Category Archives: Uncategorized @ro

Glumesc, evident. Acum 3 ani pe vremea asta, o mână de oameni, conștienți de faptul că avem și drepturi, nu numai obligații în ce privește educația propriilor copii, am decis să oficializăm calea pe care pornisem de ceva vreme, după ce am ajuns la concluzia că școala nu este sinonimă cu educația.

Că o școală care generează peste 40% analfabeți funcțional nu are dreptul de a fi obligatorie și că noi, ca părinți, avem dreptul constituțional de a alege forma de educație potrivită copiilor noștri. Am pornit atunci într-un periplu fără un „know-how” bătut în cuie, susținuți de singura agenție de acreditare a școlilor internaționale și care se află în UK. Și pentru ei a fost (și încă este) o experiență nouă, ieșirea dintre zidurile – atât materiale cât și legislative – fiind o adevărată evadare cu peripeții.

Școala noastră fără ziduri a fost coordonată și inspectată la fel ca una standard.

Ceea ce am intitulat evaluări non-formale sunt acele dialoguri / interviuri care au loc în toate școlile internaționale între copii/părinți și inspector, de mai multe ori pe an. Inspectorul/profesor Mark Evans a putut sonda, astfel, printr-un eșantion reprezentativ de copii și părinți, calitatea procesului educațional. Mai mult, prin intermediul acestor evaluări non-formale, copiii și părinții lor s-au detensionat, au înțeles care este „atmosfera” întregului demers, au căpătat încrederea de a merge mai departe pe o cărare nebătătorită. Sunt copii care abia așteaptă interviurile – stabilite acum clar, de 3x /an (la început de an școlar, în februarie și la final de an școlar).

Pentru cei care au dorit, au apărut apoi evaluările formale – testele standard la engleză, mate și science – după care copiii au primit rapoarte de evaluare de câteva pagini, pentru a avea un fel de „diagnostic” al nivelului de învățare la care se află. Nu sunt „foi matricole” ci, mai degrabă, descrieri ale caracteristicilor cognitive ale fiecăruia dintre copiii care au participat la teste, recunoașteri ale abordării inteligente a unei probleme, sugestii pentru rezolvarea și completarea eventualelor „lipsuri”.

Unul dintre țelurile noastre este, însă, de a scădea ponderea acestor evaluări formale, pe discipline separate, și de a ajunge la a estima capacitatea și talentul unui om prin ceea ce știe cu adevărat să facă, nu prin note sau punctaje.

Susținem învățarea prin proiecte și prin comunicare.

În visele noastre cele mai sălbatice, copiii ajung să prezinte un proiect în ansamblul lui, descriindu-și în detaliu rolurile din acel proiect. La orice instituție de prestigiu – fie firmă, fie universitate – un tânăr cu un portofoliu reprezentativ, cu verb și capacitate de adaptare rapidă este preferat unuia cu 100 de teste standard luate cu punctaj maxim.

În acest moment, calea obișnuită pentru o școală britanică internațională este cea a examenelor Cambridge pe discipline – așa cum am mai explicat, admiterea la orice universitate din lume este asigurată de minim 3 A levels (de obicei specificate chiar de facultatea la care vreți să vă înscrieți) sau de SAT. Pentru RO, 2 A levels sau SAT se echivalează cu bacalaureatul: dosarul se depune la facultatea din RO, facultatea trimite dosarul la CNRED, CNRED echivalează. 

Facultățile de la noi nu specifică deocamdată un anume tip de examen pentru admitere, pot fi oricare 2 A levels. Nu vă cere nimeni foile matricole – notele primite de un copil pe parcursul anilor școlari sunt niște numere care, de foarte multe ori, nu reflectă capacitățile lui, iar acest lucru se știe la nivelurile înalte ale tuturor sistemelor educaționale. Rapoartele de evaluare, în schimb, ajută la urmărirea progresului copiilor.

În acest an am fost asaltați de cereri de înscriere de la familii care se vor întoarce în sistem. Nu am refuzat, siguranța copiilor și a familiilor este fundamentală. Una dintre deciziile luate recent în discuțiile cu agenția de acreditare este de a elibera anual Certificates of Completion și rapoarte de evaluare – după testările standard, făcute de Filbrit și / sau evaluarea conținutului portofoliului fiecărui copil de către Cerehard.

