Învățarea pe bază de proiect (project based learning) are efecte pozitive în studiul științelor, dar și în dezvoltarea de abilități sociale și emoționale, pentru copiii cu vârste asociate școlii elementare.
Este concluzia unui studiu desfășurat de Lucas Education Research asupra efectelor pe care le are abordarea multi-disciplinară în studiul științelor pentru copiii de vârste mici, programe cunoscute ca Multiple Literacies in Project-Based Learning (ML-PBL).
Cercetătorii și profesorii implicați în dezvoltarea acestui model au dorit să transforme lecțiile dedicate studiului științelor din medii în care copiii sunt expuși la informații neconectate între ele și memorează proceduri către contexte și situații în care este nevoie să lege idei și practici din mai multe discipline pentru a da sens analizei și proiectului în care sunt implicați.
În abordarea interdisciplinară este nevoie de capacități lingvistice, de exprimare, informații din matematică sau alte științe exacte, dar sunt necesare și abilități ce țin de relaționarea socială și controlul emoțiilor. Întrebări ce adresează probleme reale din lumea înconjurătoare, dar și întrebări despre fenomene științifice complexe sunt cele care ghidează procesul de învățare și în jurul cărora experimentul este construit practic.
Mai multe teste efectuate de cercetători de la Michigan State University și de la The University of Michigan pentru a proba eficacitatea abordării au evidențiat faptul că elevii incluși în programele ML- PBL au înregistrat rezultate mult mai bune decât cei care au studiat conform practicilor tradiționale, după metodele standard.
Parte din cercetare a inclus și analiza abilităților de citire, iar raportul a arătat efecte benefice și din acest punct de vedere în favoarea celor incluși în grupul ML-PBL.
Un alt aspect pozitiv a fost evidențiat în ceea ce privește abilitățile de dezvoltare emoțională și socială: reflecția, introspecția și colaborarea au fost constant evidențiate în felul în care copiii din programele programele ML-PBL au interacționat.
Sunt puține programe destinate studiului științelor care să adreseze aspectele pe care le include abordarea ML-PBL, iar cercetările în această zonă nu s-au efectuat cu tehnici atât de riguroase. În acest tip de program, profesorii/tutorii au creat contexte de studiu cu aplicabilitate în viața reală.
Este important de menționat ca abordarea interdisciplinară a generat îmbunătățiri în performanța tuturor elevilor implicați, din punct de vedere al asimilării de cunoștințe.
Acest progres, înregistrat la copii cu grade diferite de abilități de citire, este remarcabil, pentru că demonstrează că învățarea pe bază de proiect, susținută cu ghidaj profesional este eficientă pentru toți copiii.
În plus, faptul că rezultatele s-au verificat în medii diferite – etnic, rasial, regiuni și familii cu venituri variate – confirmă faptul că abordarea funcționează și este benefică pentru toate tipurile de copii.
Sunt indicatori că învățarea eficientă (cea care rămâne și se internalizează) sunt esențiale în procesul pe bază de proiect. Colaborarea este o caracteristică de bază în programele ML-PBL și subliniază cât de mult contează că elevilor li se permite implicarea în experiențe ce oferă oportunități egale de manifestare și de învățare.
Reflecția/introspecția în procesul de colaborare și lucru împreună ajută copiii să învețe cum să internalizeze și să interpreteze feedback de la ceilalți. Astfel, introspecția facilitează creșterea și ajută elevii să dezvolte abilități de auto-control, care îi ajută să fie rezilienți în timp și să persevereze în ciuda dificultăților.
Înseamnă o abordare complexă și cuprinzătoare privind studiul științelor și combină o metodă de studiu interdisciplinară, bazată pe proiect și atitudine hands-on cu o preocupare pentru pregătirea de calitate a profesorilor și tutorilor, la standarde care să permită susținerea în practică a unor astfel de programe.
Curicula adresată prin programele ML-PBL are ca scop să stârnească curiozitatea copiilor despre lumea înconjurătoare, să-și aleagă interesele sau activitățile care li se par interesante pentru viața lor și să-i susțină pe măsură ce rezolvă probleme din viața reală.
Astfel de programe dezvoltă asimilarea de cunoștințe și informații din științe cu aplicabilitate reală, le dezvoltă abilitățile de matematică și capacitatea de a citi, înțelege și povesti.
Copiii de vârste mici care participă la programe ML-PBL lucrează la proiecte pe tot parcursul anului și își pun întrebări de genul:
Lucas Education Research desfășoară cercetări în domeniul educației și pune accent pe nevoile actuale ale profesorilor, tutorilor și copiilor, pentru o lume în continuă schimbare.
Raportul de mai sus este disponibil aici, iar mai multe cercetări despre programele ML-PBL găsiți aici.
Foto credit Unsplash.com
Lasă joaca, treci la învățat! Numai la joacă ți-e mintea!
La un delfinariu în aer liber, cu pereți prin care se putea vedea în interiorul bazinelor, cineva și-a aprins o țigară în timp ce privea o mamă delfin cu puiul ei. Puiul s-a apropiat de peretele transparent, a privit cu atenție la om, apoi s-a dus la mamă, a supt un pic de lapte și, întorcându-se în fața fumătorului, a eliberat un nor de lapte din gură.
Dincolo de interpretările de tot felul ale acestei scene, un lucru este cert: copilul observă, se conectează, imită. Copilul delfin nu fumează, se joacă de-a fumatul. Reacțiile adultului la joaca celui mic vor sculpta nu numai traseele cerebrale ale rețelelor neuronale care îl ajută să perceapă lumea, ci și felul în care va vedea lumea.
Lasă joaca! Ar trebui să fii mai serios, nu o să poți plăti facturile jucându-te! De ce ai luat notă mică la Y, ia uite la X ce conștiincios e… De ce nu ești și tu ca X? De ce îl ajuți de A, ce, tu ești prostul lui? De ce nu ești și tu ca toată lumea?
