Personalităţi consacrate din diverse domenii ale vieţii ştiinţifice sau artistice afirmă că şcoala este „un rău necesar”. „Necesar” deoarece majoritatea părinţilor nu au unde să-şi lase copiii în timpul programului lor de serviciu şi speră că la şcoală odraslele măcar învaţă ceva, un „rău”, deoarece solicită peste măsură elevii cu sarcini care nu-i ajută să-şi dezvolte nici inteligenţa, nici stima de sine, nici alte calităţi absolut necesare într-o societate în care tehnologia a permis accesul la informaţii până acum rezervate doar iniţiaţilor, iar adaptarea este competenţa supremă pentru supravieţuire.

În raportul Fundaţiei John D. & Catherine T. MacArhur – The future of Learning Institutions în a Digital Age – sunt enumeraţi cei 10 piloni ai educaţiei instituţionale pentru viitor.

Învăţarea de unul singur

Sursele de pe internet au devenit accesibile până şi copiilor. Cititul on-line este cooperant, interactiv, nonliniar şi relaţional, implicând multe opinii. Chiar dacă o căutare trimite, uneori, la surse care nu au nicio legătură cu ceea ce ne interesează, avem acum posibilitatea de a consulta nenumărate pagini dedicate unui subiect, discernământul fiind absolut necesar în selectarea informaţiilor valabile.

Structuri orizontale de invăţare

Bazate pe instituţii şi pe capacitatea acestora de a stimula învăţarea: educaţia instituţionalizată este autoritară, standardizată, măsoară performanţa individuală cu ajutorul testelor. Mai nou, a apărut lucrul în echipe pe o anumită problemă, deoarece s-a constatat că trasarea de sarcini multiple şi punerea în valoare a abilităţilor / talentelor îmbunătăţesc capacităţile de a rezolva diverse probleme ale întregii echipe. Ca urmare a volumului uriaş de informaţii disponibile şi a posibilităţii practic nelimitate de acces la surse / resurse, strategia de învăţare înregistrează o schimbare: accentul cade acum pe discernământul cu care se selectează informaţia corectă; a învăţa că devine a învăţa cum – se trece de la conţinut la proces.

Trecerea de la autoritatea presupusă la credibilitatea colectivă

Învăţarea presupune trecerea de la autoritate la credibilitate. În viitor, învăţarea implică dezvoltarea de metode, adesea aceleaşi, pentru discriminarea informaţiilor valabile de cele discutabile. În consecinţă, învăţarea va avea drept consecinţă creşterea capacităţii de a alege înţelept – epistemologic, metodologic, pe baza parteneriatelor cooperante productive create pentru rezolvarea problemelor complexe.

Învăţarea va viza nu numai abordarea arhitecturii informaţiei, interoperabilitatea şi compatibilitatea, scalabilitatea şi sustenabilitatea, ci şi a dilemelor etice. Într-un mediu tot mai inter-, intra-, multi- şi transdisciplinar, creăm şi medii de învăţare pentru a putea aborda probleme şi sisteme complexe, care nu pot fi tratate dintr-o singură direcţie. Dacă în trecut nu exista altă posibilitate decât cea a încrederii într-o autoritate sau într-un expert certificat, astăzi este tot mai clar că această variantă nu mai funcţionează, din cauza gradului ridicat de complexitate din orice situaţie.

Descentralizarea pedagogiei

Sunt numeroase situaţiile în care se recomandă folosirea cât mai redusă a resurselor la care lucrează echipe întregi, cum este Wikipedia. Aceasta este o reacţie anti-intelectuală la un proces de nivel global, ce vizează cunoaşterea, şi care implică surse de o reală importanţă. Wikipedia reprezintă proiectul de colaborare ce implică cel mai mare număr de voluntari; toţi adună informaţie, scriu, corectează, actualizează – acestea reprezintă, de fapt, educaţie.

Pedagogia prezentului are nevoie şi ea de împrospătare, de actualizare, de conectare la tehnologie. În astronomie, de exemplu, a fost recunoscut rolul amatorilor care scrutează bolta cerească din pasiune – datele furnizate de ei sunt, în majoritatea lor, extrem de preţioase. S-a creat un soft, Web 2.0, care a pus ordine în toate informaţiile cu ajutorul participanţilor şi al specialiştilor. La fel, pedagogii ar putea dezvolta metode mai eficiente cu ajutorul colectivelor de elevi şi de profesori.

Învăţarea în reţea

În viaţa şcolară de zi cu zi, învăţarea este (sau ar trebui să fie) centrată pe elev. Acesta îşi aşteaptă rândul ca să vorbească, întreabă, ascultă.
În reţea, se poate depăşi acest stadiu conversaţional, corectând greşelile celorlalţi şi acceptând corectura celorlalţi, lucrând în echipă la găsirea celor mai bune soluţii.

