Contribuții despre educația viitorului dinspre facțiunea germanistă

Propunerea de mai jos vine ca o modestă invitație la o perspectivă mai puțin cunoscută în cultura noastră, cu misiunea de a oglindi preocupările constante în devenirea educației. În cazul de față, exemplul germanofon e paradigmatic pentru mișcarea survenită în plăcile tectonice ale vieții academice, survenite în perioada postbelică, ca efect al abordării critice și reflexive a holocaustului. 

Pe lângă grozăvia actualității, reprezentată de o dublă pandemie, una virală și alta a violenței absurde a războiului, a căror consecințe globalizează granițele beligeranților, se mai adaugă și stratul insidios al epidemiei informației toxice, al manipulării vorbelor cu caracter interschimbabil, o profuziune a sofismelor care abundă imund prin abuzul de creativitate toxică.

Jurnalistul de știință, Gert Scobel, care propune acest micro-manifest (în vederea unui masterplan educațional) sub forma unui punctaj prescriptiv în cinci părți, are o lungă tradiție a dezbaterii publice în interfața practicată fecund dintre lumea academică și cea mass-mediatică. Dezbaterea acelor puncte reprezintă atât rezultatul a numeroase discuții asupra unor subiecte de stringentă actualitate, cât și abordarea unor teme perene. 

Educație pentru toți?

Tema educației aduce cu sine tocmai misiunea de a îmbina trecutul (prin regândirea proiectului iluminist, de la fuga de grozăvia războaielor, violenței permanentizate și de iluziile obscurantismului la utopia progresului prin educație și cunoaștere, din care, în prezent, s-a uitat tocmai întrebarea fundamentală a curentului: ce este omul?) cu viitorul (o nouă iluminare, curajul motivării spre alte forme de cunoaștere, de coexistență) prin prisma unui prezent care suportă sarcina depășirii crizelor sale circulare. 

Condițiile cadru ale acestei schițe, ca un soi de puzzle de perspective deschise, le reprezintă o societate a educației pentru toți: eradicarea sărăciei și șansele accesului la resurse educaționale asigurate pentru toți copiii. Pentru articularea acestui tablou, jurnalistul ia în considerare cercetările actuale din neuroștiințe și  psihologia dezvoltării, dar și orizonturi mai diafane, specifice tradiției postbelice, în care științele umaniste au cedat pentru o vreme locul noilor interese în pedagogie și teoriei mediilor și culturii, ca urmare a repoziționării istorice a subiectului pe harta epistemică.

Cine dorește să învețe și înțeleagă stilul de funcționare al științei trebuie să treacă dincolo de granițele cunoașterii oferite de manuale și planurile de curs. 

Spre exemplu, când învăț despre mecanica cuantică e important să observ ce rol adopt pe scena socială și cum pot pune aceste informații nu doar într-o perspectivă utilitară, ci una semnificativ existențială, care-mi permite o situare fecundă în câmpul social, pentru că suntem ființe care trăim în rețele de semnificații sociale, cu provocări, crize și cuceriri, progrese, nu doar în științe. Școlarii trebuie să reprezinte un fel de antistructură a societății, în măsura în care folosesc cunoașterea altfel decît se obișnuiește, ieșirea din obișnuințe, din conformismul gândirii și acțiunii pre-trasate de orice instanță simbolic relevantă. 

„Acumularea informației e o cale de a ne elibera de sarcina inconfortabilă a gândirii, pentru că instantaneitatea informației împiedică reflecția.”
Daniel Innerarity, gânditorul democrației viitorului 

Din această perspectivă, rămân fundamentale, oricărui exercițiu educațional, materii critice, precum filozofia, artele, muzica, literatura, istoria religiilor șamd, tot ce ne ajută să înțelegem altfel lucrurile, să gestionăm perspectivele în regie proprie, să ne întoarcem fecund asupra subiectivității noastre, dincolo de prea-uzitata stringență a obiectivității sau a ”evidenței”, clamate nu doar în școli. 