Știm că mulți așteptați aceste „hârtii” de ceva vreme, decizia asupra formatului a luat, însă, ceva timp. La întoarcerea în sistem copiii vor prezenta aceste rapoarte de evaluare (NU foi matricole) și vor da așa-numitele „diferențe” – teste la discipline din programa românească. 

Dacă România ar întruni standardele EQF (European Qualification Framework) – ceea ce promite că face de vreo 10 ani – nu ar mai exista aceste „diferențe” pentru „echivalarea” între sisteme.

Reamintesc că motivul pentru care evaluările sunt făcute de Filbrit este acela că ei au personalul și timpul necesar – noi urmează să ne formăm trainerii, în anii următori, și ca evaluatori în sistem britanic.

Revin la întrebarea cheie „și acum, ce facem?” – care apare obsesiv la părinți după înscrierea în Cerehard. 

Un prim răspuns este „relaxați-vă și bucurați-vă de acest timp care vi s-a făcut cadou”. 
Apoi consultați variantele de cursuri publice, testați Khan Academy, IXL, edX, Coursera sau alte n variante de platforme educaționale și cursuri online și…. pășiți în afara cărării bătătorite. 

Căutați-i pe cei din comunitatea Cerehard din preajma voastră și faceți împreună lucruri care, altfel, ar fi fost imposibil și de proiectat. Purtați-vă cu copiii voștri așa cum v-ar fi plăcut să se poarte părinții voștri cu voi. Restabiliți legăturile de familie, jucați-vă, învățați împreună cu ai voștri copii – veți constata că știu mult mai multe ca voi….

Baftă în noul an școlar!

Date fiind poveștile horror care circulă zilele acesta, m-am gândit să vă (re)amintesc niște lucruri pe care le-ați învățat la școală – atât în gimnaziu, cât și la liceu. Unii, și la facultate.

Ce este viața? Nu știm. Ca să putem afirma, însă, că ceva este viu, acel ceva trebuie să îndeplinească 7 funcții (neapărat pe toate odată): să simtă, să respire, să crească/să se dezvolte, să se reproducă, să excrete, să se hrănească.

Celula este cea mai mică entitate care le face pe toate. Pentru asta, are ceea ce se cheamă „organite” – echivalentul organelor:

Am povestit aici extrem de simplist, gândiți-vă că în fiecare celulă a corpului vostru au loc cca 3000 de reacții (bio)chimice/secundă. Și nu numai în celulele corpului, ci și în cele ale bacteriilor și fungilor care ne populează și pe dinafară, și pe dinăuntru. Și care sunt muuuult mai multe decât celulele corpului.

Toate ființele alcătuite din mai multe celule fac ceea ce am enumerat mai sus. Plantele, animalele, fungii (ciupercile) simt, respiră, cresc, se reproduc, excretă, se hrănesc. Multe ființe au organe care mediază aceste funcții – creier, plămâni, inimă, rinichi, ficat etc.

Toate aceste funcții au loc pentru că în celule există „baza de date” care asigură furnizarea informației necesare fiecăreia. Această bază de date este stocată în molecule de acid dezoxiribonulceic (ADN), alcătuite din succesiuni de baze azotate. Trei astfel de baze alcătuiesc un „codon”, care conține informația necesară sintezei unui aminoacid. Pentru decodificarea succesiunii din ADN este necesară molecula de acid ribonucleic (ARN), care copiază „în oglindă” succesiunea de codoni din ADN, apoi, în cadrul ribozomului (organitul acela descoperit de Palade), îl „traduce” în aminoacid. Există oameni care studiază o viață „doar” procesele de replicare, atât de vast este domeniul.

Virusul nu poate îndeplini niciuna dintre cele 7 funcții enumerate. Este un fragment de ADN sau de ARN (SARS-CoV sunt virusuri de tip ARN), înconjurat (sau nu) de un înveliș (proteico-lipidic). Nu se știe când au apărut, iar inserția lor în celulele vii este absolut necesară pentru „înmulțirea” lor. Pătrunderea în celulă se face prin intermediul receptorilor membranari – proteine care ar trebui să servească și de „gardieni” ai celulei dar pe care virusurile reușesc să-i „păcălească”, „costumându-se” în ceva ce receptorul recunoaște ca fiind familiar. Noi, oamenii, purtăm în codul genetic un procent semnificativ de genomuri virale, care au rămas acolo din timpuri imemoriale. Uneori, ne-au ușurat existența, alteori au făcut o adevărată „selecție”. 