Joaca este esențială pentru toate viețuitoarele. Dar ce este joaca? Este mimarea, repetarea a ceea ce facem noi, adulții. Sau refugiul din fața agresivității cu care noi, adulții, vrem să răpim copilului acest privilegiu – de „a se face că”, de a reproduce comportamente, fără, însă, repercusiunile asociate responsabilității. De a învăța prin mimare / asociere / validare.
Nimeni nu dorește să le cultive în mod deliberat, dar mulți dintre cei care ar trebui să educăm suntem, la rândul nostru, narcisici, lipsiți de empatie.
Oamenii, la fel ca orice altă creatură, învață permanent, conectând senzațiile cu emoții și, mai târziu, după formarea scoarței cerebrale prefrontale, devin capabili să controleze respectivele emoții. Nu este aproape nicio diferență – în ce privește activarea zonelor cerebrale – între rezolvarea unei ecuații sau la analiza unei idei filosofice. Doar în școala recentă, care s-a standardizat acum vreo 300 de ani, „realul” a ajuns separat de „uman”. De parcă realul nu ar fi uman…. Sau invers.
Școala a ajuns, pentru mulți, un fel de rău necesar. Acolo „suntem învățați”, ni se „predă” (a preda vine de la slavul „predanie” = transmiterea verbală și/sau scrisă a învățăturilor bisericii creștine) și trecem printr-un fel de dresaj care duce, apoi, la obținerea unor hârtii care, acum, nu prea mai sunt de folos.
Acesta e „coșmarul” multor părinți. Moștenit, înfipt în codul genetic de generații, ca un cancer a cărui manifestare se vede în ceea ce trăim cu toții – lipsa conștienței a ceea ce suntem, ca individ și ca specie, a conștienței că suntem parte a casei / planetei pe care o distrugem sistematic, ușurința cu care ne lăsăm conduși de psihopați, ruptura de natura și de ritmurile naturale.
Timpul tot mai mult alocat dresajului (confundat cu învățarea, afrofundarea) în detrimentul timpului rezervat pentru joacă a dus la o falsă dihotomie între atracție și distracție – jocul nu e distracție, dimpotrivă. Dr. Peter Gray, care a inventariat mai multe cercetări pe acest subiect prezintă concluzii într-un material publicat în AEON Magazine.
Reducerea timpului alocat pentru joacă a venit la pachet cu o reducere a empatiei și o creștere a narcisismului, ambele fiind constatate de la sfârșitul anilor 1970 încoace. Empatia este abilitatea de a te pune în papucii altcuiva și de a vedea lumea dintr-o altă perspectivă, diferită de a propriei persoane. Narcisismul se referă la o preocupare excesivă pentru propria persoană, asociată cu o lipsă de preocupare pentru ceilalți și o inabilitate de conectare emoțională cu alte persoane.
Un declin al empatiei și o creștere a narcisismului sunt comportamentele pe care le dezvoltă copiii care nu au ocazia să interacționeze prin joacă, din punct de vedere social. Copiii nu învață aceste valori și abilități sociale în școală, pentru că școala este o structură autoritară, nu democratică. Promovează competiția, nu cooperarea, iar în acest cadru copiii nu sunt liberi să plece atunci când ceilalți nu le respectă dorințele sau nevoile.
Copiii învață, prin joacă, lucruri esențiale pentru viață, lecții ce nu sunt predate la școală. Asimilarea, internalizarea informațiilor se face tot prin joacă.
Cel mai elocvent exemplu este profunzimea cu care se fixează noțiunile asimilate prin joc – evidentă la generația digitală. Învață să citească, să calculeze și să se folosească de computere, fără să conștientizeze că învață, de fapt. Ei consideră că “fac chestii”, dar prin acest proces ei învață.
Învață să-și asume responsabilitate pentru ei și cei din jurul lor, din comunitatea extinsă familiei, și învață că viața este frumoasă chiar și atunci, sau mai ales atunci când lucrurile devin dificile.
În școală sau în structurile în care adulții sunt în control, copiii nu pot lua decizii și nici nu învață să-și rezolve problemele. Astfel, copiii devin fragili și vulnerabili. Prin joacă se întăresc și devin rezilienți, pentru că joaca este felul în care copiii exersează cum să devină adulți.
Noi considerăm joaca o copilărie, dar joaca este fundamentală în formarea unui adult responsabil și capabil să-și conștientizeze și gestioneze emoțiile și trăirile.
Și noi, adulții, ne jucăm, iar fără joacă viața ar deveni, pur și simplu, o corvoadă. Când îi privăm de joacă, le luăm contextul prin care ei practică “meseria” de adult și construim oameni care vor parcurge viața cu un sentiment de dependență și victimizare, cu impresia că există undeva o autoritate care trebuie să le spună ce să facă și care să le rezolve problemele. Copiii de azi sunt mai privați de joacă decât copiii de acum 60 de ani, iar rezultatele le vedem în societatea de astăzi.
Privarea de joacă nu le face bine. Printre altele, poate duce la anxietate, depresie, suicid, narcisism și lipsă de creativitate. Este momentul să încetăm să ne batem joc de copii, obligându-i să fie adulți încă din stadiul de embrion.
Foto credit Unsplash.com
Dragi părinți,
Dacă doriți să participați cu copiii la evaluările din februarie, vă rugăm să vă exprimați opțiunile în formularul de mai jos.
Revenim cu programări după centralizarea înscrierilor.
Mulțumim și vă așteptăm cu drag!
Ce-o să facă, cum se va descurca?… Pe scurt, ce se alege de copiii neșcoliți (unschooled) este întrebarea care bântuie gândurile oricărui părinte care a ales o educație altfel decât la școala tradițională.
Peter GRAY și Gina RILEY – psihologi și cercetători americani din domeniul educației – au publicat acum câțiva ani rezultatele unui studiu amplu privind avantajele și provocările unschooling.
