În calitate de adulți, avem anumite responsabilități față de copiii noștri și față de copiii lumii. Este responsabilitatea noastră să creăm medii sigure, favorabile sănătății și respectuoase în care copiii să se poată dezvolta. Este responsabilitatea noastră să ne asigurăm că au parte de alimentație adecvată, aer curat, locuri de joacă non-toxice și multe oportunități de a interacționa liber cu alte persoane din toate categoriile de vârstă. Este responsabilitatea noastră să fim modele de decență umană.
Nu trebuie să ne facem griji cu privire la curriculă, planuri de lecții, motivarea copiilor să învețe, testarea lor și tot ceea ce reprezintă domeniul pedagogiei. Haideți să folosim toată această energie pentru a crea medii decente în care copiii să se poată juca.
Educația copiilor este responsabilitatea lor, nu a noastră. Doar ei o pot înfăptui. Sunt construiți pentru asta. Singura noastră sarcină în ce privește educația este să stăm deoparte și să permitem înfăptuirea. Cu cât ne străduim mai mult să intervenim, să controlăm, cu atât interferăm mai mult.
Trăim într-o lume în care această afirmație nu mai este un adevăr evident, așa cum a fost odată. Trăim într-o lume în care aproape toți copiii și adolescenții sunt trimiși la școală, începând de la vârste din ce în ce mai mici și terminând la vârste din ce în ce mai mari, și în care “școală” are un anumit înțeles standard.
Măsurăm educația cu ajutorul notelor la teste iar succesul, prin trecerea de la un nivel la următorul în sistemul standard de învățământ. Astfel, ajungem să credem că educația este ceva ce se desfășoară doar în școli, sub supravegherea unor specialiști în arta și știința pedagogiei, care se pricep să convertească potențialul nativ al copiilor într-un produs educat.
Așadar, ne asumăm asumăm sarcina de a prezenta dovezi în sprijinul afirmațiilor de mai sus. Dovezile cele mai clare vin din observația directă – putem vedea copii auto-educați în lipsa oricărei forme de școlarizare. Iată trei astfel de medii.
Dovada cea mai clară a capacității copiilor de a se auto-educa, valabilă pentru oricine e dispus să o vadă, vine din observarea copiilor în primii 4-5 ani de viață, înainte de înrolarea lor în orice variantă sistematică de școlarizare.
Observați cum învață ei orice, în perioada respectivă – să meargă, să alerge, să sară, să se cațere. Cum învață despre proprietățile fizice ale obiectelor înconjurătoare pe care, apoi, le manevrează. Cum se deprind cu limbajul – una dintre sarcinile cognitive cele mai complexe ale speciei umane. Cum învață să stăpânească principiile de bază ale psihologiei, ajungând să-i manipuleze pe ceilalți – să le facă pe plac, să-i enerveze, să obțină ce au nevoie sau ce vor de la ei.
Ei învață toate acestea fără ca cineva să le predea vreo lecție în aceste sens, ci prin simplu joc, datorită curiozității insațiabile, a atenției native cu care observă comportamentul celorlalți.
Nu-i putem opri din a învăța decât dacă-i încuiem, singuri, într-un dulap…
În cea mai mare parte a existenței umane, am trăit în grupuri nomade relativ mici, care căutau hrană. Natura noastră umană de bază – inclusiv spiritul ludic, curiozitatea și toate celelalte adaptări biologice pentru învățare – a evoluat în contextul acestui mod de viață. Câteva grupuri de vânători-culegători au reușit să supraviețuiască, păstrându-și intactă cultura, până în vremurile de azi.
Antropologii care au studiat astfel de grupuri – în Africa, Asia, Noua Zeelandă, America de Sud și în alte părți – au remarcat, la toate, o aceeași atitudine față de copii. În toate aceste culturi, copiilor și adolescenților li se permite să se joace și să își urmeze propriile interese, fără intervenția adulților, practic din zori până la apus, în fiecare zi.
Convingerea acestor populații, clădită pe milenii de experiență, este că cei mici învață singuri prin joc și explorare pentru ca, atunci când sunt pregătiți, să pună ceea ce au învățat în slujba întregului grup. Copiii societăților de vânători-culegători asimilează, prin propriul efort, nenumăratele abilități și cunoștințe necesare pentru a se descurca, mai târziu, ca adulți în societățile respective.
Am fost, timp de mulți ani, un observator al copiilor și adolescenților de la Școala Sudbury Valley din Framingham, Massachusetts. Școala a fost fondată în urmă cu peste patru decenii de oameni ale căror convingeri despre educație sunt remarcabil de asemănătoare cu cele ale vânătorilor-culegători.
Cu un interval de vârste între 4 și 19 ani, este departe de modelul unei școli tipice. Aici funcționează acel cadru democratic în care copiii decid cot la cot cu adulții și în care învață prin activități pe care și le aleg ei înșiși. Pe scurt, este un mediu sigur în care copiii și adolescenții se joacă, explorează, își asumă responsabilități și interacționează liber cu ceilalți, indiferent de vârste.
Fără lecții, fără teste, fără buline sau alte recompense, fără admis / respins, fără cursuri obligatorii, teme, pedepse, constrângeri, fără aruncarea responsabilității învățării pe umerii unor angajați.
Ei devin meșteșugari, artiști, bucătari, medici, ingineri, antreprenori, avocați, muzicieni, oameni de știință, asistenți sociali și proiectanți de software. Ei se pot găsi în toată gama de cariere pe care le apreciem în cultura noastră.
Toate cele trei idei sunt elaborate pe larg, pe site-ul Psychology Today, alături de alte studii și resurse informative, oferite de Dr. Peter Gray (o selecție aici).
Foto credit Unsplash.com.