Coronavirusurile sunt studiate de mult, faptul că SARS CoV 1 și MERS au dispărut la fel cum a apărut, după o furtună cu victime, a făcut ca cercetarea lor să intre într-un con de umbră, mai ales pt că în cercetare banii se duc acolo unde apare o urgență. 

Coronavirusurile au un înveliș cu „spini” proteici care ies la suprafața stratului lipidic. Acești spini au fost „descifrați” – sunt alcătuiți fiecare din 2 subunități, una servește la aderența de membrana celulară, cealaltă, la cuplarea cu receptorul. Mecanismul în sine este extrem de complex și implică și o enzimă specifică celulei, enzimă ce ajută, culmea, virusul în această operațiune. 

Receptorul de care se atașează virusul este enzima convertoare de angiotensină (angiotensin-converting enzyme 2 = ACE2), o protează sintetizată de celule plămânului, intestinului, ficatului, inimii, ale endoteliului vascular (stratul de celule ce căptușește pe interior vasele de sânge), testiculelor și rinichilor.

Dezasamblarea coronavirusurilor în citoplasma celulelor gazdă pentru transcripția și translația informației din ARN-ul propriu este un proces incomplet elucidat. Una peste alta, ajung să folosească aparatul de sinteză proteică din interiorul celulei și, când moleculele virale au fost sintetizate în proporția necesară, începe asamblarea lor la nivelul aparatului Golgi celular. La asta folosesc medicamentele antivirale – încetinesc sau stopează procesul de sinteză a componentelor virale la nivel celular.

Ce au virusurile cu noi? Nimic, practic…. 

Am intrat pe acest terra incognita al sălbăticiunilor, unde acționează selecția naturală – și prin intermediul virusurilor. Planeta noastră nu este un tărâm prietenos, viața este un joc al elementelor (acelea din tabelul periodic) și moleculelor, coordonat de legi pe care abia le descifrăm, sensul vieții nu este căutarea fericirii, ci perpetuarea – propagarea prin urmași care se adaptează oricăror condiții. 

Faptul că niște atomi de carbon, azot, fosfor și oxigen au alcătuit, la un moment dat, o structură purtătoare de informație face parte din acest joc demarat acum aproape 14 miliarde de ani, când au apărut primele elemente – hidrogenul și heliul. Structura aceea poate fi extrem de mică (virusurile) sau ceva mai mare (genomul oricărei ființe) dar este, peste tot, aceeași. 

Noi, oamenii, suntem ca niște galaxii prin care circulă mici fragmente de informație. Uneori, acestea generează distrugeri, alteori, o altă etapă a ordinii pe care noi o numim haos.

În aceste zile în care proliferează recomandările de la specialiști (în diverse) despre cum să ne ducem viața în vremea SARS-CoV-2, alături de propriii copii, care nu mai merg la școală, îndrăznesc să vă propun și eu varianta mea, de mamă de copii neșcoliți (dar educați) și de promotor al alternativei EOTAS, adică orice altă variantă în afara școlii considerate, eronat, clasice. 

De ce eronat? Pentru că școala clasică e cea din vremea înțelepților antici.

Cuvântul „școală” provine din grecescul „skhole” = timp liber, petrecut filosofând. În latină, „schola” însemna întrerupere din lucru, timp dedicat învățării plăcute.
Filosoful Constantin Noica scria în al său Jurnal filosofic:

„Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări.

Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi….Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.”

Școala asta de la marginea cetății se desfășura, pe vremea anticilor, într-o livadă de măslini a grecului Akademos (de unde și denumirea actuală de Academie). Acum, în secolul XXI, am reluat conceptul, am adunat tinerii dornici de eliberarea de tiraniile de orice fel și ne întâlnim – nu într-o livadă de măslini, ci în Grădina Botanică – pentru a discuta despre orice și a cerceta tot ce ne cade în mână. 

