A spus John Holt, în cartea How Children Fail. Acest lucru se aplică și în cazul multor tineri pe care școlile îi consideră „învingători” în virtutea notelor lor mari. 

Așa cum Holt și, mai târziu, Kirsten Olson (în cartea sa Wounded By School) au descris cu atâta artă, nimeni nu este imun la teama secretă că ar putea, în orice moment, să fie expus ca fiind un „eșec”, atunci când eșecul și succesul sunt fixate prin teste și măsuri arbitrare concepute de alții, așa cum se întâmplă în școală. 

Astfel de răni sunt condamnări pe viață. Putem încerca să le îngropăm sub mulți ani de experiențe de succes după școală, dar ele nu dispar. Pentru mulți oameni, lupta pentru a compensa astfel de sentimente este un efort constant.

Alternatives to School este un spațiu virtual, construit pentru a oferi informații celor interesați de modul în care practica învățării auto-dirijate se întâmplă, iar resursele oferite au la bază cercetări efectuate pe parcursul a zeci de ani de studiu și analiză.  

În rândurile de mai jos am selectat o primă serie de întrebări cu care ne-am confruntat, într-o măsură mai mică sau mai mare, toți cei care ne-am propus un parcurs educațional în afara școlii standard, indiferent de colțul de lume în care trăim.

#1.  Învățarea auto-dirijată – este, ea, pentru toată lumea?

Depinde. Dacă întrebarea care stă la bază este: „Toată lumea se dezvoltă imediat într-un mediu în care este liberă să își dirijeze propria activitate (atâta timp cât nu interferează cu drepturile celorlalți de a face același lucru)”, răspunsul este nu. Unii oameni au nevoie de o perioadă de timp pentru a-și descoperi propriile interese, mai ales dacă sunt obișnuiți să li se spună ce să facă. Acest lucru este la fel de adevărat pentru adulți ca și pentru copii și este unul dintre motivele pentru care atât de multe companii solicită o transformare radicală a ceea ce numim educație: doresc persoane cu inițiativă proprie și gânditori creativi, nu „yes-men / women” care doar răspund la indicații, laude externe și/sau pedepse.

Dacă întrebarea de bază este: „Trebuie ca tot ceea ce se învață să fie rezultatul descoperirii de sine sau chiar al inițiativei proprii?”, atunci, din nou, răspunsul este nu. Uneori, oamenii cer direcții sau instrucțiuni; acestea pot lua multe forme și pot fi mai mult sau mai puțin dirijate de alții, în funcție de situație și de personalitatea și dorințele celui care învață. 

De exemplu, dacă vă doriți un loc de muncă ca neurochirurg, va trebui să urmați un parcurs destul de bine stabilit de alții pentru a putea face acest lucru în mod legal. Totuși, partea auto-dirijată a procesului constă în faptul că cineva a ales să urmeze acel parcurs. Același lucru este valabil pentru orice domeniu de dezvoltare a abilităților sau de dobândire a cunoștințelor: instruirea capătă o cu totul altă aromă atunci când este dorită de cel care învață.

În cartea sa „Niciodată nu este prea târziu”, John Holt scrie despre faptul că a învățat să cânte la violoncel la vârsta de 50 de ani. El a stabilit limite clare cu privire la tipul de profesor/mentor pe care l-ar considera util – mai degrabă un coleg decât un maestru, adică cineva care va lucra cu el mai degrabă decât asupra lui, așa cum obișnuiesc să facă mulți profesori. Este clar că el este responsabil de procesul de învățare: interesul său, dezvoltarea abilităților sale și plăcerea sa finală sunt cele care conduc acest sistem, nu agenda instructorului. 

De fapt, ce susținem despre procesul de învățare?
Că, în cele din urmă, scopurile copilului sunt cele care conduc procesul decizional, mai degrabă decât agendele unor organisme externe, cum ar fi consiliile de administrație ale instituțiilor de învățământ, legiuitorii sau chiar filosofii și pedagogii din domeniul educației.

#2. Învățarea auto-dirijată – este, ea, sinonimă cu unschooling? 

„Unschooling” este un termen utilizat în mod obișnuit pentru a descrie învățarea auto-dirijată, bazată pe învățarea acasă. Părinții „unschooling” le permit copiilor lor să învețe cu cât mai puțină constrângere posibil – copiii decid singuri cum vor explora, cum vor înțelege și cum vor acționa asupra lumii. Cu toate acestea, există un spectru larg în ceea ce privește câtă libertate este acordată copiilor și câtă inițiere sau direcție induc părinții, unele familii folosind o abordare hibridă care se situează undeva între homeschooling și unschooling.

#3. Învățarea auto-dirijată – este, ea,incompatibilă cu instruirea?

Nu. Instruirea neinvitată este cea mai problematică (instruirea invitată, dacă nu este bună, poate fi, de asemenea, problematică.) În general, este în regulă ca un cursant auto-dirijat să ceară și să primească instruire. Una este ca al vostru copil să arate ceva și să întrebe cum îi spuneți; cu totul altceva este ca voi, ca părinți / familie, să umblați prin casă (și prin restul planetei) arătând lucruri și strigându-le “numele”.