Analiza a fost publicată în diverse reviste și bloguri de specialitate, iar mai jos vă prezentăm câteva dintre concluziile lor, în speranța că informațiile sunt utile pentru părinții nefamiliarizați cu acest concept sau care experimentează temeri legate de acest parcurs, relativ nou în societatea românească.
Unschooling nu este școală. Familiile ce practică unschooling nu-și trimit copiii la școala tradițională și nu fac școală acasă, urmând o anumită programă. Mai exact, părinții nu stabilesc programa de studiat de către copii acasă, nu le atribuie teme sau assignments în scop clar educațional și nu le dau teste pentru a le evalua progresul.
În schimb, părinții oferă copiilor unschooled libertatea de a-și căuta și alege propriile preocupări și de a învăța, fiecare în ritmul și felul lui, ceea ce are nevoie pentru a-și urma interesele și preocupările.
În acest sens, părinții oferă ajutor, sprijin și context propice pentru a facilita și susține procesul de învățare al copilului. Ca urmare, cei mai mulți copii unschooled ajung să perceapă viața și învățarea ca fiind unul și același lucru.
Oare câți adulți crescuți în alte timpuri și regimuri au această percepție asupra vieții?
Studiul a inclus un sondaj la care au răspuns 232 de familii americane ce au ales acest drum, iar cercetarea a inclus și intervievarea copiilor care au avut această experiență – percepția lor privind acest drum și felul în care s-au descurcat ca adulți.
Răspunsurile au fost împărțite în câteva categorii.
1. Avantajele legate de învățare a fost considerat beneficiul major – copiii învățau mai mult, mai eficient sau informații care li se păreau relevante, erau dornici să învețe atunci când nu li se impunea și puteau alege ei singuri ce să învețe. Cei mai mulți din această categorie au declarat astfel, pentru că de fapt copiii erau cei care alegeau ce să învețe, își urmau curiozitatea și dorința naturală de a afla mai multe despre ceea ce-i interesa și explorau împreună cu părinții.
2. Echilibru emoțional și avantaje sociale – copiii erau fericiți, mai puțin stresați, mai încrezători în ei, iar în societate se manifestau fără rețineri, cu încredere în ei și sociabili. Iar unul din factorii determinanți pentru acest comportament este faptul că acești copii interacționau cu oameni de vârste diferite, nu doar copii sau profesori, așa cum se întâmplă în școala tradițională.
3. Apropierea în familie și relațiile dezvoltate – unschooling-ul le-a permis să petreacă timp împreună, ca familie, să dezvolte relații și preocupări comune. În plus, lipsa presiunii de la școală (teme, constrângeri legate de timp, deplasare etc. ) a generat armonie și un mediu fără stres în familie.
4. Lipsa programului de la școală – a ajutat familia să trăiască după ritmul propriu și conform propriilor alegeri și să facă călătorii, care nu ar fi fost posibile altfel. În unele cazuri, copiii au putut avea joburi sau au participat la activități ale comunității la care nu ar fi putut lua parte dacă ar fi urmat un program tradițional de școală.
Una dintre întrebări a vizat educația superioară – dacă au fost interesați de cursuri academice și care fost experiența lor în acest mediu după anii de unschooling. Iar răspunsurile lor sunt pe alocuri surprinzătoare.
Mulți dintre ei au urmat cursuri universitare, iar dificultatea adaptării a fost apreciată ca minimă.
Studenți care nu au urmat deloc sau puțin cursuri în școala tradițională au obținut relativ ușor calificativele de care aveau nevoie, fie pentru examene gen bacalaureat, fie pentru cele de admitere în facultate, ceea ce a confirmat convingerea că lipsa unei programe impuse nu-i privează pe copii de abilitățile și informațiile necesare de a accede la studii superioare, de exemplu.
Cei mai mulți dintre respondenți s-au evaluat ca fiind cel puțin egali ca nivel de cunoștințe cu colegii lor, iar explicația lor a fost că nu au experimentat acea supra-saturare și epuizare (burn out) produsă de programa impusă, iar libertatea experimentată în unschooling i-a ajutat de fapt să se organizeze și să fie responsabili în alegeri: ce, când și cum să învețe.
De asemenea, mulți dintre ei s-au declarat dezamăgiți de mediul academic. Au vrut să facă studii universitare pentru a fi expuși unui mediu care să-i stimuleze intelectual, dar în schimb, au descoperit colegi mai degrabă interesați de petreceri și frății universitare.
Conform cercetării, s-au desprins două direcții dominante privind alegerile copiilor.
Prima este că mulți au ales cariere în domenii vocaționale sau creative – arte, meserii, muzică, fotografie, film, scris etc, iar aproape 80% dintre aceștia au provenit din categoria celor care au practicat doar unschooling (nu forme mixte de schooling).
A doua direcție care s-a evidențiat este că un procent semnificativ (peste 50%) dintre respondenții copii au devenit antreprenori – au pornit deja propriul business și trăiesc din el sau sunt pe cale să se susțină din el. Categoria antreprenorilor o depășește pe cea a celor cu meserii creative, iar mulți dintre antreprenori sunt chiar în zona produselor sau serviciilor creative.
În multe cazuri corelația a fost directă: artiști, muzicieni, oameni de scenă și alții asemenea și-au transformat pasiunile în cariere, iar alții au explicat legătura dintre îndeletnicirile și preocupările din copilărie cu meseriile alese.
Din nou, din punct de vedere statistic, corelația cea mai puternică în acest sens a fost în categoria celor care au făcut doar unschooling.
În ceea ce privește evaluarea propriei experiențe de copil unschooled:
Analiza celor doi cercetători oferă informații valoroase și a fost publicată în Journal of Unschooling and Alternative Learning și pe site-ul Psychology Today: o sinteză despre metodologia de studiu și date statistice despre respondenți, iar alte trei părți prezintă detalii despre beneficiile unschooling (cu extrase și testimoniale din sondaj), cauzele pentru care familiile aleg acest drum, dar și provocările inerente.
