Am întâlnit copii – eu însămi am fost astfel – care au nevoie de mai mult timp pentru a se conecta la coordonatele prezentului. 

La acele coordonate pe care realitatea – această “halucinație colectivă” – ajunge să le impună majorității, sau, poate, dimpotrivă, pe care majoritatea (despre care cred că nici nu e… majoritate) le impune celorlalți din nevoia de validare, sau de setare a unor parametri care îi oferă ei, majorității, certitudini. 

Teoria asta, a halucinației colective, spune că fiecare dintre noi are propria interpretare asupra a ceea ce ni se întâmplă, iar suprapunerea (parțială) a interpretărilor tuturor reprezintă acea realitate pe care o acceptăm cu toții – mai mult sau mai puțin… Pentru că, cu siguranță, indivizii majorității percep sau interpretează – orice – în cheie proprie, iar vocalii ajung să impună o variantă de la care ne e rușine să ne sustragem. 

De ce rușine? 

Pentru că suntem încă în epoca de gheață din acest punct de vedere – frica de a fi exclus din trib, din varii motive, e mai mare decât dorința de a evada din el. Excluderea din trib, acum 50.000 de ani, se putea solda fie cu moartea, fie cu sacralizarea – înnebunit de teamă, exclusul putea deveni șaman, refugiindu-se în comunicarea cu fantasmele pe care le generează singurătatea. 

Vorbitul în dodii, dansul ritualic (necesar atingerii stării de transă, în care frica dispare), izolarea de ceilalți – care ajungeau să se întoarcă la renegat cu pioșenie, de astă dată – au reprezentat, dintotdeauna, caracteristicile spiritualizatului, ale celui “desprins” de materie. 

“Diagnosticele” preistorice pentru astfel de evadați sau renegați se bazau pe ideea că suntem o sumă de “straturi” suprapuse, din ce în ce mai “imateriale”, de “culori” (azi le zice “energii” în limbaj New Age) diferite în funcție de “superioritatea” spirituală a ființei. 

Au apărut, astfel, poveștile – care ne mențin în viață, cât mai departe de frica devastatoare, pe care nu știm să o administrăm altfel.
Iar creierul nostru s-a deprins cu acest obicei “salvator”, producând în continuare scenarii care ne dau iluzia de rost, de sens, de karma. 

Copiii despre care povestesc au un imaginar debordant. Lumea lor e extrem de intricată, plină de emoții incomparabil mai suportabile decât cea generată de ideea că suntem niște fire de praf agățate de un morman de bolovani care cade prin spațiu de miliarde de ani, alături de alți bolovani și nori de gaz, prizonieri ai câmpului magnetic al unei stele relativ noi, despre care unii cred și acum că ne încălzește și ocrotește divin (învățăm de mici să desenăm soarele ca pe un disc galben cu țepi, zâmbind și cu gura și cu ochii deasupra unor pajiști de un verde la fel de fals ca și albastrul cerului). 

Copiii ăștia au senzori pentru lumea microscopică, pe care o pot percepe și integra ca și cum ei ar fi zeii ei. Au drept de viață și de moarte asupra furnicilor și gărgărițelor, descoperă implacabilul morții când ucid – voit sau din greșeală – insectele sau alte creaturi de care se uimesc la fel în fiecare moment. Pe măsură ce cresc, lumea lor se lărgește și ea, pierzând, însă, din detalii. 

În perioada dintre constatare și conștientizare ei au nevoie doar de sprijin, de însoțitor.

Orice imixtiune în magia lumii lor, la care adulții nici nu (mai) au acces, strică echilibrul fragil dintre frica ancestrală, devastatoare, și plăcerea de a experimenta frica la proporții mult reduse.

E un antrenament al experimentării fricii din care, dacă intervii cu brutalitatea adultului, copilul se va sustrage – sau va încerca să se sustragă, cu toate puterile. 

Unii copii învață să înoate imediat ce-i arunci în apă. Alții, mai temători, care poartă în ei tot bagajul de frici al generațiilor anterioare, au nevoie de ani pentru a pricepe și experimenta. Intelectual vorbind, nu e nicio diferență între ei. Aruncând în apă copilul temător, vei obține, însă, un anxios pentru care înotul devine o fobie. Iar tu, ca părinte, te frustrezi că al tău copil nu e cum vrei tu. Înotul e doar o figură de stil în acest context, puneți în loc orice altceva. 

De exemplu, avem acest “fetiș” – jucării pentru băieți și jucării pentru fetițe. Dincolo de faptul că rozul era, inițial, culoarea pentru băieți (un precursor de roșu, evident), a configura un copil după propriile noastre convingeri (la fel de iluzorii ca ale oricui) a devenit ocupația de bază a speciei umane… Pare că, nemulțumiți de noi înșine, facem tot ce se poate pentru a modela următoarea ființă după chipul și asemănarea noastră. 

Pentru a ajunge să mulțumim, de fapt, părinții, bunicii și toate celelalte generații care și-au transmis una alteia tot felul de “rețete” ale eschivei de la veșnic nerezolvata problemă – “ce să fac eu cu viața mea” – pentru că mă ocup mai degrabă cu “rezolvarea” vieților altora. 

Cred că am ajuns ca specie, la echivalentul pubertății…Începem să abstractizăm, dar reacționăm violent la orice suspin, comentăm despre ceilalți hrănindu-ne cu diversele forme de “eșec” ale lor, gonflăm orice emoție și ne sinucidem în speranța ca ceilalți vor realiza, astfel, prin dispariția noastră cât le eram de necesari. 

Poate că nu e neapărat caracteristică de specie – e posibil ca populațiile tribale să fie mult în avans în ce privește echilibrul cu lumea în care trăiesc. Sigur, nu au acces la formulele cuanticii dar, la nivel cosmic, cunoașterea lor – așa, formulată în termeni naivi – să fie mai de folos supraviețuirii.

“Știm” despre conștiență că este generată în creier, dar de ce avem impresia permanentă că suntem mai mult decât corpul nostru?

Anil Seth răspunde acestei întrebări apelând la neuroștiințe, știință cognitivă, psihedelică, matematică, informatică, psihiatrie, medicină, futurism, ba chiar și la artă, într-o prezentare recentă TED.
Anil Seth este specialist în neuroștiințe, autor și popularizator, pasionat de elucidarea fenomenului numit “conștiență”. 

Teoria sa, elaborată pe parcursul a mai bine de 20 de ani, susține că toate percepțiile și experiențele fenomenologice sunt forme de halucinație controlată. Aceste halucinații sunt generate în limitele mecanismelor cerebrale a căror menire e, dintotdeauna, să facă estimări. O contribuție semnificativă la generarea halucinațiilor o aduc inputurile senzoriale permanente, cu rol de actualizare. 

Aspectele fenomenologice ale experienței sunt proprietăți ale respectivelor estimări. Teoria lui Anil Seth poate fi testată empiric: schimbând substratul fizic responsabil de generarea estimărilor, se schimbă și trăsătura fenomenologică a experienței. “Lumea pe care o percepem este mai puțin, dar și mai mai mult, totodată, decât ceea ce ar putea fi realitatea exterioară obiectivă. 

Creierele noastre creează lumea în care trăim prin procese de estimare Bayesiană, în care semnalele de la senzori au ca rol fundamental formularea ipotezei perceptuale a fiecăruia. Trăim într-o halucinație controlată, a cărei evoluție vizează nu acuratețea, ci utilitatea.

Foto credit Unsplash.com