Spre deosebire de învăţarea individuală, care duce la competiţie şi la ierarhizare, învăţarea în reţea dezvoltă cooperarea, parteneriatul, medierea, interactivitatea, angajarea socială. Realizările unui grup sunt, invariabil, notabile în comparație cu ale unuia singur.

Educaţia open source (gratis)

Urmăreşte deschiderea accesului la informaţia care, îndeobşte, este protejată de copyright sau aparţine cuiva. Învăţarea individuală este un proces ierarhizat: individul învaţă de la un profesor / specialist, pe baza a numeroase publicaţii protejate de copyright, şi despre care se presupune că ar constitui corpusul de cunoaştere.

Învăţarea în reţea este cel puţin de tip P2P şi de la mulţi către mulţi (many to many = M2M). În situaţiile în care resursele nu sunt distribuite echilibrat, reţeaua operează conform modelului many-to-multitudes (de la mulţi către și mai mulți) – grupul care acces la resurse susţine infrastructura necesară schimbului intelectual echitabil cu cei care nu au resursele financiare pentru a susţine o conexiune digitală.

Există multe mişcări sociale internaţionale care operează pe acest sistem, resursele financiare de la un capăt fiind contrabalansate de expertiza locală şi de investiţia umană şi de muncă de la celălalt.
Astfel, schimburile au valoare socială pentru toţi participanţii, iar nevoia de interactivitate susţine socializarea digitală prin reţele. P2P (peer to peer) este o rețea în care fiecare computer poate fi client sau server pentru celelalte computere ale rețelei, permițând partajarea (share) diferitelor resurse – fişiere, periferice, senzori etc. – fără a fi nevoie de un server central.

Învăţarea – conectivitate şi interactivitate

Socializarea în reţea permite crearea de grupuri de învăţare în care membrii susţin, preiau şi îmbogăţesc experienţele de învăţare, contribuţiile, produsele. Există posibilitatea sincronizării, a partajării aproape instantanee a datelor între cei conectaţi. Tehnologia de azi permite ceea ce se numeşte networking, în contrast cu individual-working, concept care ar putea fi preluat şi în educaţie.

Învăţarea pe tot parcursul vieţii

Schimbările rapide la care suntem martori şi care ne solicită adaptarea presupun învăţare permanentă. Globalizarea a permis accesul la diferite culturi şi civilizaţii, socializarea se face pe alte criterii, cantitatea de informaţie deja nu mai poate fi estimată, iar discernământul în selectarea acesteia devine o abilitate care se poate antrena şi dezvolta numai prin accesul la resurse de calitate.

Instituţiile educaţionale = reţele mobilizatoare

Tradiţional, instituţiile educaţionale sunt asociate cu termeni ca reguli, norme, producţie, distribuţie. Reţelele implică flexibilitate, interactivitate, rezultate. Interactivitatea se menţine cât timp reţeaua este solicitantă, productivă, dispusă la schimbare.

Scalabilitate – flexibilă şi simulare

Învăţarea în reţea facilitează şi rămâne deschisă diferitelor posibilităţi de învăţare, fie ele mici şi locale, fie de mari dimensiuni, cu contribuţii notabile la un domeniu, subiect sau un anumit tip de cunoaştere. Noile tehnologii permit grupurilor mici, alcătuite din membri aflaţi la distanţe mari unii de alţii, să înveţe prin colaborare, împreună şi unii de la alţii.

Pe de altă parte, prin intermediul simulărilor, fac posibilă înţelegerea proceselor complexe din cadrul sistemelor vii, sau a structurilor sociale. Instituţiile educaţionale ar trebui să stimuleze proiecte de amploarea Encyclopedia of Life sau Wikipedia, dezvoltând modalităţi prin care participanţii să contribuie calitativ la astfel de eforturi. Caracteristică a unui sistem informatic de a se comporta similar, fără defecțiuni, atunci când volumul de date pe care îl prelucrează devine mai mare. Această caracteristică se poate îmbunătăți prin adăugarea unor resurse hardware.