Spre exemplu, când citim romane, învățăm să ne transpunem în experiențele, trăirile alterității, să ne lăsăm mișcați, emoționați, să resimțim acea conexiune cognitiv-emoțională. În muzică, învățăm despre comunicare prin intermediul altui limbaj, acela al afectivității exprimate în forma sonoră. Așadar, aceste materii nu reprezintă un balast suplimentar de informație redundantă, pe lângă fetișul contemporan al așa-numitelor STEM. Pentru că suntem ființe care ne construim, ne spunem povești, inclusiv narațiunea care insistă că noi suntem animalul care nu se acceptă ca atare.
Suntem ființe care căutăm sensuri, dincolo de structuri pavate de inteligibilitate, de înțelegere și integrare dinamică a realului, în dimensiunile sale structurante, a semnificației existenței, într-o ordine superioară simplei funcționări. 

În favoarea accesibilității acestui gând, ideea lui Hartmut Rosa despre rezonanță vine cu șansa unei îmbinări armonioase între prescripțiile de sens venite din provincia finită de sens a comunității mele, oricât de obiective ar fi pretențiile sale, și aspirația spre conectarea la noi forme de cunoaștere.

”Rezonanța reprezintă o manieră de intrare în relație cu lumea, de a stabili un contact cu ceilalți, cu lucrurile sau cu natura. O putem desface în patru elemente constitutive:

1. primul semnifică ceea ce ne apelează, ce ne vorbește și ne atinge în mod genuin;
2. capacitatea de a întinde mâna și de a face ceva, de a răspunde unei atingeri sau unei chemări și de a se simți viu și capabil de a produce efecte;
3. are legătură cu schimbarea: trăim un soi de transformare a întregii noastre ființe, precum și a manierei noastre de a înțelege lumea;
4. este imposibil să forțăm sau să fabricăm rezonanța; nu puteți decide dacă în această seară veți fi profund mișcați de partener(ă), de o piesă muzicală sau de teatru, sau de o carte.

Pandemia a dus la dispariția unui mare număr de lucruri prin intermediul cărora intram în rezonanță, precum concerte, cinema, o călătorie montană sau marină, dar ne-a și oferit timpul descoperirii a ceea ce face ecou în noi. Un fenomen mi-a atras atenția: numeroase persoane au descoperit că ceea ce-și doreau cu ardoare dacă doar ar avea timp, de fapt, cu această ocazie, nu erau la înălțimea așteptărilor proprii. Proust le părea plictisitor și nu le mai plăceau lecțiile de pian. Acest fenomen ne-a eliberat de numeroase iluzii.”

Cele cinci părți ale micro-manifestul propus de jurnalistul Gert Scobel, extrase din dezbaterea de pe portalul TerraX.  

Curiozitatea

”Inteligența e capacitatea de a nu umple spațiul necunoașterii cu prejudecăți, ci cu curiozitate”, conform cercetătoarei în neuroștiințe Maren Urner.
Grădinițele, școlile, colegiile și universitățile își vor putea menține calitatea doar în măsura în care devin instituții ale curiozității.

Manual versus curiozitate, ocazia de a deschide alte orizonturi de cunoaștere. Aceasta a fost și misiunea modestă a acestui text, de a vă face curioși, de a deschide înspre alte orizonturi culturale, care aduc cu sine șansa de a funcționa ca o cameră de rezonanță fecundă pentru gândirea, resimțirea, intuiția posibilităților, alternativelor de viziune asupra lumii. Pentru că, să învățăm ceva nou, trebuie să învățăm să vedem lucrurile altfel, să extindem spațiul cunoașterii spre orizonturi, peisaje intelectuale și afective nebănuite. Așa cum putem lesne observa, cheia constă în medierea curiozității, care reprezintă sursa energiei educației.

Curiozitatea reprezintă firul roșu pentru toate materiile de învățare, adică disponibilitatea, atenția spre schimbare, transformare a cunoașterii, acceptare și deschidere spre noi conținuturi. În acest cadru, nu ar fi vorba de o întregire a conținutului de cunoaștere, de adăugare, ci de amplificare și densificare, o dezvoltare în profunzime a capacității de nuanțare, de a ne deplasa cu mai multă abilitate și autonomie în magma inflaționistă a informației.

