Sunteți părinți elicopter?
16 aprilie, 2021
Diverse nuanțe ale fricilor părinților
Sau despre părinți încrezători
Părinții încrezători își, dar și oferă acea libertate care le permite copiilor să ia propriile decizii. Au încredere în instinctele, judecățile și capacitatea copiilor de a învăța din greșeli. Părinții încrezători nu încearcă să traseze anumite cărări în dezvoltarea copiilor lor, ci au încredere că ei pot fi autorii propriei dezvoltări. Acești părinți mai degrabă sprijină decât ghidează, ajutându-i pe copii să-și atingă propriile obiective – atunci când acest ajutor este solicitat și necesar.
Multe familii, în special cele care practică învățarea auto-dirijată, au adoptat acest stil de parenting și au scris despre satisfacțiile și beneficiile sale. Propriile mele cercetări asupra tinerilor care au crescut cu părinți încrezători confirmă acest lucru (de exemplu, aici și aici). Părinții încrezători nu se tem de viață și nu se tem, în mod irațional, pentru viața copiilor lor.
Așa cum am scris în urmă cu aproape 10 ani, părinții încrezători transmit copilului următorul mesaj:
“Ești capabil și ai tot ce-ți trebuie ca să înțelegi. Îți cunoști abilitățile și limitele. Prin joc și explorare vei învăța ceea ce ai nevoie să știi. Nevoile tale sunt apreciate. Opiniile tale contează. Ești responsabil pentru propriile greșeli și poți fi sigur că vei învăța din ele. Viața socială nu înseamnă confruntarea voinței tale cu a altora, ci ajutor reciproc, astfel încât fiecare să aibă acces la ce are nevoie și-și dorește. Suntem alături de tine, nu împotriva ta.”
Dușmanul unui părinte încrezător este frica, iar teama este, din păcate, un fenomen care domină în societatea de astăzi. Ea nu se răspândește galopant pentru că lumea este cu adevărat mai periculoasă decât a fost în trecut, ci pentru că noi, ca societate, am generat mituri amenințătoare despre pericole. Ne este teamă că străinii ne vor răpi copiii dacă nu îi păzim constant sau că vor rămâne fără adăpost / job sau vor eșua în alt mod, dacă nu vor obține toate notele de 10 la școală, nu vor face toate activitățile extracurriculare corespunzătoare și nu vor intra la o facultate de top. Ne este teamă să fim judecați, dacă ceilalți văd că nu ne păzim, împingem și tragem copiii în toate modurile în care societatea spune că ar trebui să facem, ci, în schimb, îi lăsăm să fie și să ne bucurăm de existența lor.
Temerile părinților au diferite nuanțe, în funcție de felul în care sunt percepute aceste temeri, la nivel mental, dar și în funcție de personalitățile și mijloacele economice ale părinților. Iată o listă.
Termenul este folosit de cel puțin trei decenii pentru a descrie părinții supraprotectori și, în general, prea implicați în viețile copiilor lor. Pledoaria pentru încredere va întâmpina, din partea părintelui elicopter tipic, umătoarea reacție: “Nu în copilul meu nu am încredere, ci în restul lumii.” Ei sunt convinși că pericolul pândește la fiecare colț, așa că își păzesc și sfătuiesc copilul la fiecare pas.
Într-o postare anterioară am descris corelația dintre capacitatea scăzută a adultului de a face față diverselor situații și maniera în care a fost educat de către părinții lui – îndeobște elicopter.
Acești părinți au dificultăți în a renunța la tutelarea permanentă, chiar și atunci când copiii lor sunt adulți. Acești copii par să aibă nevoie permanent de ajutor, deoarece au dezvoltat atitudini de neputință din cauza felului în care au fost crescuți.
Părinții elicopter vor să știe în continuare toate detaliile vieții copiilor lor deveniți adulți și să ofere sfaturi – de cele mai multe ori nesolicitate – în timp ce copiii lor urmează studii superioare, o carieră sau încep să-și întemeieze propria familie.
