De zeci de ani deja, părinții sunt îndemnați de diverși „experți” să facă mai mult pentru copiii lor: să le vorbească în mod regulat (cel puțin 21.000 de cuvinte pe zi pentru preșcolari, chiar dacă nu este nimic util de spus), să se joace în mod regulat cu ei, să îi conducă în locurile în care au nevoie sau doresc să meargă, să le servească drept ceas deșteptător și calendar, să aleagă activități extra-curriculare pentru ei, să îi supravegheze practic tot timpul pentru a se asigura că nu le fac rău fizic sau psihologic, să se asigure că își fac temele de la școală, și așa mai departe. 

Nu e de mirare că atât de mulți consideră că a fi părinte este o corvoadă. 

În trecutul nu prea îndepărtat, părinții se așteptau ca tinerii să aibă grijă de ei înșiși. Se jucau independent de adulți, călătoreau singuri sau cu prietenii (de obicei cu bicicleta sau pe jos), își făceau sau nu temele și învățau să facă față consecințelor, învățau să aibă grijă de propria siguranță și dezvoltau strategii pentru a se reface după răni psihologice.
Rezultatul a fost că, în general, au crescut mai autonomi, mai rezilienți și mai sănătoși din punct de vedere emoțional decât o fac tinerii de astăzi.

O mare parte din aceste studii se înscriu în zona de educație parentală care sprijină autonomia și învățarea auto-dirijată, ceea ce înseamnă, în esență, să le permitem și să îi încurajăm pe copii să se ocupe mai mult de propriile vieți și să facă mai multe pentru ei înșiși. Astfel de cercetări indică faptul că sprijinul pentru autonomie are ca rezultat copii și adolescenți mai fericiți, mai independenți, mai autodirecționați și mai bine adaptați din punct de vedere social și emoțional.

A face prea multe pentru copii are drept consecință neputința învățată. 

Astfel, a face mai puțin pentru copil înseamnă, în mod paradoxal, a face mai mult.

De asemenea, înseamnă să faci mai mult pentru tine, ca părinte.

De exemplu, un studiu de cercetare din Germania, efectuat în timpul izolării pandemice cu covid-19 a arătat că atunci când părinții și-au încurajat copiii să se descurce singuri pe parcursul unor porțiuni mari din zi, copiii au fost mai mulțumiți, și la fel și părinții. Acest lucru a fost valabil nu numai în toate familiile, ci și de la o zi la alta în cadrul familiilor.

Copiii vor să se descurce singuri. Părinții ar trebui să-i lase.

Dacă copiii au devenit dependenți de faptul că faceți multe pentru ei, s-ar putea să trebuiască să vă schimbați treptat atitudinea. Puteți începe prin a-i întreba ce ar dori să facă pentru ei înșiși sau pentru familie. Poate că faceți pentru ei lucruri pe care ei ar prefera să le facă singuri.

Apoi treceți, treptat, la lucrurile pe care ar trebui să le facă cu adevărat ca parte a maturizării, dar până acum nu le fac – poate doar pe rând. În funcție de vârstă, acestea ar putea fi lucruri cum ar fi: să-și facă singuri patul, să-și curețe singuri camera,  să-și seteze singuri alarma și să se trezească la timp pentru evenimentele programate, să meargă pe jos sau cu bicicleta, să ajute la treburile familiei, cum ar fi pregătirea mesei și spălatul vaselor. 

S-ar putea să fiți nevoiți să vă reduceți propriile standarde, deoarece copiii, cel puțin la început, nu vor face lucrurile așa cum le faceți voi și, probabil, nu la fel de bine, dar acesta este un preț mic de plătit pentru competența și înrederea pe care le vor dezvolta copiii și pentru timpul sporit pe care îl veți avea pentru voi.

Copiii își doresc în mod natural să devină din ce în ce mai autonomi și mai disponibili, dar putem să le stârpim această dorință dacă ne încăpățânăm să facem totul pentru ei. Pe măsură ce copiii cresc, ar trebui să ne așteptăm ca ei să contribuie în tot mai multe moduri la bunăstarea familiei. Este un aspect pozitiv pentru întreaga familie, dar în primul rând pentru copii.

Analiză disponibilă pe Psychology Today. 

Foto credit @Unsplash.com, Pexels.com.