piedică, o barieră în calea a ceea ce-și doresc cu adevărat, tinerii vor face tot ce este posibil, fizic și intelectual, să o depășească. 

Ca și adulții, atunci când li se spune să depășească un obstacol pentru că “așa spun eu” / “este sarcina ta” / “dacă nu o faci, atunci voi fi foarte dezamăgit de tine” etc., tinerii se vor sustrage prin toate mijloacele, chiar dacă piedica în sine ar putea să-i incite, de fapt.

#2. Fără îndoială că oamenii învață cel mai bine atunci când sunt auto-motivați. Prin auto-motivație am putea avea, cu toții, nu-i așa, abdomene cu pătrățele. Unele lucruri sunt dificile – cum ar fi matematica sau științele – astfel că oamenii au nevoie de o motivație externă, nu-i așa?

Auto-motivarea este un concept cu nenumărate fațete.

În cartea “Calea minimei rezistențe”, Robert Fritz abordează câteva dintre aceste fațete. Cel mai important este să înțelegi motivul care stă la baza comportamentului tău. De exemplu, vrei să obții note bune pentru a face pe plac mamei sau tatei, sau pentru a fi admis la Harvard? Vrei să mergi la Harvard pentru ceea ce oferă în studiul domeniului tău de interes, sau pentru “aura” pe care o dobândești înscriindu-te la o universitate de prestigiu? Sau pentru a fi cu iubitul / iubita care studiază deja acolo? La fel și cu “pătrățelele” abdominale – le vrei pentru a le afișa, sau pentru a-ți dezvolta rezistența fizică? 

Auto-motivația este relevantă în raport cu valorile considerate fundamentale (piramida Maslow). Tot ceea ce îți dorești poate avea importanță în raport cu ceilalți – poți obține stima lor, foarte importantă pentru tine – sau în raport cu tine – pentru a înțelege și aprofunda matematica și științele e nevoie, poate, să muncești din greu, dar munca poate fi și plăcută. Faptul că te sustragi acestei munci denotă că nu-ți dorești suficient rezultatul final. 

#3. Cum ne putem asigura că toți copiii dobândesc cele 3 abilități fundamentale – citit, scris, socotit?

E plină lumea de absolvenți de facultate care nu știu împărți fracții sau aduna numere mari, care nu pot alcătui propoziții coerente – ce să mai vorbim de eseuri complexe – care refuză să citească orice.  

Astfel se plâng profesorii din învățământ superior și examinatorii testărilor standard. Iată că, oricât de obligatorii, de impuse ar fi programele educaționale, rezultatele tinerilor care trec prin educația standard sunt departe de a fi cele așteptate. Cei care adoptă învățarea auto-dirijată nu au niciun motiv să se descurce mai rău decât colegii lor, din sistemele standard – dimpotrivă, studiile arată că se descurcă mult mai bine, chiar la examenele standard. 

#4. Unii copii EOTAS încă nu știu să citească la 10 ani. Este, acesta, un motiv de îngrijorare?

Este, iarăși, o problemă cu multiple fațete. Prima întrebare este “de ce” nu citesc. Cele mai probabile răspunsuri sunt:

• discontinuitățile din dezvoltarea umană – aceleași ca în dezvoltarea locomoției, a vorbirii etc.; 
• probleme de vedere, nedepistate la timp, care fac cititul foarte anevoios;
• o primă experiență neplăcută în procesul de instruire – vezi întrebarea „este instruirea compatibilă cu învățarea auto-dirijată?”;
• apetența pentru mișcarea în aer liber, manevrarea de piese Lego sau pentru demontare / montare de piese, în detrimentul cititului într-o anumită perioadă de dezvoltare.

Mulți copii (mai ales băieți) de 10 ani compensează lipsa cititului cu abilități la nivel de expertiză, achiziționate cu pasiune și plăcere, la care au ajuns după propriul program.

Pentru școala standard, este o situație problematică.

#5. Cum putem fi siguri că cei care învață auto-dirijat vor ajunge să știe tot ceea ce e nevoie pentru a fi buni cetățeni și a avea un loc de muncă?

Școlile standard funcționează după programe care vizează achiziția unor cunoștințe – infime, însă, comparativ cu nevoile prezentului. Nu există, la nivel mondial, un acord privind cel mai important conținut care să fie inclus în acest minim.

Există nenumărate cărți de tip “Ce ar trebui să știe un copil de clasa a 3-a”. Majoritatea adulților nu știu, însă, răspunsurile la întrebările din aceste cărți. Câți medici știu sintaxa unei propoziții? Câți artiști știu denumirea fiecărui os din corp? Datele rămân doar date, până când devin relevante pentru individ și devin informație. 

Internetul, printre alte surse, oferă acces instantaneu la infinit mai multe informații decât ar putea orice școlarizare. Este mult mai util să știi cum să accesezi și să selectezi informațiile de calitate, să gândești logic pentru asocierea mai departe a informațiilor în construcții raționale, decât să le înveți pe de rost, regurgitându-le la cerere. 

#6. Sunt, testele standard, o idee proastă?

În principiu, nu. Contează, însă, cine este testat, de către cine, în ce mod și pentru ce motiv. Problema o reprezintă testele care sunt concepute, interpretate și impuse în mod necorespunzător – ceea ce descrie majoritatea testelor utilizate în școli, fie că sunt de tip standardizat sau specifice unui anumit curs. 