Sunt cei care dărâmă obstacolele din calea copiilor, în loc să-i lase pe copii să găsească soluția și a se limita la a le sta prin preajmă pentru a-i ajuta dacă li se cere asta. Sunt părinții protectori prin bani, putere și tupeu, cei care își folosesc bogăția, statutul și sentimentul exagerat de privilegiu pentru a le deschide calea copiilor lor. O mare parte din efortul lor este îndreptat către accesul la facultăți elitiste sau prestigioase, cariere bine plătite, fiind părinți ce pun mare preț pe ceea ce consideră societatea că este succesul.
În cazuri extreme, cum este cazul investigației Operațiunea Varsity Blues, aceștia sunt părinți dispuși să cheltuiască zeci de mii de dolari pentru a mitui supraveghetori de teste și profesori pentru a trișa, minți și a-și înscrie copiii la facultatea dorită. Acești părinți fac, de asemenea, tot ce pot pentru a ascunde eforturile de “deszăpezire” de copiii lor, pentru a-i scuti de umilința de a ști că “succesul” lor nu a venit prin merite proprii. Deszăpezirea are scopul nu doar să deschidă drumuri și uși, ci și să amplifice ego-ul copiilor.
Aceștia nu sunt atât de preocupați de eliminarea barierelor pentru copiii lor, cât de injectarea cu ceea ce ei consideră a fi genul de motivații și atitudini necesare pentru a naviga în această lume înfricoșătoare. Sunt atașați, în special, de ideea că viața este în mod fundamental o competiție, o cursă care trebuie câștigată sau pierdută. Iar pentru a câștiga, trebuie să vrei să câștigi și să știi cum să concurezi.
Nu este surprinzător că mulți părinți gândesc astfel. Întregul nostru sistem de învățământ este o cursă constantă pentru copii. Toată lumea este pe aceeași pistă, alergând presupus spre același obiectiv, iar cei care rămân în urmă sau rătăcesc pe alte drumuri sunt considerați “eșecuri”. Prin extensie, mulți oameni cresc cu sentimentul că toată viața este o competiție, ca și școala, în care unii sunt învingători, iar alții, ratați. Sunt părinți care susțin, cu toată convingerea, că principala valoare a școlii este că îi învață pe copii competiția.
Un studiu remarcabil făcut pe acest tip de comportament a fost realizat de Hilary Friedman și publicat sub titlul “Playing to win”. Autoarea a fost interesată de motivele părinților care își împing copiii în activități competitive de tot felul: care este randamentul așteptat de părinții care procedează ca și cum ar face o investiție?
Pentru a afla, Hilary Friedman a petrecut 16 luni intervievând părinți din 95 de familii diferite, iar uneori și copiii. Ea a ales familii intens implicate în trei activități competitive destul de diferite: fotbal, șah și dans, iar copilul era de vârsta școlii primare.
Părinții investeau timp, bani și energie nu pentru că cel mic ar fi fost pasionat de respectiva activitate și nici pentru că și-ar fi dorit ca al lor copil să devină un profesionist în domeniul respectiv. Activitatea în sine era aleasă mai degrabă arbitrar. Important pentru părinți era aspectul competitiv al activității, aspect care, credeau ei, ar stimula formarea, la copii, a unui set de atitudini și abilități, numite “capitalul copiilor competitivi” – utile, eventual, în competiții viitoare, cum ar fi admiterea la facultate, obținerea unui job bine plătit sau accesul la promovări.
Pentru acești părinți, scopul principal era internalizarea conceptului de victorie de către copii și dobândirea de aptitudini importante pentru orice fel de competiție, cum ar fi capacitatea de a persevera și de a performa sub presiune.
În acest scop, mulți dintre părinți își răsplăteau copiii cu bani sau cadouri, doar atunci când copiii câștigau sau își îmbunătățeau performanța.