Necunoașterea

Curiozitatea se dezvoltă doar în cadrul în care necunoașterea nu reprezintă o lipsă, ci chiar țelul educației. Asta sună paradoxal. Orice telefon inteligent ne permite astăzi accesul la mai multă cunoaștere (informație) decât le-a stat vreodată la dispoziție celor mai mari genii ai umanității.  

E important să răspundem necunoașterii și să adresăm și rezolvăm autonom probleme cu ajutorul acestui nou fel de a accesa cunoașterea. Viitorul nostru depinde de felul în care învățăm să facem față, să abordăm necunoașterea.

Cunoașterea autentică reprezintă interacțiunea reușită cu necunoașterea. Nu doar învățăm curiozitatea, cât motivația continuă spre curiozitate.

Desigur, putem schimba mereu manualele cu noi conținuturi îmbunătățite de cunoaștere, dar e mai important să căutăm și alte căi de cunoaștere, de înțelegere. Vorbim despre educația care știe să prețuiască necunoașterea, ca un apel difuz spre noi orizonturi de asimilare și înțelegere. Știința, spre exemplu, trebuie abordată dincolo de cunoștințele disponibile în manuale și literatura secundară, dincolo de cadrul pre-existent al discuției, să anticipăm mersul și logica de funcționare a științei, ceea ce reprezintă nu doar o strategie de imunizare, îndeosebi în contextul actual, al amplificării componentei toxice a informației, ca risc sistemic, deja.

Învățarea relaxată, prietenoasă

În viitor, învățarea va deveni una prietenoasă, relaxată, iar diferențele materiale la copii cu origini diverse vor fi compensate armonios de către instituțiile educaționale. Nu doar școlile private, ci toate școlile vor oferi un acces optim la ore de muzică, arte, nutriție și sport. Învățarea va fi eficientă și în marile universități, în grupuri restrânse.

Curiozitatea merge împreună cu naivitatea și indulgența, deschiderea, grija pentru și aprecierea diferenței, spre deosebire de o cultură încă prezentă a stigmatizării, excluziunii pe diverse motive și a abuzului emoțional. E importantă și învățarea abordării greșelii, a erorii, cum să relaționăm cu această intersecție semnificativă între psihologic și sociologic. Când avem de a face cu noi conținuturi de cunoaștere, apare inevitabil și probabilitatea greșelii, a erorii, nu merge altfel. Un copil care se rușinează, care se teme de eroare, va fi unul care se va feri cu orice preț de procese diferite, inovatoare de învățare. În loc de prejudecată și temere, să abordăm comunicarea, medierea informației, interacțiunea educațională prin curiozitate, naivitate și clemență. În primul rând, să învățăm conștiința să funcționeze eliberată de anxietate. 

Cultura conștienței 

Conștiența desemnează o stare corticală particulară, caracterizată printr-o sensibilitate specială, individuală, la stimuli interni sau externi, marcând o conștientizare a persoanei proprii și a mediului ambiant.

Pe lângă cunoaștere și necunoaștere, unei educații care se va adapta mereu unor condiții reale de mediu îi aparține și o experiență solidă a ceea ce sunt ”eu” în contextul unei societăți complexe. Nu există învățare bună, sustenabilă care să nu amelioreze cunoașterea de sine și experiența sinelui. Din aceste motive, metode și tehnici precum conștiența, reducerea stresului, meditația fac parte din educația viitoare. Fără o etică a conștienței, și, pe deasupra, o cultură a conștiinței, nu va mai rezista o educație care să se dezvolte sustenabil.

Nicio învățătură fără cea despre sine, orice act educațional să poarte cu sine urma raportării la actorul cunoașterii. Nicio învățare fără antrenarea ameliorării cunoașterii de sine, fără să învățăm cine suntem. Autocunoașterea nu reprezintă o temă cu drepturi de exclusivitate a sferei private, să fie scoasă în afara școlii sau universității. Avem nevoie de o etică și o cultură a conștiinței. Să cultivăm conștiința în regie proprie. E vorba de învățare continuă, de-a lungul vieții, de competențe practice, de capacitatea noastră auto-reflexivă, de a gestiona dinamic și fecund resursele gândirii critice și interacțiunii autonome.