Deși unschooling este o practică relativ nouă în societatea românească, mărturii din comunitatea noastră susțin concluziile de mai sus. Puteți asculta câteva dintre ele.
Foto credit Unsplash.com
Pentru unii, săptămâna trecută a însemnat reîntoarcerea la școală.
Pentru alții, acest back to school nu există. În schimb, ei experimentează o alternativă în care învățarea are loc continuu, în ritmul și în coordonatele care li se potrivesc, le plac și-i fac să se bucure de ceea ce descoperă și învață.
Pentru că mulți dintre voi s-au alăturat recent în această aventură numită un/travel/home/world sau orice altă formă de schooling, vă invităm să parcurgem împreună temerile și fricile pe care știm că le experimentați.
Deci…. Respirați adânc și citiți mai departe!
Prietenii se uită la voi plini de suspiciune sau chiar cu reproșuri, familia crede că vă bateți joc de viața copiilor și toți cei din jurul vostru vorbesc de importanța școlii. Panica probabil că este deja instalată.
Adevărul, pe care fiecare îl știe pentru el și familia lui, este că ați făcut această alegere dintr-un motiv anume. Poate pentru copilul vostru școala era un chin sau poate avea sentimentul că nu se încadrează acolo.
Sau pur și simplu v-ați săturat de temele copiilor și pretențiile profesorilor. Sau poate ați obosit de alergătură și nu v-ați mai simțit ca o familie, sau poate că lipsa de libertate în alegeri v-a sufocat.
Sau poate câte puțin din fiecare. Oricare ar fi motivul, însă, decizia vă aparține. Este alegerea voastră.
Setați bariere când aveți de-a face cu sfaturile “prietenești” ale celor cu care interacționați. Gândiți-vă cât de mult vreți să împărtășiți sau să explicați celor din jur. Vorbiți cu copiii, în special în cazul în care au plecat din sistemul tradițional, despre felul în care vor să răspundă când sunt abordați pe această temă.
Mulți dintre cei care aleg unschooling au o imagine idealizată – copii care deprind entuziasmul și încântarea de a învăța singuri peste noapte, imagini cu toată familia citind în prag de seară, explorând muzee sau parcuri în zilele însorite, voluntariat în cauze diverse, și așa mai departe.
Realitatea este arareori în acest fel.
Mai degrabă este așa: copiii se uită la televizor cu orele, joacă jocuri pe calculatorul cu zilele sau lunile, și nimeni nu pare să vrea să iasă din casă…
1. Toate aceste manifestări sunt normale și poartă numele de de-schooling. Pe scurt, înseamnă timp de care copiii au nevoie pentru a se relaxa și reconecta cu ei înșiși, pentru a experimenta și a descoperi ce le place, ceea ce necesită TIMP.
Iar pentru copiii care au fost și în școala tradițională înseamnă un timp și mai îndelungat pentru a scăpa de reflexele și obiceiurile desprinse în școală.
2. Copiii voștri nu sunt voi și, cel mai probabil, nu vor face aceleași alegeri ca voi. Unul dintre aspectele definitorii pentru unschooling este încrederea, iar acesta este momentul în care începeți să o practicați, dacă nu ați făcut-o deja.
Să aveți încredere în alegerile lor, să aveți încredere că ei aleg ceea ce trebuie la momentul la care se află. Sugerați și oferiți sfaturi, desigur, dar înțelegeți și respectați faptul că prin această încredere creați un parteneriat, un cadru în care nu acționați ca un profesor, iar copilul se va simți în siguranță și va căuta să descopere ce-i place și ce vrea să învețe.
3. Învățarea se întâmplă oriunde și oricând, pentru că este în natura noastră. Doar pentru că nu arată așa cum am fost noi “învățați” că arată, nu înseamnă că nu se întâmplă!
Experiența altor familii este foarte valoroasă, iar a celor care sunt în această alternativă educațională de mai mult timp cu atât mai mult, dar în final contează doar ca sursă de inspirație.
Voi vă creați propria voastră experiență. Fiecare familie și fiecare persoană este diferită, și deci unschooling poate fi complet diferit de la o familie la alta.
Este un lucru bun. Este minunat, chiar. Bucurați-vă! Aveți șansa să creați un stil de viață care se potrivește nevoilor familiei VOASTRE.
Suportul prietenilor sau al oamenilor care împărtășesc aceleași valori cu voi este foarte important. Aveți nevoie de suportul lor.
Este unul dintre motivele pentru care organizăm Conversațiile CEREHARD – întâlniri online deocamdată – în care părinții și copiii fac schimb de idei și păreri, și își oferă propria experiență celorlalți părinți.
Încercați diverse lucruri împreună cu copiii și vedeți ce funcționează și ce nu.
Care este timpul ideal împreună în familie, dar și în afara ei? Ce vă place fiecăruia să faceți și cum vă face plăcere să le faceți? Care sunt nevoile fiecăruia dintre voi, cum se completează între ele sau cum se bat cap în cap? Cum le puteți adresa, astfel încât fiecare să se simtă auzit și respectat?
Unul dintre avantajele acestui stil de viață este tocmai această flexibilitate – să schimbați lucrurile atunci când nu funcționează și să vă adaptați odată cu evoluția copilului și a voastră.
Este un proces care se așează în timp, prin încercări, dar este un exercițiu care merită tot efortul, pentru că deprindem abilități care ne sunt de folos toată viața.
Și în special copiilor, pentru că nimeni nu știe ce ne rezervă viitorul, iar flexibilitatea și adaptabilitatea sunt esențiale. Uitați-vă doar la anul 2020!
Cât de ușor este să cădem în capcana “dar dacă…” o știm mult prea bine toți cei care citim aceste rânduri. Dacă copiii vor să se întoarcă în sistem? Dacă vor să urmeze o facultate? Dacă noi, ca părinți, nu îi pregătim suficient de bine pentru viitor?
