Parafrazez celebra „timpul nu mai avea răbdare” din finalul Moromeților, dar ceea ce cred, de fapt, este că timpul e generat de propriile noastre minți, de răbdările și, mai ales, de nerăbdările noastre. Uite că o creatură ultra-minusculă a întors planeta pe dos, ajutându-ne să ne rânduim neorânduielile lăsate pe altădată, într-un proces definit drept „procrastinare” (sau „amânare” – în dulcele grai românesc).

Pentru că, nu-i așa, e mai simplu să inventăm sertare în care ascundem frici de tot felul, ca pe niște șosete vechi pe care nu ne îndurăm să le aruncăm, decât să ne contemplăm pe noi înșine în liniște conștientă (aproape imposibil de atins).

Timpul învață să aibă răbdare odată cu noi.

NU, nu vom deveni o altă școală după chipul și asemănarea celor acceptate și înregimentate de sisteme care se deprind acum cu gestionarea noului. Suntem altceva, iar sistemele se vor adapta ele nouă, nu noi, lor.

Și nu mă refer doar la CEREHARD – în lume sunt zeci, dacă nu sute de astfel de întreprinderi, generate de părinți care știu că pot aduce o contribuție semnificativă în viața copiilor lor, sau ai comunității. Școala ca instituție este utilă, necesară, admirabilă – dacă se adaptează nevoilor celor pe care îi îndrumă.

În UK, nu școala este obligatorie, ci educația. Repet asta până când se va găsi cineva care să abordeze această mare problemă din legislația românească:

Constituția ne dă dreptul să ne educăm copiii după propriile convingeri, dar legea educației ne impune să-i ducem la școală – chiar dacă școala nu este neapărat un mediu propice învățării.

Legea educației trebuie modificată. În acest moment, încalcă și Constituția și Drepturile Omului. Există școli fantastice, cu profesori nemaipomeniți. Dar realitatea tristă e că numărul acestora este mult mai mic decât al celorlalte – unde regăsim și acum aceleași tare ca în timpul lui Eminescu sau Caragiale.

Până la îmbunătățirea calității procesului educațional din școli, părinții vor și pot să se ocupe de educația copiilor – și ai lor, și ai comunităților din care fac parte. Astfel, se promovează și egalitatea de șanse, pentru că aceste comunități conțin familii de toate tipurile.

Copiii învață mult mai repede și mai ușor de la adulți disponibili, care îi sprijină în parcurgerea acestui traseu de tip încercare-eroare, decât dintr-un mediu sordid, unde sunt mereu pedepsiți pentru greșeli (care, uneori, nici măcar nu sunt greșeli).

Am simțit nevoia să reiau aceste idei pentru că mulți părinți au această îngrijorare – când intrăm și noi în „rândul lumii”?

În SIIIR, adică. Pentru că, nu-i așa, statul român are niște legi pe care trebuie să le respectăm, altfel suntem pedepsiți și ne vine poliția/protecția copilului la ușă.

Ei bine, legile alea au lacune și trebuie ori completate, ori schimbate. Or asta nu se poate întâmpla decât dacă atragem atenția asupra lacunelor.
Iar noi facem asta ȘI prin demersul la care ne obligă HG 22/2007, la finalul căreia scrie că școlile care funcționează după alt curriculum trebuie să înainteze un dosar către Aracip pentru ca să fie incluse în SIIIR.

Suntem o școală de gândire, nu o instituție, o „school in the cloud”, fără pereți și bănci și tablă, și cerem să fim văzuți în acești termeni, nu în cei impuși de legea educației din România, care este neconstituțională. Alcătuim acum acest dosar pentru Aracip, cu sprijinul Ambasadei UK și al British Council.

Timpul învață să aibă răbdare odată cu noi. Slow down, lăsați-o mai moale…. găsiți-vă – și voi, și copiii – ritmul interior. Învățarea nu are loc cu sufletul la gură, disperat să nu greșești.

Atunci când am pornit la acest drum, nu-i știam nici meandrele, nici capcanele. Am avut (și am) în cap doar finalitatea – dreptul de a învăța în termenii mei / ai copiilor mei. De a alege resursele potrivite. Nu suntem free-riders care se folosesc de resursele tuturor – plătim impozite statului jumătate din venituri. Iar statul trebuie să ne respecte drepturile și din acest motiv.

Am constatat că termenul de homeschooling nu reprezintă decât o mică parte din ceea ce facem. Homeschooling este clona școlii, transferată acasă – cu materii, cu teste, cu ore, cu tot.

De aceea am devenit EOTAS – o mișcare tot mai amplă, pornită din UK ca variantă de rezervă pentru cei care nu progresează în mediul școlar, și care devine tot mai complexă, mai ales că scopul ei inițial (cel de întoarcere în școală) a devenit altul – de a asigura fiecărui copil mediul propice dezvoltării lui și de a-l sprijini în termenii lui personali.