Configurarea și înțelegerea complexității

Cel mai probabil, înțelegerea și structurarea complexității vor deveni conținuturi centrale de competență, care să fie mediate de educația viitorului. Vechea divizare pe domenii a subiectelor școlare nu mai corespunde demult cerințelor unei realități cu o dinamică crescândă și plurală a schimbării. 

”A învăța să trăim cu complexitatea reprezintă, probabil, cea mai mare sarcină politică a unei educații democratice.”- sociologul Ralf Dahrendorf

Educația înseamnă vederea dinspre prezent înspre un viitor imediat, având ca obiectiv: facilitarea actorilor învățării să realizeze la modul activ schimbarea și transformarea, adesea înăuntrul unei societăți plurale și a unei realități contradictorii, percepute tot mai complexe.

Același mare sociolog german, pomenit mai sus, Ralf Dahrendorf, ne spune un lucru pe cât de trivial, pe atât de pertinent pentru timpurile noastre : „populismul e facil, democrația e complexă”. 

Nu mai avem de a face doar cu complexitatea inerentă a lumii, ci, în plus, cu aceea a mașinilor, care tocmai încearcă să reducă complexitatea interacțiunii noastre cu lumea (spre ex., când se strică un computer de bord la un avion). Așa-numita societate a riscului, o dată cu pandemia, a mai adăugat un strat semnificativ: riscul tactil, riscul ca celălalt, lumea, obiectele să mă atingă, să mă contamineze, am delegat astfel până și atingerea profesioniștilor, în speță masorilor.

În discuția despre complexitatea informației, e important să evidențiem relaționarea subiectului cu lumea, cu obiectele, cu ceilalți, ce fel de raportare avem și cultivăm? Astfel, nu ar fi vorba doar de aplicabilitatea cunoașterii, de felul cum o aplicăm la modul instrumental. Suntem, de fapt, ființe rezonante (vezi Rosa), și nu mașini de calculat, în sensul că menținem o raportare continuă la vreme, la familie, la pasiuni, la apelul devenirii noastre cu sens etc.

Despre autori, o constelație minimă a ideilor expuse în rândurile precedente:

Gert Scobel este filozof, jurnalist de știință și cultură și moderator la emisiunile „Scobel” și „Buchzeit” (timpul cărții). El reflectă critic și analizează discursurile științifice. Este interesat în special de iluminism, procesele de transformare, promovarea unei culturi a conștiinței și problematica eticii în informatică, în special inteligența artificială.

Maren Urner – autoare și cercetătoare în neuroștiințe. Cercetările ei se concentrează pe procesarea informațiilor psihologice și neuronale, jurnalismul constructiv și jurnalismul axat pe soluții și gândirea critică. În exercițiul pedagogic, ea reprezintă subiectele de informare și comunicare, jocuri digitale și de învățare, practica psihologiei media, jurnalismul online și practica de comunicare corporativă.

Maren Urner reprezintă cunoștințele dobândite prin activitatea ei științifică în calitate de cercetător cognitiv și neuroștiințific prin diverse medii, ca lector și invitată pe scene mediale. Diverse studii confirmă că emisiunile de știri, ziarele și mass-media online raportează în principal evenimente negative, oferind consumatorilor mass-media o viziune prea negativă asupra lumii care nu corespunde realității. Negativitatea excesivă poate provoca consecințe asupra sănătății, cum ar fi stresul cronic și sentimentele de neputință, iar unii oameni se îndepărtează de majoritatea mass-media, ca strategie de protecție.

Hartmut Rosa se ocupă cu domeniile de diagnostic și analiză contemporană a modernității, fundamentele normative și empirice ale criticii sociale, teoriile subiectului și identității, sociologia timpului și teoria accelerației, precum și ceea ce el numește în prezent „sociologia relațiilor cu lumea”.

Cărțile sale sunt receptate și la nivel internațional și au fost traduse în 15 limbi.

Material realizat de Ciprian Speranza, colaborator CEREHARD.