Sunt multe “dacă-uri” care nu ne lasă să dormim noaptea, în special în societatea în care trăim astăzi, în care finalitatea este mai importantă decât procesul.
Asta vă doriți pentru copiii voștri? O competiție în care să bifeze diverse?
Focusați-vă mai bine pe ce există în fața voastră – aici și acum! Lucrurile se pot da complet peste cap, peste noapte (vezi pandemia).
Construiți relații. Învățați. Do your thing, oricare ar fi acela. Și adresați acel “dar dacă…” pe măsură ce apare și devine relevant, în loc să vă panicați în legătură cu un viitor care nu s-a întâmplat încă.
Copiii recuperează și învață atunci când și dacă vor vrea să se întoarcă la școală. Adolescenții își dau testele pentru admitere dacă își propun acest lucru. Toți copiii, indiferent de vârstă, asimilează în timp util informațiile de care au nevoie pentru examene, atunci când există motivație autentică și alegeri asumate de către ei.
Înainte de învățare, există un context – cum trăim, cum dezvoltăm relații și conexiuni și cum construim încredere. Ca să putem învăța – copii și adulți deopotrivă – haideți să ne concentrăm pe cultivarea acestui mediu, iar învățarea va veni de la sine: pas cu pas, prin conectare și relaționare, prin exercițiul încrederii și prin considerarea copilului un partener în acest demers numit educație.
Nimeni nu conduce sau este condus. În schimb, căutăm să ne bucurăm de ceea ce experimentăm, împărtășim cu ceilalți propria experiență, cu tot ce aduce fiecare zi, cu bune și cu rele.
Sfaturile de mai sus vin de la Idzie Desmarais, un adult crescut în afara școlii și un lifelong learner, despre care puteți afla mai multe aici.
Materialul este primul dintr-o serie prin care ne propunem să vă prezentăm experiențe de educație altfel decât la școală din societăți și culturi care trăiesc de mai multe decenii în această paradigmă.
Experiența lor este valoroasă și sperăm să fie de folos cât mai multora dintre voi.
Am văzut clipul cu ursul care alerga pe pârtie după un schior și…. mi-am dat seama că vine primăvara, că ieșim din hibernare și că scoatem capetele, ca ghioceii, din vizuinele în care, de fapt, am continuat să ne țesem povestea.
Mai mult sau mai puțin speriați, poate vom înțelege că omul nu e stăpânul naturii, că organizarea noastră socială este, deocamdată, mult inferioară până și unui mușuroi de furnici și că deciziile ne aparțin dar, totodată, ne și responsabilizează.
Nu știu dacă ați văzut filmarea cu acel organism numit „blob” – celulele care îl constituie se comportă precum neuronii din creierele noastre, comunică, decid împreună și sunt parte a unei rețele de o complexitate greu de gestionat pentru mintea noastră, obișnuită cu idei puține și fixe.
Suntem un „blob” care își optimizează supraviețuirea și ia decizii (să sperăm, informate), rezultate din colaborarea între componentele lui invizibile.
Acest blob are mai multe noduri, între care se construiesc și se rup, permanent, legături de tot soiul. Este dinamica uriașei complexități pe care o trăim dar pe care o și generăm. Fiecare nod are alte sarcini, vizează alte teritorii, poate are și altă culoare.
Din el pot porni alte și alte noduri, care se formează sau se descompun – dinamismul este una dintre caracteristicile de bază ale organimului social pe care l-am creat.
Cum funcționează și care este logica acestui „blob” în explicațiile de mai jos.
Pentru că în CEREHARD sunt oameni cu structuri extrem de diferite una de cealaltă. Toți, însă, ne dorim să fim lăsați să ne educăm copiii în afara actualului sistem, care este falimentar.
Fiecare centru – fie CEREHARD, fie cu altă denumire, dar cu copii cereharzi – are caracteristicile lui, iar dacă o familie nu se regăsește în filosofia unui centru poate migra la altul, mai apropiat vederilor fiecăruia.
Unii vor structură, programă, examene, alții, dimpotrivă. Unii nu doresc nici afilierea la vreun centru. De aceea CEREHARD este EOTAS, educație altfel decât la școala standard, o colecție de variante din care puteți proba ce vi se potrivește.
Revenim cu rugămintea să urcați în folderele copiilor tot ce considerați că ne ajută pe noi să fim la zi cu evoluția voastră. Ne-ar fi de mare folos un jurnal de activități, în care să scrieți voi și/sau copiii.
Cu bucuriile, cu lacrimile, cu temerile și tot ce vă macină.
Ne gândim să participăm, ca școală, la testarea PISA din 2025 – acolo se va vedea, sunt convinsă, că educația liberă, personalizată, dă rezultate. Pregătirea în sine constă în rezolvarea de probleme de zi cu zi, prin proiecte – studiați, împreună cu copiii, tot ceea ce îi „macină” pe ei – întrebărie lor sunt baza de la care porniți: de ce sunt frunzele verzi, ce spune câinele când latră, ce este frica, etc.
Dacă vă împiedicați, cereți ajutorul – suntem aici, alături de voi, traineri, părinți, specialiști în diverse.
Treceți prin platformele educaționale sau prin cărțile și manualele care vă plac. Reiau ideea deja iterată – faceți cu ai voștri copii ce v-ar fi plăcut să facă ai voștri părinți sau bunici cu voi.
Învățarea are loc prin experimentare, prin „greșeli”, prin asociere cu un stimul care ar trebui să declanșeze emoții – ideal, pozitive.
Dacă nu ați citit deja acest articol, îl recomand cu toată ființa mea. Pe mine m-a ajutat enorm în 2012, când a fost publicat, după ce, în luna ianuarie a acelui an, mi-am scos copiii din școala standard.
Date fiind poveștile horror care circulă zilele acesta, m-am gândit să vă (re)amintesc niște lucruri pe care le-ați învățat la școală – atât în gimnaziu, cât și la liceu. Unii, și la facultate.
