În trecut, majoritatea oamenilor era analfabetă, obligată să trăiască din muncile câmpului. Convingerea că ştiutorii de carte îşi pot găsi mai uşor de lucru i-a motivat pe unii părinţi să-şi dea copiii la învăţătură. 

Marcel Căpraru, profesor la Universitatea din Craiova (departamentul pentru pregătirea personalului didactic), afirmă că învățământul obligatoriu a apărut în 1819 într-un stat totalitar – Prusia – după principiul „trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm limba germană şi toţi germanii să gândească la fel şi să respecte ordinele, cel puţin în problemele mari”.

După Johann Gottlieb Fichte: „Educaţia ar trebui să aibă drept ţel distrugerea liberului arbitru, astfel ca, pe parcursul întregii lor vieţi, viitorii cetăţeni să nu mai fie capabili că gândească sau să acţioneze altfel decât au fost educaţi de către profesorii lor… Psihologul viitorului se va ocupa de clase de elevi pe care vor fi testate diferite metode de a-i convinge că zăpada este neagră. Atunci când tehnica va fi fost perfectă, orice guvern care a contribuit la educaţia mai multor generaţii va fi capabil să-și controleze cetăţenii fără ajutorul armatei sau al poliţiei”. 
Bertrand Russell citându-l pe Johann Gottlieb Fichte, The head of philosophy & psychology who influenced Hegel and others, Prussian University in Berlin, 1810.

Noi suntem obişnuiţi cu ideea că „prin sistemul de învăţământ, copiii sunt daţi pe mâna unor specialişti în educaţie, care, pe lângă specialitatea lor, au studiat pedagogia, psihologia şi metodicile predării. Ca unul care, zeci de ani am studiat şi predat aceste discipline, pot să afirm că nu sunt ştiinţifice.

Aşa cum o bună perioadă, în ţara noastră şi în multe alte ţări s-a predat disciplina numită Socialism Știinţific (mulţi universitari şi lectori în universităţile populare şi-au construit o carieră în jurul acestei discipline) şi s-a dovedit în realitate că aşa ceva nu există, tot astfel Știinţele educaţiei sunt articulaţii logice, uneori bine închegate, dar construite pe postulate false. Metodicile, de exemplu, sunt un fel de reţetar cu principii, norme, metode, strategii şi tehnici, dar, ca orice reţetă se adresează oamenilor bolnavi, nu spiritelor vii. 

Cercetările psihologice asupra învăţării, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov s-au făcut pe animale, şoareci, câini, pisici, porumbei, maimuţe etc. şi au fost transferate la modul cum învaţă copiii, iar cele pedagogice sunt caduce, pentru că, odată introduşi copiii într-un mediu artificial – şcoala – separat atât de societate cât şi de natură, nu poţi obţine, prin observare sau experiment nimic valabil.
E ca şi cum ai aşeza un fluture sub un clopot de sticlă, i-ai observa mişcările şi zbaterea şi ai crede că ştii totul despre fluturi!”.

Ca biolog, nu pot decât să susțin o astfel de opinie, deoarece omul nu este o un obiect care să reacționeze la fel în cadrul aceluiași experiment, repetat în condiții perfect identice.

Celulele, fiinţele vii, sistemele sociale pe care acestea le alcătuiesc sunt sisteme complexe. Biologia, într-o școală a viitorului, ar trebui să se ocupe cu studiul relaţiilor dintre părţile componente ale unui sistem, al modului în care aceste relaţii determină comportamentul în ansamblu al sistemului precum şi modul în care sistemul interacţionează şi creează relaţii cu mediul înconjurător – actualmente preocuparea domeniului complexităţii.

Trăim un timp al conştientizării, poate al eliberării de raționalismul excesiv.

La începutul secolului al XVII-lea, Descartes a introdus conceptul de metodă ştiinţifică de investigare, schimbând fundamental modul în care căutăm răspunsuri la întrebările fundamentale.

Metoda ştiinţifică pune accent pe individualitatea şi pe separarea lucrurilor, astfel că entităţile puteau fi înţelese doar prin disecarea şi analiza componentelor individuale, iar cercetătorul era doar un observator pasiv al fenomenelor exterioare.

Această paradigmă a rămas neschimbată mai bine de 300 de ani. Odată cu teoria relativităţii a lui Einstein, care a marcat începutul de secol XX, observatorul nu mai este în afara fenomenelor pe care le studiază: toate modelele pot fi descrise doar în raport cu observatorul. Rolul gândirii în construirea realităţii a devenit un subiect de dezbatere, care a rămas la fel de actual şi în zilele noastre. Fizica cuantică vine cu o imagine enigmatică a naturii realităţii.

