Prin ’92 am ajuns printre privilegiații care puteau deschide (minunându-mă de cât de puține știu) un computer 386. Anterior, folosisem ‘286 cu care încercam să pricepem ceva din logica programării la orele de statistică din facultate. În ’97, când m-am angajat la o editură, mă uitam cu admirație nețărmurită la colegii de la DTP (desktop publishing) – unii, studenți, alții, proaspăt absolvenți de 12 clase (cu sau fără bac) sau chiar liceeni. 

Mi se părea că sunt extratereștri – nu exista nicăieri o specializare în domeniul acela, nu te deprindeai cu Adobe sau Corel decât fiind autodidact. Angajarea unui DTP se făcea simplu – invitat la un computer (486 sau, helas, 586!) omul avea de așezat în pagină text, imagine (pe care trebuia să o prelucreze, mai întâi) să știe să marcheze reperele pt ozalid (o, tempora) și să urmărească producția în tipografie. 

Nu tu diplomă de bac sau de licență, nu foaie matricolă, nu notă la purtare. Ba mai știau și să „depaneze” un computer care mai „crăpa” de suprasolicitare, încărcat cu programe piratate pe un sistem de operare la fel de piratat – care se instala de pe 32 de dischete. Oamenii ăștia erau puțini și editurile se băteau pe ei. Unii și-au făcut propriile școli de formare a DTP. Alții s-au auto-educat în continuare pe softuri 3D, și-au deschis propriile afaceri.

Prin ’98, obosită să aștept după DTP – supraîncărcat de lucrări – m-am deprins, trăgând cu ochiul și urechea, să-mi fac singură designul de pagină. La fel și alți redactori și autori. Nu avem diplome de absolvire ca DTP dar suntem primele generații care știam DTP. Și, odată cu deprinderea tainelor acestei meserii, pricepeam ce e cu undele, cu frecvențele, cu teoria culorilor, cu rapoartele și proporțiile, cu pixelii și câte și mai câte.

Între timp, tehnologia a evoluat, poți folosi aplicații care-ți fac, în câteva minute, toată munca de câteva luni de acum 30 de ani. Cam asta e viteza în care se întâmplă lucrurile, ar fi ciudat să oferi acum cursuri de DTP – povestea a trecut. Experiența noastră a folosit designului de softuri și aplicații care au preluat munca omului.

Lunga introducere se vrea un preambul la o propunere – pe care am mai făcut-o: renunțarea la „predare”.

Nu avem ce „preda” copiilor / tinerilor. Ce putem face este să îi ajutăm să treacă peste obstacole, pe o cale pe care și-o aleg singuri. O cale pe care s-ar putea să o abandoneze, alegând alta. Sau nu. 

Dincolo de etimologia cuvântului – predare vine de la „predanie” = tradiție, rânduială – este evident că nu mai ai cum „preda” într-o lume a informației care circulă cu viteza luminii.
„Agoge” din „pedagogie” vine de la spartani și se referă la creșterea tinerilor ca războinici. Citiți voi în ce consta sau doar google „agoge”.

Soluția pentru criza școlii de azi?
Oamenii. Nu clădirile, nu instituțiile.

Domnii și Doamnele Trandafir de secol XXI, care sprijină, catalizează, inventează, moderează – capabili să priceapă și să conecteze. Fără dihotomii de tip „real” și „uman” (de parcă realul ar fi inuman). Școala a ajuns padoc – ne dresăm copiii să ia note mari la examene. Ne mirăm, apoi, că după 12 ani nu pricep mai nimic… dar știu să ia note. 

Milioane de copii pe lumea asta funcționează după un principiu simplu – îi interesează un subiect și îl analizează până se satură. Apoi descoperă următorul pas – la fel ca atunci când au învățat să vorbească și să meargă: fără manuale, încercând, greșind, căzând. Au aflat despre diverse citind din nenumărate surse; practicând, întrebând, căutând. 

Evoluția lor este asigurată de prezența noastră, a adulților dispuși să le răspundă, lângă ei – fie că știm să îi sprijinim, fie că nu, dar căutând împreună răspunsuri. Într-o lume inundată de informație, nevoia primordială este de discernământ, iar aici se ajunge coroborând, investigând, greșind. 

Disponibilitatea noastră este cea care le lipsește, acum, copiilor și, odată cu practicarea ei, nu numai că ei vor fi adaptați nevoilor prezentului, dar ne vom reface și viața de familie și de comunitate, atât de subțiată, din păcate.

Foto credit Unsplash.com.