Ce este viața? Nu știm. Ca să putem afirma, însă, că ceva este viu, acel ceva trebuie să îndeplinească 7 funcții (neapărat pe toate odată): să simtă, să respire, să crească/să se dezvolte, să se reproducă, să excrete, să se hrănească.
Celula este cea mai mică entitate care le face pe toate. Pentru asta, are ceea ce se cheamă „organite” – echivalentul organelor:
Am povestit aici extrem de simplist, gândiți-vă că în fiecare celulă a corpului vostru au loc cca 3000 de reacții (bio)chimice/secundă. Și nu numai în celulele corpului, ci și în cele ale bacteriilor și fungilor care ne populează și pe dinafară, și pe dinăuntru. Și care sunt muuuult mai multe decât celulele corpului.
Toate ființele alcătuite din mai multe celule fac ceea ce am enumerat mai sus. Plantele, animalele, fungii (ciupercile) simt, respiră, cresc, se reproduc, excretă, se hrănesc. Multe ființe au organe care mediază aceste funcții – creier, plămâni, inimă, rinichi, ficat etc.
Toate aceste funcții au loc pentru că în celule există „baza de date” care asigură furnizarea informației necesare fiecăreia. Această bază de date este stocată în molecule de acid dezoxiribonulceic (ADN), alcătuite din succesiuni de baze azotate. Trei astfel de baze alcătuiesc un „codon”, care conține informația necesară sintezei unui aminoacid. Pentru decodificarea succesiunii din ADN este necesară molecula de acid ribonucleic (ARN), care copiază „în oglindă” succesiunea de codoni din ADN, apoi, în cadrul ribozomului (organitul acela descoperit de Palade), îl „traduce” în aminoacid. Există oameni care studiază o viață „doar” procesele de replicare, atât de vast este domeniul.
Virusul nu poate îndeplini niciuna dintre cele 7 funcții enumerate. Este un fragment de ADN sau de ARN (SARS-CoV sunt virusuri de tip ARN), înconjurat (sau nu) de un înveliș (proteico-lipidic). Nu se știe când au apărut, iar inserția lor în celulele vii este absolut necesară pentru „înmulțirea” lor. Pătrunderea în celulă se face prin intermediul receptorilor membranari – proteine care ar trebui să servească și de „gardieni” ai celulei dar pe care virusurile reușesc să-i „păcălească”, „costumându-se” în ceva ce receptorul recunoaște ca fiind familiar. Noi, oamenii, purtăm în codul genetic un procent semnificativ de genomuri virale, care au rămas acolo din timpuri imemoriale. Uneori, ne-au ușurat existența, alteori au făcut o adevărată „selecție”.
Coronavirusurile sunt studiate de mult, faptul că SARS CoV 1 și MERS au dispărut la fel cum a apărut, după o furtună cu victime, a făcut ca cercetarea lor să intre într-un con de umbră, mai ales pt că în cercetare banii se duc acolo unde apare o urgență.
Coronavirusurile au un înveliș cu „spini” proteici care ies la suprafața stratului lipidic. Acești spini au fost „descifrați” – sunt alcătuiți fiecare din 2 subunități, una servește la aderența de membrana celulară, cealaltă, la cuplarea cu receptorul. Mecanismul în sine este extrem de complex și implică și o enzimă specifică celulei, enzimă ce ajută, culmea, virusul în această operațiune.
Receptorul de care se atașează virusul este enzima convertoare de angiotensină (angiotensin-converting enzyme 2 = ACE2), o protează sintetizată de celule plămânului, intestinului, ficatului, inimii, ale endoteliului vascular (stratul de celule ce căptușește pe interior vasele de sânge), testiculelor și rinichilor.
Dezasamblarea coronavirusurilor în citoplasma celulelor gazdă pentru transcripția și translația informației din ARN-ul propriu este un proces incomplet elucidat. Una peste alta, ajung să folosească aparatul de sinteză proteică din interiorul celulei și, când moleculele virale au fost sintetizate în proporția necesară, începe asamblarea lor la nivelul aparatului Golgi celular. La asta folosesc medicamentele antivirale – încetinesc sau stopează procesul de sinteză a componentelor virale la nivel celular.
Am intrat pe acest terra incognita al sălbăticiunilor, unde acționează selecția naturală – și prin intermediul virusurilor. Planeta noastră nu este un tărâm prietenos, viața este un joc al elementelor (acelea din tabelul periodic) și moleculelor, coordonat de legi pe care abia le descifrăm, sensul vieții nu este căutarea fericirii, ci perpetuarea – propagarea prin urmași care se adaptează oricăror condiții.
Faptul că niște atomi de carbon, azot, fosfor și oxigen au alcătuit, la un moment dat, o structură purtătoare de informație face parte din acest joc demarat acum aproape 14 miliarde de ani, când au apărut primele elemente – hidrogenul și heliul. Structura aceea poate fi extrem de mică (virusurile) sau ceva mai mare (genomul oricărei ființe) dar este, peste tot, aceeași.
Noi, oamenii, suntem ca niște galaxii prin care circulă mici fragmente de informație. Uneori, acestea generează distrugeri, alteori, o altă etapă a ordinii pe care noi o numim haos.
În aceste zile în care proliferează recomandările de la specialiști (în diverse) despre cum să ne ducem viața în vremea SARS-CoV-2, alături de propriii copii, care nu mai merg la școală, îndrăznesc să vă propun și eu varianta mea, de mamă de copii neșcoliți (dar educați) și de promotor al alternativei EOTAS, adică orice altă variantă în afara școlii considerate, eronat, clasice.
Cuvântul „școală” provine din grecescul „skhole” = timp liber, petrecut filosofând. În latină, „schola” însemna întrerupere din lucru, timp dedicat învățării plăcute.
Filosoful Constantin Noica scria în al său Jurnal filosofic:
„Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări.
Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi….Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.”