Niels Bohr spunea că nu are rost să vorbim despre proprietăţi şi caracteristici ale unei particule care nu poate fi observată. Fizicianul David Bohm a descoperit că atunci când un gaz devine plasmă, electronii încep să se comporte ca un întreg, angajându-se într-un proces de auto-organizare; el a susţinut că numai un punct de vedere holist ar putea explica coordinarea electronilor în sistemele plasmatice cu energie mare şi că spaţiul în sine este o iluzie, deci discuţia despre separarea lucrurilor la nivel cuantic nu are nici un rost.

Viziunea noastră carteziană asupra lumii persistă – avem tendinţa de a descompune lucrurile în părţi mai mici, cărora le dăm nume. Conform teoriei lui Bohm, însă, separarea lucrurilor este doar o iluzie, toate lucrurile fiind, la rândul lor, părţi ale aceluiaşi continuum intact. Ne raportăm la un sistem de referinţă format din trei dimensiuni ale spaţiului, la care se adaugă dimensiunea timpului. 

Conform fizicii cuantice, realitatea este alcătuită dintr-un număr infinit de (uni)versuri care coexistă simultan, dar noi nu avem senzori pentru perceperea altor dimensiuni.

Legăturile dintre dimensiuni se realizează prin intermediul unor singularităţi ale spaţiului-timp, găuri negre în vecinătatea cărora legile fizicii, aşa cum le formulăm noi, nu se mai aplică şi care reprezintă punctele de trecere dintr-un univers în altul. În apropierea acestor puncte de legătură dintre planurile universului, spaţiul şi timpul suferă modificări observabile.

Cum facem faţă, din punct de vedere educaţional, acestor schimbări de concept?
Cum poate face față școala, nu numai ca instituție dar și ca paradigmă, provocării de a educa ființe umane deja educate prin expunerea la informație pură?

În condițiile în care tot ce se poate ști, la ora actuală, este accesibil, singura îndatorire a școlii este aceea de a sprijini ființa umană în dezvoltarea sa și de a o ajuta să discearnă între adevăr și impostură. Nu mai este loc de soluții impuse – profesorul are nevoie de acea cunoaștere (nu doar de cunoștințe + competențe) care să-i permită să susțină un dialog cu un elev care explică, la 11 ani, soluția teleportării (care ar fi inversarea spinului electronilor…).

Un raport publicat în 2010 asupra educației viitorului – The Future of Learning: European Teacher’s Vision – afirma că în următorii 20 de ani se vor înregistra mai multe schimbări fundamentale în ce priveşte procesul de predare/învăţare.

Obiectivele învăţării se vor concentra mai ales asupra competenţelor, nu atât a acumulării de cunoştinţe.

Dezvoltarea capacităţilor de a analiza, de a rezolva probleme, de a colabora și negocia, de a inova precum şi de auto-administrare a propriei fiinţe sunt absolut necesare pentru a putea face faţă viitorului.

Dezvoltarea şi managementul propriei personalităţi reprezintă o competenţă cheie pe cât de nouă pe atât de importantă, alături de conştientizarea ritmurilor planetare şi a rolului fiecăruia într-o lume aflată în permanentă schimbare. Matematica, limbile şi tehnologia informaţiei rămân, în continuare, fundamentale în dezvoltarea competenţelor fiecăruia de-a lungul întregii vieţi.

Învăţarea se va face în funcţie de nevoile şi preferinţele fiecăruia, facilitând evoluţia personală.

Motivaţia, performanţa şi calitatea educaţiei se întreţin încurajând individul să-şi dezvolte propriile talente şi interese. Astfel, pentru a stimula dezvoltarea competenţelor personale, practicile educaţionale, obiectivele de învăţare şi evaluarea ar trebui revizuite periodic, pentru a evita standardizarea.

Se recomandă folosirea a cât mai multor surse şi căi de învăţare, astfel ca fiecare să-şi poată configura propria succesiune de evenimente care să alcătuiască o experienţă preţioasă de învăţare, preluând responsabilitatea propriilor decizii şi a scopurilor pe care le urmăreşte.

Învăţarea se va face activ şi va avea legătură cu viaţa de zi cu zi.

Tinerii au nevoie de identitate, pe care şi-o formează în cadrul grupului, al societăţii, în deplină cunoştinţă de cauză, conştienţi de statutul de cetăţean universal. Învăţarea va pune accent pe „a face” şi pe autentic, desfăşurându-se prin interacţiune cu ceilalţi – colegi, profesori şi alţi membri ai grupului.

Tehnologiile vor fi parte atât a învăţării, deoarece modelează, schimbă şi fac accesibile noi metode de accesare, înţelegere şi generare de cunoaştere, cât și a vieții de zi cu zi.

Oricine trebuie să devină capabil să găsească, să proceseze şi să administreze o informaţie prin intermediul tehnologiilor potrivite. Profesorii trebuie să ţină pasul cu schimbările frecvente de tehnologie, pentru a putea sprijini elevii în procesul de învăţare.

Profesorii vor învăţa toată viaţa.

Pentru a face faţă schimbărilor, profesorii trebuie să fie la zi în ce priveşte cunoştinţele din diferite domenii dar şi tehnologia.