În “How Children Fail”, John Holt descrie “șmecheriile și strategiile” – cum le numește el – pe care copiii le adoptă pentru a trece de examene fără a stăpâni, de fapt, cunoștințele la care sunt testați. Astfel, rezultatele testelor sunt adesea înșelătoare, lipsite de valoare, ceea ce nu le împiedică, însă, să stea la baza unor decizii care afectează în mare măsură viețile individuale.

Testele standard sunt la fel de contestabile – un copil poate obține un scor mare fără a citi măcar întrebările, sau un scor prea mic, dacă e prea creativ în răspunsuri. Și asta fără a lua în considerare tentația tot mai mare de a trișa – din partea administratorilor de teste (a căror finanțare poate depinde de scorurile grupului).

Cele mai utile teste sunt cele care măsoară cu adevărat ceea ce sunt menite să măsoare – de exemplu, cât de pricepută este o persoană la scrierea unui program de calculator pentru a obține rezultatele solicitate – și cele care sunt folosite în scop de diagnosticare, pentru a vedea unde se află cineva în ceea ce privește înțelegerea sa, astfel încât un tutor sau mentor să știe cum să fie util în continuare. 

Atunci când cei care susțin un test sunt de acord să-l dea și știu că nu vor fi pedepsiți pentru că își dezvăluie adevăratul nivel de înțelegere, rezultatele sunt mult mai fiabile, iar scopul constructiv al testului are mai multe șanse de a fi îndeplinit.

Pe de altă parte, elevul din sistemul standard e obligat să participe la testări în mod regulat, alimentând astfel spirala descendentă de la curiozitatea naturală la teama de eșec și/sau obsesia pentru recompensele externe.

#7. Cum afectează decizia de a învăța auto-dirijat relațiile de familie?

Trecerea la învățarea auto-dirijată a adus schimbări în bine în relațiile cu familia – aceasta este concluzia multor părinți – relațiile dintre părinți și copii și dintre frați și surori s-au ameliorat considerabil, și comparativ cu familiile în care copiii au rămas în sisteme standard.

Evident, acesta nu este un panaceu pentru probleme grave, cum ar fi căsniciile disfuncționale și educația defectuoasă a copiilor. Dar simpla absență a bătăilor de cap legate de temele pentru acasă, de ajungerea la timp la școală, de note și de nenumăratele alte aspecte ale școlarizării forțate împotriva cărora se revoltă tinerii contribuie enorm la menținerea păcii în casă.

Competitivitatea absurdă dintre copiii din clase diferite – copiii aceleași familii ajungând să se lupte, uneori, unii cu alții – este înlocuită cu colaborare și întrajutorare. Frații pot lucra sau se pot juca împreună pe interese comune, pot învăța cum să se înțeleagă cu alții cu interese aparent conflictuale într-o școală democratică sau într-un centru de resurse (sau la un loc de muncă pentru adulți), iar apoi să aducă aceste abilități acasă pentru bucuria tuturor.

Supărarea generează plânsul, iar critica constantă generează resentimente și retragere. Atunci când părinții sunt văzuți de către copiii lor ca adevărați aliați, familia are mult mai multe șanse să fie un mediu mai fericit, mai productiv și mai creativ.

#8. Cum se compară diferitele tipuri de școli „progresiste” (care urmează abordări precum Montessori, Waldorf, Reggio Emilia sau învățarea bazată pe proiecte) cu învățarea auto-dirijată? Nu sunt ele modele dovedite ale aceleiași abordări?

În primul rând, trebuie să fim atenți să facem distincția între intențiile originale ale fondatorilor oricărei filosofii educaționale (de exemplu, Montessori, Waldorf, Reggio Emilia) și variațiile de interpretare și practică ale adepților săi. O vizită la oricare două școli Montessori, de exemplu, va scoate la iveală interpretări diferite cu rezultate adesea semnificativ diferite. Având în vedere variațiile personalităților umane, cum ne-am putea aștepta la altceva? Prin urmare, este oarecum riscant să generalizăm despre ceea ce vom experimenta în orice școală care are, să zicem, Montessori sau Waldorf în denumire.

Acestea fiind spuse, unele dintre atributele de bază ale fiecăreia dintre aceste abordări, precum și tipul de programe școlare „bazate pe proiecte” ale altor programe școlare, sunt universal consecvente și aliniate cu învățarea auto-dirijată.

Mulți copii consideră că metodele și materialele lor sunt utile pentru învățarea conceptelor cheie. În plus, există o anumită libertate de alegere acordată elevilor. Cu toate acestea, în ultimă instanță, adulții sunt încă practic responsabili de orare, de opțiunile care sunt disponibile (ca în crearea „mediului pregătit” al lui Montessori, cu materialele sale special concepute, sau de alegerea extrem de selectivă a lui Waldorf a ceea ce este, și nu este, permis să fie folosit), de muzica care urmează să fie predată etc. Nu există sentimentul general de bază de deschidere și libertate de alegere care există în viața și stilul de învățare auto-dirijată.

În mod similar, o anumită metodă de învățare este impusă tuturor celor mici (unii dintre copiii dintr-o clasă Montessori nu pot alege să urmeze calea Waldorf, sau invers).

Oricât de atent concepută ar fi o astfel de abordare, ea este totuși relativ inflexibilă din perspectiva copiilor.

Există mult mai puțin loc pentru o adevărată experimentare și explorare într-o clasă care, prin designul său, are propria agendă.

Pentru cei care apreciază aceste oportunități, școlile cu programe și metode atât de definite sunt probabil prea limitative – atât pentru tineri, cât și pentru părinți.

Informații preluate de la Alternatives to School.

Foto credit Pexels.com.