Școala asta de la marginea cetății se desfășura, pe vremea anticilor, într-o livadă de măslini a grecului Akademos (de unde și denumirea actuală de Academie). Acum, în secolul XXI, am reluat conceptul, am adunat tinerii dornici de eliberarea de tiraniile de orice fel și ne întâlnim – nu într-o livadă de măslini, ci în Grădina Botanică – pentru a discuta despre orice și a cerceta tot ce ne cade în mână.
Ne întâlnim și în institute de cercetare sau în alte conjuncturi catalizatoare de învățare. S-au coagulat comunități în mai multe orașe – la modul ideal, sperăm să găsim un/o Akademos care să ne găzduiască demersurile, mai ales că este vorba de educație liberă, personalizată, holistă, sub îndrumarea unor polimați – facilitatori și/sau mentori.
În engleză, “holistic” vine de la “whole” (holist, în românește). Educația holistă ajută copiii să se cunoască și înțeleagă pe ei înșiși, atât la nivel emoțional cât și rațional, atât ca parte a unui întreg (universul) cât și ca univers al particulelor care îi constituie.
Pentru unii oameni, holismul este echivalent cu acel concept din care nu reușim să ne „extragem” de vreo 2500 de ani – că omul ar fi alcătuit din 3 „componente”: corp, suflet, spirit.
Este ca și cum am persista în ideea că universul este constituit din 4 elemente fundamentale – apa, aerul, focul și pământul. Încerc să „restaurez” înțelesul cuvântului „holism”, pe care ajungem să nu-l mai putem folosi pentru că a căzut în derizoriu.
Holismul stă la baza medicinei personalizate, de exemplu – profilul genetic, corelat cu bolile deja manifestate, cu alergiile și cu alte „dezechilibre” permit configurarea unui tratament potrivit fiecăruia.
La fel și educația holistă – fiecare copil este un boțișor curios, pentru care lumea e un loc de joacă fascinant. Nimic nu e mai frumos, pentru un copil, decât să „piardă vremea” scobind printre pietrele de pe marginea unui râu, examinându-le la nesfârșit asperitățile, bălăcindu-se în toate ochiurile de apă, modelând argila până când s-ar „murdări” din cap până-n picioare, simțind, prin toți porii, ceea ce noi, cei „mari”, am uitat.
Ar sta acolo cu orele, cu zilele…. iar noi, adulții, care „știm” ce „trebuie”, le povestim că au nevoie de un „rost” în viață, că joaca „trebuie” să înceteze. Îi scoatem, astfel, cu forța, din acel mediu complet, „the whole”, care le permite învățarea prin toate fibrele, simțirea prin toți receptorii, percepția prin toți neuronii și manifestarea prin emoții corelate cu acțiuni care nouă ne pot părea ilogice, dar care au logica lor, a unei realități la care noi nu mai avem acces. Încercați să vă amintiți cum erați la vârsta copiilor voștri.
În clasele primare îmi plăcea la nebunie să întârzii întoarcerea acasă de la școală. Cutreieram pădurile învecinate, savurând toate „semnalele” naturii, fără o țintă precisă. Nu căutam nimic, nu aveam un țel – doar imersia pură în oceanul acela de informație, de unde cu diferite frecvențe. După ce a aflat mama ce fac în loc să mă duc acasă, a început să-mi povestească despre ce li se poate întâmpla fetițelor în pădure. Și…am intrat în rândul lumii.
Sigur, orice părinte nu vrea decât binele copilului. De aceea îi protejăm, le explicăm ce ar putea să pățească în diverse împrejurări și, dacă am putea, le-am implanta cipuri cu ajutorul cărora să-i putem urmări permanent. Le transferăm, astfel, la nesfârșit, anxietățile noastre, moștenite sau inoculate, fricile, nesiguranțele și, mai grav, ideea că lumea este un loc „rău”, plin de pericole cărora trebuie să fii pregătit să le faci față.
Se pare că trăim cele mai sigure timpuri de până acum – ei da, în ciuda eforturilor disperate ale media de a ne inocula iminența sfârșitului lumii, statisticile arată că nicicând nu s-a trăit mai bine ca acum. Am putea, oare, folosi acest „bine” pentru a ne aprofunda pe noi înșine?
Poate dacă am lăsa un pic „garda” jos, dacă ne-am reactiva senzorii ostracizați în categoria „netrebuincioaselor”, dacă am respira mai rar, mai profund? Dacă doar ne-am uita la copilul nostru – o copie (poate mai bună) a noastră – cum scobește cu o nuia plină de mâl în balta aceea plină de lumi microscopice fără să-i dăm indicații despre „ce” anume să observe și „cum” anume să scobească și ce o să i se „întâmple” dacă se udă la picioare și….
Nu știu de ce majoritatea crede că a școlariza copilul este totuna cu a-l educa. De fapt, știu…. pentru că, iarăși, suntem prizonierii unui mit – acela că statul devine responsabil pentru copiii noștri – fie că e vorba de educație, de bun simț sau de sănătate. Or, nu, nu statul este responsabil ci noi, părinții. Dar dacă „faci” un copil pentru că așa vrea societatea – mama, tata, vecinele, colegii de serviciu etc – atunci vei sfârși prin a pasa responsabilitatea creșterii lui celor care te-au împins să-l faci. De aici și disonanța cognitivă în care ajung să trăiască foarte mulți părinți care…. nu știu cum să fie părinți, deși chiar și-ar dori asta. Constată cu stupoare că au devenit clone ale părinților proprii și că ceea ce „urau” mai mult la ei au ajuns, la rândul lor, să propovăduiască.
Nu caut vinovați și nici victime. Încerc să expun o problemă, din perspectiva unui om care are, la rândul lui, copii, dar care a găsit o soluție pentru a-i lăsa să se dezvolte cât mai frumos și mai sănătos cu putință.
Prin de-școlarizare. Prin educare personalizată, holistă, care sprijină, nu impune. Cu respect și uluire față de ființa nouă care crește sub ochii mei și pe care nu vreau să o „mototolesc” impunându-i limitele absurde între care am fost eu înghesuită, în numele unui „așa se cade” frustrant, epuizant și de neînțeles.