Ne întâlnim și în institute de cercetare sau în alte conjuncturi catalizatoare de învățare. S-au coagulat comunități în mai multe orașe – la modul ideal, sperăm să găsim un/o Akademos care să ne găzduiască demersurile, mai ales că este vorba de educație liberă, personalizată, holistă, sub îndrumarea unor polimați – facilitatori și/sau mentori. 

Cred că doar așa copiii noștri vor putea învăța să gândească, să discearnă și să devină cetățeni educați ai cetății – condiție fără de care democrația nu poate exista.

În engleză, “holistic” vine de la “whole” (holist, în românește). Educația holistă ajută copiii să se cunoască și înțeleagă pe ei înșiși, atât la nivel emoțional cât și rațional, atât ca parte a unui întreg (universul) cât și ca univers al particulelor care îi constituie.

Pentru unii oameni, holismul este echivalent cu acel concept din care nu reușim să ne „extragem” de vreo 2500 de ani – că omul ar fi alcătuit din 3 „componente”: corp, suflet, spirit. 

Este ca și cum am persista în ideea că universul este constituit din 4 elemente fundamentale – apa, aerul, focul și pământul. Încerc să „restaurez” înțelesul cuvântului „holism”, pe care ajungem să nu-l mai putem folosi pentru că a căzut în derizoriu. 

Holismul stă la baza medicinei personalizate, de exemplu – profilul genetic, corelat cu bolile deja manifestate, cu alergiile și cu alte „dezechilibre” permit configurarea unui tratament potrivit fiecăruia.

La fel și educația holistă – fiecare copil este un boțișor curios, pentru care lumea e un loc de joacă fascinant. Nimic nu e mai frumos, pentru un copil, decât să „piardă vremea” scobind printre pietrele de pe marginea unui râu, examinându-le la nesfârșit asperitățile, bălăcindu-se în toate ochiurile de apă, modelând argila până când s-ar „murdări” din cap până-n picioare, simțind, prin toți porii, ceea ce noi, cei „mari”, am uitat.

Ar sta acolo cu orele, cu zilele…. iar noi, adulții, care „știm” ce „trebuie”, le povestim că au nevoie de un „rost” în viață, că joaca „trebuie” să înceteze. Îi scoatem, astfel, cu forța, din acel mediu complet, „the whole”, care le permite învățarea prin toate fibrele, simțirea prin toți receptorii, percepția prin toți neuronii și manifestarea prin emoții corelate cu acțiuni care nouă ne pot părea ilogice, dar care au logica lor, a unei realități la care noi nu mai avem acces. Încercați să vă amintiți cum erați la vârsta copiilor voștri.

În clasele primare îmi plăcea la nebunie să întârzii întoarcerea acasă de la școală. Cutreieram pădurile învecinate, savurând toate „semnalele” naturii, fără o țintă precisă. Nu căutam nimic, nu aveam un țel – doar imersia pură în oceanul acela de informație, de unde cu diferite frecvențe. După ce a aflat mama ce fac în loc să mă duc acasă, a început să-mi povestească despre ce li se poate întâmpla fetițelor în pădure. Și…am intrat în rândul lumii.

Sigur, orice părinte nu vrea decât binele copilului. De aceea îi protejăm, le explicăm ce ar putea să pățească în diverse împrejurări și, dacă am putea, le-am implanta cipuri cu ajutorul cărora să-i putem urmări permanent. Le transferăm, astfel, la nesfârșit, anxietățile noastre, moștenite sau inoculate, fricile, nesiguranțele și, mai grav, ideea că lumea este un loc „rău”, plin de pericole cărora trebuie să fii pregătit să le faci față.

Se pare că trăim cele mai sigure timpuri de până acum – ei da, în ciuda eforturilor disperate ale media de a ne inocula iminența sfârșitului lumii, statisticile arată că nicicând nu s-a trăit mai bine ca acum. Am putea, oare, folosi acest „bine” pentru a ne aprofunda pe noi înșine? 