#4. Ce rol ar mai avea, atunci, profesorul sau orice alt adult?

Da, cu siguranță. Întotdeauna a existat și, probabil, va continua să existe un rol pentru adulții care doresc să îi ajute pe cei care învață pe cont propriu să își continue educația.

Oricine, indiferent de vârstă, știe cât este de important să ai un îndrumător care te poate ajuta cu ceea ce vrei să înveți sau care te poate ajuta să afli cum să înveți – fie că este vorba despre cum să scrii o poveste captivantă, să schimbi o pană de cauciuc, să faci un experiment științific, să cânți la flaut, să gătești un sufleu, să regizezi o piesă de teatru, să măsori unghiul unei rampe sau să calculezi arcul unei uși. 

Ceea ce se schimbă este natura relației dintre „profesor” și „cursant”. Au dispărut luptele pentru putere, instruirea impusă, programul de învățământ forțat. Dacă vreți să fiți un performer de nivel olimpic (fie în sport sau în altă parte) și stabiliți că doar cel mai strict instructor vă poate ajuta să ajungeți acolo, veți accepta cerințele sale pentru că doriți rezultatul dorit. Cu cât profesorul este mai receptiv la nevoile specifice – intelectuale, emoționale etc. – ale elevului, cu atât este mai probabil ca acesta să aibă un rol împlinitor în viața copiilor ce practică învățarea auto-dirijată.

#5. Copiii învață să meargă, să vorbească, să facă diverse alte lucruri fără a fi nevoie de constrângere, ci doar de sprijinul ocazional al unui adult. De ce, atunci, adulții societății umane nu ajung, cu toții, matematicieni și / sau poligloți? Este, cumva, profesorul acel „ingredient” absolut necesar instruirii?

Există o diferență între învățare și dezvoltare. Putem învăța ceva fără a înțelege neapărat semnificația, sau la ce anume putem folosi ceea ce am învățat (de exemplu, învățăm denumirile culorilor fără a le asocia, însă, cu culorile). Dezvoltarea se referă la integrarea unui ansamblu de cunoștințe și la aplicarea acestora, ca în cazul unei abilități care poate fi folosită în nenumărate circumstanțe. De exemplu, mersul este o abilitate care, odată deprinsă, devine implicită. 

La fel și în cazul limbajului. Copiii mici înțeleg că anumite sunete au un anumit înțeles, care poate fi comunicat altora întocmai – cu mult înainte să învețe ce sunt, de fapt, acele sunete (cuvinte). Un copil poate învăța multe cuvinte – ceea ce e util, în final. La început, le „stâlcește” – de exemplu, spune „ham”, iar părintele „traduce” cu „cățel” – astfel că cel mic învață că este vorba de un cățel. Fiind, însă, încă în cursul dezvoltării capacității de a spune „cățel”, va folosi, o vreme, „ham”. 

Așadar, de ce nu învață omul matematică în mod natural? Pentru că cei mai mulți dintre noi nu ajung să dezvolte schemele da bază necesare pentru a da sens matematicii care ni se livrează la școală. Algebra apare într-un moment în care încă ne chinuim să internalizăm limbajul cifrelor, iar înlocuirea cifrelor cu litere ne aruncă în haos. 

Atunci când suntem învățați că ax înseamnă „a înmulțit cu x”, este ca și cum am fi intrat într-o lume cu totul nouă, în care nu se aplică niciuna dintre vechile reguli.

Cu timp și răbdare, copiii pot înțelege aceste noi concepte, dar nu o pot face în ritmul altcuiva, iar mulți nu pot urmări și pur și simplu renunță.

Deoarece dețin controlul, copiii care practică învățarea auto-dirijată își dezvoltă înțelegerea pe măsură ce învață. Da, ei beneficiază de instruire (atunci când sunt deschiși la aceasta și sunt interesați de ceea ce un instructor are de oferit), dar numai atunci când dispun de mecanismele de bază pentru a da sens noului material. În caz contrar, este ca și cum ai ține o prelegere în limba rusă unui adult american obișnuit: oricât de „deștept” ar fi, dacă nu înțelege limba rusă, nu va obține prea multe din prelegere.

#6. Am fost obligat să învăț lucruri cărora abia mai târziu le-am descoperit utilitatea. Nu ar fi bine, deci, să impunem, totuși, copiilor să studieze diverse, chiar dacă nu sunt interesați, pentru a nu ajunge în dezavantaj atunci când se vor confrunta, în viitor, cu ele?

În primul rând, cum poți fi sigur că nu ai fi învățat decât obligat acele lucruri? Explicația este următoarea: 

• fie am căpătat aversiune față de un subiect din cauză că ne-a fost impus într-un moment nepotrivit, sau l-am asociat cu o emoție negativă – iar această aversiune ne face să credem că am fi respins prin definiție subiectul respectiv;
• fie am învățat despre subiectul respectiv în afara oricărui context semnificativ, ceea ce ne face să credem că nu am fi aflat despre el în alte împrejurări. 