Atunci când H. Friedman i-a întrebat pe copii ce anume le-a plăcut la activitățile alese de părinți, copiii au vorbit despre faptul că și-au făcut prieteni sau au reîntâlnit amici mai vechi și despre recompensele oferite prin câștig, dar rareori despre pasiunea pentru activitatea în sine sau chiar despre orice plăcere asociată cu câștigul. Unii chiar au declarat că se simțeau prost dacă învingeau un prieten. În schimb, potrivit autoarei, niciunul dintre părinți nu a menționat oportunitatea de a-și face prieteni ca fiind un motiv de participare la respectivele activități.
Acești părinți sunt cazuri extreme – convingerea lor că trăim într-o lume competitivă și nevoia organică de a insufla copiilor lor dorința de câștig sunt suficiente motive pentru ca ei să-și împingă copiii – chiar și pe cei mai mici – către activități competitive, în loc să-i lăse să se joace.
Spre deosebire de ei, părinții încrezători realizează că secretul succesului nu constă în dorința de a-i învinge pe ceilalți, ci în a descoperi ceea ce îți place cu adevărat să faci, în a-ți face prieteni și a învăța să cooperezi. Cel mai bun mijloc de a învăța toate acestea este, de departe, prin joc.
Este un termen inventat de profesoara Amy Chua, de la Yale, în cartea sa „Battle Hymn of the Tiger Mother” (Imnul de luptă al mamei tigru), pentru a descrie stilul său de parenting feroce și dur. A. Chua vede viața ca pe o competiție și scopul vieții ca pe o victorie. Scopul ei a fost, ca părinte, să crească copii câștigători.
De exemplu, în domeniul muzicii, a ales instrumentul pentru fiecare dintre cei doi copii și a folosit toate mijloacele posibile, cu excepția (aparent) a violenței fizice, pentru a-i face să exerseze ore întregi pe zi. Metoda ei preferată era să le spună că vor face de rușine întreaga familie, în special pe mama lor, dacă vor ieși mai puțin de nr. 1 la următoarea competiție.
A. Chua s-a asigurat că fiecare minut al copiilor ei era ocupat cu activități alese de ea, copiii trebuiau să ia numai note de 10 și să câștige toate concursurile la care participau. Nu li se permitea niciun fel de timp liber, cu atât mai puțin pentru joacă.
Cartea ar fi amuzantă dacă ar fi parodie, dar nu este. Ea vorbește serios. Denumește acest stil “modul chinezesc de a fi părinte” și îl prezintă ca pe ceva ce occidentalii ar trebui să imite. Ca o paranteză, mulți dintre cei care au scris recenzii la carte, chinezi-americani în special (peste 40%) au spus că au urât cartea, pentru că le amintea de modul abuziv în care au fost tratați de părinții lor și din cauza căruia au suferit în viața adultă.
De ce este victoria atât de importantă încât cineva este dispus să sacrifice libertatea și bucuria copiilor de dragul ei?
Singurul răspuns pe care-l găsesc este că, pentru astfel de oameni, a nu câștiga înseamnă a eșua și nimic nu este mai înfricoșător pentru ei decât să eșueze.
Părinții tigru, la fel ca părinții spărgători de gheață, pun mare preț pe aspectul exterioar al succesului, dar metodele sunt diferite: în loc să înlăture obstacole pentru copiii lor, ei creează obstacole și apoi își intimidează copiii pentru a le depăși. În loc să umfle orgolii, ei dezumfla orgolii și își transformă copiii în supuși.
Așa cum am menționat în recenzia mea la cartea lui A. Chua, cred că termenul de mamă tigru este o insultă la adresa tigrilor. Nicio mamă tigru nu și-ar antrena puii în acest fel. Tigroaicele le permit puilor lor să se joace după bunul plac, deoarece știu intuitiv că prin joc puii își exersează abilitățile reale de care au nevoie pentru a supraviețui și prospera. Metoda lui A. Chua este cea a unui dresor de tigri dintr-un circ, nu a unei mame tigru. Dresorul de la circ îi pune pe tinerii tigri să facă lucruri pe care nu vor să le facă, nu pentru binele final al tânărului tigru, ci ca modalitate de a-și arăta abilitățile de dresor.