Poate dacă am lăsa un pic „garda” jos, dacă ne-am reactiva senzorii ostracizați în categoria „netrebuincioaselor”, dacă am respira mai rar, mai profund? Dacă doar ne-am uita la copilul nostru – o copie (poate mai bună) a noastră – cum scobește cu o nuia plină de mâl în balta aceea plină de lumi microscopice fără să-i dăm indicații despre „ce” anume să observe și „cum” anume să scobească și ce o să i se „întâmple” dacă se udă la picioare și….

Dacă doar am respira, privi, auzi – de fapt, conștientiza pe noi înșine, dincolo de fricile existențiale – oare cum ar fi?

Nu știu de ce majoritatea crede că a școlariza copilul este totuna cu a-l educa. De fapt, știu…. pentru că, iarăși, suntem prizonierii unui mit – acela că statul devine responsabil pentru copiii noștri – fie că e vorba de educație, de bun simț sau de sănătate. Or, nu, nu statul este responsabil ci noi, părinții. Dar dacă „faci” un copil pentru că așa vrea societatea – mama, tata, vecinele, colegii de serviciu etc – atunci vei sfârși prin a pasa responsabilitatea creșterii lui celor care te-au împins să-l faci. De aici și disonanța cognitivă în care ajung să trăiască foarte mulți părinți care…. nu știu cum să fie părinți, deși chiar și-ar dori asta. Constată cu stupoare că au devenit clone ale părinților proprii și că ceea ce „urau” mai mult la ei au ajuns, la rândul lor, să propovăduiască.

Nu caut vinovați și nici victime. Încerc să expun o problemă, din perspectiva unui om care are, la rândul lui, copii, dar care a găsit o soluție pentru a-i lăsa să se dezvolte cât mai frumos și mai sănătos cu putință. 

Prin de-școlarizare. Prin educare personalizată, holistă, care sprijină, nu impune. Cu respect și uluire față de ființa nouă care crește sub ochii mei și pe care nu vreau să o „mototolesc” impunându-i limitele absurde între care am fost eu înghesuită, în numele unui „așa se cade” frustrant, epuizant și de neînțeles. 

Din cauza cărora am ajuns să mă cunosc foarte târziu, conștientizând abia după jumătatea vieții că sunt un soi de terra incognita pentru mine însămi.

Dată fiind situația actuală – care e clar că va produce un reset la nivel planetar – nu știm ce va urma. Până atunci, însă, am doi copii fericiți, echilibrați, sănătoși, cu vaccinurile la zi și în deplină armonie cu ei înșiși. Sunt de un bun simț pe care aș putea să-l declar excesiv și au capacitatea de a discerne între autentic și bullshit. Inclusiv în discursul cuiva. 

Nu înțeleg de ce la școală este așa de mult zgomot și de falsă competiție și de ce ajung copiii să vorbească atât de urât și să se certe cu părinții – țin să precizez că povestea cu „adolescența” – de care eu mă temeam cumplit – e doar o poveste: dacă ești alături de copilul tău, dacă îl sprijini și nu-l critici permanent, dacă nu-ți descarci pe el frustrările tale de adult, atunci nu se va purta niciodată ca în descrierile despre comportamentele asociate cu vârsta de 13-16 ani.

Încercați!

Deși pare un concept elitist, care se adresează doar celor care „își permit”, EOTAS = education otherwise than at school = educație altfel decât la școala a devenit o alternativă accesibilă tot mai multor părinți, mai ales celor care lucrează de acasă.

Se pare că din ce în ce mai mulți aleg această variantă, nu numai pentru că le permite să fie mai aproape de proprii copii dar contribuie direct și reciproc la creșterea și dezvoltarea atât a copiilor cât și a părinților.

Sunt tot mai multe cazurile în care un părinte are competențele necesare și disponibilitatea de a deveni și mentorul propriului copil. Ba chiar s-au dezvoltat mici comunități în care părinții „fac cu schimbul” pe diverse domenii, ajutându-se între ei și contribuind, astfel, la educarea copiilor respectivei comunități.

În final, punând în balanță cheltuielile cu meditațiile din sistemul public și cele din EOTAS, avantajul este clar spre cel din urmă. Nu numai că sunt mai mici, în total, dar reprezintă o investiție într-un proces educațional sănătos, cu finalitate recunoscută oriunde în lume – certificatele Cambridge de tip IGCSE și AS/A sunt valabile peste tot.