Din cauza cărora am ajuns să mă cunosc foarte târziu, conștientizând abia după jumătatea vieții că sunt un soi de terra incognita pentru mine însămi.
Dată fiind situația actuală – care e clar că va produce un reset la nivel planetar – nu știm ce va urma. Până atunci, însă, am doi copii fericiți, echilibrați, sănătoși, cu vaccinurile la zi și în deplină armonie cu ei înșiși. Sunt de un bun simț pe care aș putea să-l declar excesiv și au capacitatea de a discerne între autentic și bullshit. Inclusiv în discursul cuiva.
Nu înțeleg de ce la școală este așa de mult zgomot și de falsă competiție și de ce ajung copiii să vorbească atât de urât și să se certe cu părinții – țin să precizez că povestea cu „adolescența” – de care eu mă temeam cumplit – e doar o poveste: dacă ești alături de copilul tău, dacă îl sprijini și nu-l critici permanent, dacă nu-ți descarci pe el frustrările tale de adult, atunci nu se va purta niciodată ca în descrierile despre comportamentele asociate cu vârsta de 13-16 ani.
În toată lumea, educația este în reformare. Vechea paradigmă a învățământului, bazat pe memorare și reproducere din memorie, trebuie schimbată.
Am purtat un dialog cu prof. Julian Hingley pe tema nevoii de schimbare de paradigmă în educație și rolul neuroștiințelor în configurarea de soluții eficiente în învățare, la TVR Cluj în emisiunea “Știință și Cunoaștere”.
E deja duminică, dar tot voi scrie la „spovedania de sâmbătă”.
Duminică, 1 aprilie, avem o întâlnire la Bucurania – un centru fain, unde Sonia Vasilescu creează o bucățică de rai pentru câțiva prunci. Săptămâna viitoare mai sunt programate câteva întâlniri – unora chiar nu le vine să creadă că existăm și simt nevoia să ne „pipăie”.
Spovedania de sâmbăta asta este despre îndoială. Despre constatarea că, oricât de faină ar fi o idee, reacția societății este una de „reținere”. Că, după ani de chin, de străduințe, de cheltuieli și de – până la urmă – sacrificii, îndoiala rămâne (în psihologie, este povestea străinului care pătrunde în cetate).
Despre reflexul moștenit / creat – cum că ceea ce este acceptat de generații este și bun.
Mi s-a recomandat ca, la întâlnirile pe care le voi avea, să aduc „acte” care să ateste faptul că sunt o școală în curs de acreditare. Sigur, nicio problemă, pot să aduc orice „acte” sunt solicitate – nu pot, însă, să nu mă întreb dacă cei care cer asta s-au gândit vreodată să ceară și școlilor „de stat” sau „private” să prezinte „actele” care le permit existența.
Dacă noi, ca societate, am cere instituțiilor (statului) acele „acte” care să ateste că sunt capabile să îndeplinească sarcinile pentru care sunt plătite, că garantează siguranța fizică și mentală a copiilor de care se ocupă…. cred că am avea surprize imense. De la siguranța împotriva incendiilor până la evaluarea reală a educatorilor care se ocupă de copii.
Nu vi se pare ciudat că, după 12 ani de școală (în curând, 15), majoritatea oamenilor trebuie să urmeze cursuri de „dezvoltare personală”, de „conștientizare”, de „vindecare” etc. – care, toate, încearcă să repare stricăciunile (ireversibile, de cele mai multe ori) induse de un sistem în colaps?
Majoritatea părinților se plânge de sistem dar… nu se poate rupe de el. Preferă siluirea unui copil în coordonatele a „ceva” ce i se pare că știe – pentru că a trecut pe aici și cunoaște „calea” – cea a minciunii, a disonanței cognitive, a „bipolarimului”. Finalul apoteotic este viața cu dublă măsură, superficializarea, acceptarea „răului necesar” – acel „rău cu rău dar mai rău fără rău”.
Totul se depozitează în codul genetic / epigenetic. Rețelele neuronale care ne ghidează sunt construite pe modele configurate în creierele părinților, bunicilor, străbunicilor. Abuzurile asupra strămoșilor se regăsesc în conectomica nepoților iar „tradiția” devine religie, din nevoia de siguranță, de „constant” / cunoscut.
Nimic nu e mai reconfortant decât „siguranța zilei de mâine”. Deși această siguranță nu există.
Au proliferat tot soiul de „metode de vindecare a trupului / sufletului / minții”. Construite pe teamă, pe necunoaștere, pe nesiguranță – toate, trăsături căpătate în timpul școlii, instituția aceea care ar fi trebuit să ne învețe să ne cunoaștem pe noi înșine.
V-ați întrebat vreodată unde dispare „de ce”-ul copilului?
După vârsta de 11-12 ani, se estompează, apoi nu se mai aude… și nu pentru că micii întrebători ar fi primit răspunsul, ci pentru că întrebările lor zboară în gol, lovindu-se de pereții indiferenței, ai dualismului, ai mântuielii.
Ai necunoașterii, în / de fond….
Un filosof îmi semnala, zilele trecute, un fenomen interesant: foarte multe edituri se concentrează pe „traducerea” – în limbaj adaptat copilăriei – a capodoperelor literaturii universale.
Este o întreprindere inutilă, ba chiar păguboasă – copilul nu înțelege nimic din povești care nu pot fi înțelese decât de oameni care au trecut prin „inițierea” descrisă de acele opere literare și, pentru că nu înțelege, capătă și aversiune față de respectivele experiențe.
Vom putea, oare, să redăm, copiilor, copilăria? Ați observat că niciun copil nu mai cântă? Și nu mă refer la parascoveniile sexoase pe care le îndrugă unii – după un negativ livrat fără niciun discernământ – ci la incantațiile absolut necesare dezvoltării cerebrale normale și echilibrate…