Majoritatea lucrurilor pe care le știm le-am învățat în afara școlii, trăind, pur și simplu. Poate că viața ne-a impus anumite situații, numai că această impunere a fost, în final, o negociere – în majoritatea situațiilor am putut alege. Cu toții am crescut lângă adulți care știu să facă diverse (pe lângă deprinderile primare, ca mersul și vorbitul) – citesc, gătesc, cântă la diverse instrumente etc. Cu toții avem diverse pasiuni, dezvoltate după ce vizionăm un film – Ce bună introducere în semnificația Watergate-ului a fost filmul All the President’s Men! Și câți viseazâ sâ devină astronomi după ce au văzut Star Trek sau au citit Isaac Asimov sau Michael Crichton – sau după interacțiunea cu un adult pasionat.  

Câte lucruri trebuie să învățăm pentru a ține pasul cu prezentul, și care nu au făcut parte – unele nu fac parte nici acum – din programa școlară?

În același timp, uitați-vă la toate lucrurile pe care nu ați fost obligați să le învățați – pentru că nu erau considerate ca făcând parte din programa de bază a vremii lor – și pe care mai târziu a trebuit să le învățați pentru a vă face munca în mod eficient? Sau, în mod similar, acele interese actuale ale tale (poezie, operă, istorie, puzzle-uri sau ce vrei tu) care, dacă au fost măcar abordate în școală, au fost abordate în așa fel încât, de atunci, ți-ai dezvoltat pasiunea pentru ele în ciuda școlarizării tale.

În concluzie, nimeni nu știe dinainte ce îi va servi cel mai bine în viitor, în afară de abilitățile de bază – citit, scris și aritmetică. Ceea ce contează cel mai mult sunt motivația ta și capacitatea ta de a afla ceea ce trebuie să știi în timp util. Procesul de descoperire este infinit mai important decât valoarea unei simple memorări sau regurgitări.

#7. De ce credeți că copiii vor învăța „în mod natural” ceea ce vor trebui să știe pentru a reuși ca adulți, fără multă îndrumare din partea adulților?

Pentru că mulți oameni au văzut (cu ochii lor) că acest lucru se întâmplă din nou și din nou, iar acest lucru a fost susținut de studii. Pentru că, din punct de vedere istoric, acesta a fost modul în care oamenii au învățat majoritatea lucrurilor pe care le știau timp de mii de ani, și pentru că atât de mulți dintre oamenii pe care îi venerăm în cultura noastră de astăzi au reușit în mare parte prin urmarea pasiunilor lor. 

Folosind limbajul sistemului juridic, credem că școlile se bazează pe presupunerea că tinerii se nasc vinovați de crima ignoranței și trebuie să „ispășească pedeapsa” până la împlinirea vârstei de 16 sau 18 ani. De fapt, este adevărat exact contrariul: bebelușii și copiii mici sunt tineri oameni de știință străluciți care învață într-un ritm care nu va fi niciodată egalat, acesta fiind modul în care își dezvoltă limbajul, controlul motor, conștiința socială și atât de multe alte abilități de viață într-o perioadă de timp remarcabil de scurtă. Bineînțeles, ei beneficiază de sprijinul și contribuția altora – adulți și tineri mai mari.

Dar ingredientul cheie este faptul că ei sunt responsabili de propria lor învățare. Ei caută răspunsurile la întrebările pe care și le-au pus ei înșiși, nu la cele pe care adulții le-au spus că ar trebui să le pună.

Procesul lor este un proces perfect din punct de vedere al naturii. Bineînțeles, există excepții rare din punct de vedere statistic, cum ar fi persoanele cu deficiențe mintale sau cele care posedă anumite forme de autism etc., care au nevoie și merită un sprijin suplimentar. Dar chiar și acești tineri sunt văzuți în zilele noastre într-o altă lumină, unele dintre așa-zisele lor handicapuri mascând capacități și talente speciale.

Pe scurt, copilăria obișnuia să fie văzută ca o oportunitate. Acum este tratată ca o problemă care trebuie depășită. Credem că acest lucru este tragic, iar statisticile privind numărul de tineri care acum iau medicamente pentru „dificultăți de învățare”, numărul celor care comit infracțiuni violente și se sinucid, numărul celor care raportează un coeficient de fericire îngrijorător de scăzut în viața lor în general, sunt indicatori că modul în care ne tratăm copiii trebuie să fie serios contestat.

#8. Ce este atât de rău în faptul că copiii se plictisesc la școală? Îi pregătește pentru viața și munca din lumea reală.

Poate că această viziune tristă asupra vieții derivă din școala standard. Desigur, viața are suișurile și coborâșurile ei, atât la vârsta adultă, cât și în copilărie. Dar există o mulțime de oportunități de a învăța să tolerezi neplăcerile fără să adaugi și școlarizarea standard.

Cercetările au arătat că oamenii de toate vârstele învață cel mai bine atunci când sunt motivați de ei înșiși, urmărind întrebări care sunt propriile lor întrebări reale și obiective în viață.

În astfel de condiții, învățarea este, de obicei, plină de bucurie.

Informații preluate de la Alternatives to School. Va urma.

Foto credit @Pexels, @Pixabay.