EOTAS se poate face în n variante – de la frecvență zilnică, în micro-comunitățile CEREHARD, până la unschooling.

Pentru a accesa, apoi, diverse instituții de învățământ superior, copiii pot susține examene Cambridge (IGCSE, AS / A) sau SAT & GED – în funcție de cerințele fiecărei instituții vizate. Cei care doresc să se înscrie la universități din RO, procedează ca orice elev de la o școală din afara RO – își echivalează studiile: 2 A levels sau SAT + GED echivalează bacalaureatul din RO. Detalii despre echivalare găsiți pe site-ul CNRED.

Atât în cazul celor care optează pentru educația de tip holist, cât și al celor care doresc educație după standarde clasice, Cluj Study Centre oferă pregătire pentru susținerea testelor de tip IGCSE, A/AS, utile pentru înscrierea la majoritatea universităților de prestigiu din toată lumea.

Aceste teste nu sunt obligatorii – tot mai multe universități s-au deschis către cei educați în afara școlii de tip industrial, interviul și portofoliul candidatului fiind absolut suficiente pentru admiterea la facultatea dorită.

Tipuri de trasee educaționale:

Pentru toate aceste trasee, reperul este programa UK, iar părinții și copiii au ca sprijin platforme educaționale pe mai multe arii curriculare.

Sistemul britanic nu este pe clase, ci pe vârste. Nu există corigenți și nici repetenți.
Într-o grupă de aceeași vârstă putem întâlni copii cu niveluri foarte diferite, fiecăruia ne adresăm personalizat, în funcție de interese și disponibilitate.

Prin Re-Design și CEREHARD promovăm conceptul de educație holistă, care stimulează dezvoltarea cât mai complexă și completă. Vrem să ne întoarcem la esențe, la autentic – în elină, „skhole” este un termen care se referă la timpul liber petrecut în discuții filosofice.

Pornind de la acest concept, pe care vrem să-l adaptăm parametrilor spirituali actuali, educația holistă propune:

De ce Re-Design?

…pentru că DESIGN este un cuvânt „viu”, în permanentă schimbare și adaptare.
În viziunea noastră, înseamnă rezolvarea inteligentă a oricărei probleme.

Re-Design și CEREHARD îți propun re-configurarea personală, pornind de la datele pe care le ai deja: oprește-te, respiră adânc, activează-ți toate simțurile (peste 20 descoperite până acum, nu doar cele 5 învățate în școală) pentru a decela stimulii din interiorul și din afara ta, ieși din tiparele după care reacționai de obicei și încearcă o altă variantă – soluția cea mai inteligentă, optimă, care consumă minim de resurse.
În final… resetează-te, pentru ca viața ta să curgă în armonie cu planeta pe care te-ai născut, cu universul din care faci parte.

…pentru că fiinţa umană se naşte cu toate capacităţile, mediul şi educaţia contribuind la selectarea şi dezvoltarea anumitor talente.
Auzim deseori, ba chiar și afirmăm: „nu sunt bun la matematică / desen / fizică / muzică” etc.
Cauza acestei convingeri – mai mult sau mai puţin de nestrămutat – este, de cele mai multe ori, educația de tip cartezian, pe discipline separate, care a devenit modelul „clasic” de setare mentală în societatea modernă.
Renunţarea la dihotomii de tipul artă / ştiinţă, raţional / spiritual, uman / real va permite manifestarea tuturor capacităților ființei umane ca întreg (în engleză, whole, de unde și termenul de holism) eliminând barierele pe care sistemele de educație clasice și societatea, în general, ni le pun.

…pentru că teoria şi practica educaţională actuală NU ţin cont suficient de substratul anatomic şi fiziologic al proceselor cognitive. Este nevoie de înțelegerea rezultatelor cercetării din neuroștiințe pentru a înțelege substratul proceselor cognitive.
Este nevoie de configurarea unor medii de învățare, de resurse pentru educația în afara școlii (EOTAS = education other than at school), deoarece copiii învață singuri, având nevoie doar de sprijin și de încurajare.