Educaţia se face cu ajutorul profesorilor de calitate, pentru care elevul este centrul procesului educativ.
Acest principiu conduce spre concluzia că un profesor este eficient dacă:

• aprofundează conţinutul şi principiile de evaluare ale tuturor ariilor curriculare relevante pentru domeniul în care este specializat;
• realizează medii de învăţare solicitante, sigure şi interesante;
• este conștient de nevoile elevilor şi de maniera în care aceştia îşi formează deprin-derile şi competenţele;
• îşi ajută elevii să înţeleagă şi să facă legături între diferite arii curriculare;
• are aşteptări de la elevi în privinţa competenţelor care ţin de disciplina sa;
• formulează clar valorile şi scopurile educaţiei şi învăţării;
• realizează experienţe de învăţare motivante şi profitabile;
• creşte elevi independenţi, conştienţi de ei înşişi;
• pune accent pe gândire şi pe curiozitatea naturală a elevilor, formând priceperi şi deprinderi specifice pentru disciplina pe care o predă;
• insistă asupra corectitudinii limbajului;
• construieşte un repertoriu instrucţional specific disciplinei;
• îşi analizează permanent metodele;
• inovează şi colaborează, făcând din învăţare un proces relevant şi personal;
• explică şi învaţă şi în afara şcolii;
• foloseşte tehnologii noi în predare, învăţare şi evaluare;
• stabileşte şi întreţine parteneriatul cu părinţii şi cu toată comunitatea şcolară;
• este dedicat meseriei şi adaptabil la schimbările din domeniul didactic.

Un raport echilibrat predare / învăţare / evaluare este cheia unui curriculum coerent și eficient. Finalitatea unui astfel de proces constă în conștientizarea, de către elev, a întregului său potenţial, pentru a-şi putea îndeplini aşteptările legate de carieră şi de viaţă în general.

Sugerez și depășirea (dacă este posibil) a terminologiei – de intra-, inter-, transdisciplinaritate și a cadrului: pedagogul, educatorul nu este doar un intermediar în procesul de transfer al informației de la o sursă la un receptor.

Persoana care își asumă rolul de educator este, pentru un copil, la fel de importantă ca și părinții pentru acel copil – este model de atitudine, de gândire, de evoluție fizică și spirituală. A fi om nu ține nici de inter-, nici de intra- sau transdisciplinaritate, dar este o condiție esențială pentru a ne îndeplini sarcina de a crește alți oameni.

Educatorul este om de cultură – psiholog, om de știință, literat și filosof, matematician și sportiv – este acea persoană completă și complexă ce servește de reper. Cei care nu sunt astfel, ar trebui să evite profesia de dascăl – care este, de fapt, o vocație.

Aceasta este o abordare către care se îndreaptă, la ora actuală, multe dintre instituțiile de educație din toată lumea. România ar putea îmbogăți, cu experiența de țară est-europeană care a supraviețuit (e adevărat, cu sechele grave) experimentului comunismului, bazele de date care să contribuie la actualizarea / reconfigurarea fundamentelor educației.

Revin asupra ideii că ne concentrăm abuziv pe rolul creierului în viața omului.

Ființa umană este rezultatul cooperării dintre rațional și irațional, dintre sistemul nervos somatic și cel vegetativ.

Cât timp nu suntem conștienți de rolul vital al celui vegetativ – pe care nu îl putem controla –trăim doar pe jumătate.

Toate glandele endocrine au un corespondent așa-numit „energetic”, iar trăirile și emoțiile, exprimate sau reprimate, contribuie fundamental la construcția și la menținerea sănătății ființei noastre, cu toate valențele ei și în toate variantele, de la material la spiritual. 

La nivel subatomic materia nu este o certitudine, nu se află într-un loc anume, ci are „tendinţa de a exista”; evenimentele nu se desfăşoară în mod cert la momente de timp bine definite şi în moduri clar precizate, ci prezintă „tendinţa de a se produce”. Aceste tendinţe poartă numele de probabilităţi şi sunt asociate unor mărimi matematice care descriu comportări ondulatorii.

Particulele subatomice sunt, în acelaşi timp, şi unde – nu unde reale, tridimensionale ca undele sonore sau ca cele formate pe suprafaţa apei, ci „unde de probabilitate”, mărimi matematice abstracte care au toate caracteristicile undelor şi sunt corelate cu probabilităţile de a găsi particulele în anumite puncte din spaţiu şi la anumite momente de timp.

Trăim într-o societate care nu este altceva decât o replică a unei fiinţe care, la rândul său, este replică a unităţii anatomice, morfologice şi fiziologice care este celula. Conştientizarea palierelor la care se desfăşoară procesele vieţii, paliere care ne constituie şi pe care le constituim este fundamentală în construirea şi susţinerea fiinţei unice care este Terra. Tot ce ne înconjoară, la fel ca şi tot ce ne constituie nu este doar o colecţie de piese tip puzzle care, asamblate, pot construi un întreg, ci doar aspecte, variante, manifestări ale ceea ce numim energie.

Educaţia ar trebui să ajute un copil, un tânăr, să-şi conştientizeze toate capacităţile, să se dezvolte plenar, să-şi deschidă cadoul pentru că toţi suntem dăruiţi, numai că unii nu ne deschidem niciodată darul.