În acest caz, este vorba de o metodă de auto-protecție din cauza fricii de judecata celorlalți. Toți avem o oarecare îngrijorare privind părerea celorlalți despre noi, iar părinții defensivi încearcă să reducă la minimum comentariile negative ale celorlalți despre ei. Am o simpatie considerabilă pentru părinții din această categorie: este greu să faci ceea ce crezi că este corect, atunci când majoritatea din jurul tău crede că este greșit.
Mulți astfel de părinți au declarat că sunt conștienți de modul în care această atitudine îi împiedică să fie genul de părinte care își doresc să fie.
“Știu că ai mei copii sunt suficient de maturi pentru a merge singuri la școală sau a se juca singuri în parc, dar mi-e teamă să nu fiu acuzat de neglijență, – de rudele sau vecinii mei, dacă nu de poliție – dacă le permit această liberate.”
Sau “Știu că nu-i e bine la școală, suferă, și că ar fi mai bine să fie educat acasă sau într-o alternativă educațională, dar părinții și rudele m-ar urî dacă aș permite acest lucru.”
În studiul nostru asupra familiilor care au ales să facă unschooling (împreună cu Gina Riley) am descoperit că cea mai mare provocare raportată de părinți a fost tot aceea de a face față criticilor explicite și implicite ale altor persoane față de alegerea lor. Acești părinți au depășit bariera adversității, dar pentru mulți dintre ei nu a fost ușor. Dacă nu ar fi fost frica de criticile celorlalți sau teama mai generală de a încălca o normă culturală, cred că ar exista mult mai mulți părinți încrezători și mult mai multe familii care își scot copiii din școlarizarea coercitivă, decât în prezent.
Poate că este propria mea atitudine defensivă care mă determină să închei cu câteva avertismente, pentru a evita unele reacții critice pe care le anticipez.
În primul rând, permiteți-mi să clarific: nu spun că nu există nimic de care să ne temem în această lume. Desigur, există pericole și este normal ca părinții să fie îngrijorați și să-și dorească să-și protejeze copiii de pericole. Pentru unii oameni, pericolele sunt mai mari decât pentru alții. Dar nu le facem o favoare copiilor noștri dacă lăsăm ca temerile noastre exagerate să le constrângă viața în moduri care le înlătură bucuria și îi lipsesc de putere, astfel încât să nu își dezvolte abilitățile de adaptare necesare pentru a face față pericolelor reale. Suntem de folos atunci când ne învățăm copiii despre pericole reale și îi ajutăm să se gândească la modalități de a le face față, dar facem rău când îi lipsim de putere, privându-i de joc și de alte oportunități de a exersa abilitățile de adaptare necesare pentru a face față pericolelor, cu convingerea că îi protejăm.
În al doilea rând, prin părinți încrezători nu înțeleg o educație complet permisivă. Noi, în calitate de părinți, avem obligația de a ne asigura că ai noștri copii înțeleg că și alte persoane au drepturi, nu doar ei, și că nu au permisiunea de a interveni în drepturile altor persoane. Există anumite reguli pe care trebuie să le respectăm cu toții. De obicei, în familiile cu părinți încrezători, copiii ajung în mod natural să înțeleagă și să respecte astfel de reguli, în parte prin exemplele bune ale părinților; dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna, iar în astfel de cazuri e nevoie ca părinții să impună aceste reguli.
Nu în cele din urmă, îi îndemn pe părinți să nu considere că prin cele de mai sus îi învinovățesc pe ei. Părinții, în special mamele, sunt deja mult prea învinuiți. De fapt, aceasta este o parte a problemei. Cu câteva excepții (în special părinții tigru și cei spărgători de gheață) am o simpatie considerabilă pentru părinții care cad pradă uneia sau tuturor presiunilor sociale care duc la varietățile dezadaptative de parenting pe care le-am enumerat.
Concluzii și studii efectuate de Dr. Peter Gray, iar articolul în original este disponibil aici.
Foto credit Pexels.com și Unsplash.com.