Neuroimagistica a confirmat faptul că creierul unui adolescent sau al unui copil prelucrează informațiile diferit în comparație cu creierul unui adult. La adult, informaţiile sunt prelucrate în cortexul frontal, zona cea mai nouă în evoluție, iar la adolescenţi şi la copii – în sistemul limbic (zona „primitivă”), situat în profunzimea creierului, și unde se nasc reacţiile instinctive – furia şi/sau teama.
Maturizarea coincide cu formarea de conexiuni corticale mai strânse, reacţiile instinctive generate în nucleii amigdalieni, de exemplu, fiind temperate de cortexul frontal, unde rezidă organizarea, raţiunea, moralitatea. Un cortex frontal activ este semn de maturizare afectivă şi de inteligenţă.

Nucleii amigdalieni din sistemul limbic sunt conectaţi cu lobii prefrontali ai creierului prin circuite specializate, astfel fiind construite mecanismele neurologice ale vieţii emoţionale. Fiecare emoţie este „procesată” in anumite zone ale creierului. Aceste zone au legături directe cu sistemul limbic, ceea ce permite formarea registrului memoriei emoţionale.

Memoria emoţională, stocată în hipocamp, se află şi sub influenţa sistemului neuroendocrin. Reacţiile pozitive ale neocortexului prefrontal sunt mai lente. Dar la copil se pot pregăti reacţiile emoţionale prin programe de cunoaştere a stărilor „pozitive” şi „negative”.

…pentru că suntem în stadiul în care dictonul „cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte tot Universul” poate fi reconsiderat prin prisma cunoaşterii actuale. Daniel Goleman, autorul cărţii Inteligenţa emoţională, afirmă că „avem două creiere, două minţi şi două feluri diferite de inteligenţă: cea raţională şi cea emoţională”.

Sugerăm că este necesară depăşirea şi a acestei etape, prin sublimarea dihotomiilor de tip raţional / emoţional într-o înţelegere mai profundă – sinergizarea trăirilor fiinţei într-un proces complet şi complex de conştientizare a valenţelor viului. 

Principala cale de a te cunoaște rămâne educația. 

În română s-ar traduce cu „educație completă” sau „întreagă”.
Whole – de unde vine termenul „holistic” (care se traduce cu „holist”, așa cum „acidic” se traduce cu „acid”) – înseamnă întreg. Acest întreg este „altceva / mai mult decât suma părților”, așa cum organismul uman este mai mult / altceva decât suma organelor care îl compun, datorită interacțiunilor dintre ele.

Holismul este o atitudine mentală – privești ceva din toate unghiurile posibile.

Examinezi de departe un arbore, de exemplu: e înalt, e verde, are rădăcini, tulpină, frunze. Soarele îi proiectează umbra pe sol, iar umbra crește și scade în funcție de momentul zilei, dar și de înălțimea arborelui – care se schimbă și ea, în timp. Te apropii, îi vezi detaliile din ce în ce mai clare. Știi că e o ființă, deci face tot ceea ce e caracteristic viului – simte tot ceea ce se întâmplă în afara și înăuntrul lui, respiră, se hrănește, crește, excretă, se reproduce.

Toate funcțiile sunt corelate, nu le poți izola complet una de alta, nu se pot desfășura separat una de alta. Holismul constă în corelare și în conștientizarea faptului că și noi, oamenii, suntem părți ale unui întreg care, din fericire, poate funcționa și în absența noastră.

Suntem interpretări și reinterpretări ale aceleiași „substanțe” care alcătuiește întreg Universul. Nevoia de categorisire a grecilor antici a creat modelul „corp – suflet – spirit”, vechi de 2500 de ani și care ne place așa de mult că nu ne putem desprinde de el. Îl regăsim în toate religiile de pe Terra. La fel și povestea jumătăților care se caută toată viața – inventată tot atunci. În fapt, nimeni nu știe explicația fenomenului numit „viață” – „psyche / anima”, cum au denumit-o anticii.

De vreo 100 de ani suntem la începutul unei perioade în care încercăm să coroborăm tot ceea ce am învățat / moștenit (în ultimele mii de ani) cu noutatea descoperirilor științifice.

Holismul în educație este abordarea corelată a tuturor aspectelor pe care le percepem când studiem ceva. 

Citim și preluăm informații dintr-o multitudine surse, iar coroborarea lor inteligentă, cu discernământ, reprezintă cunoașterea. Și news și fake news sunt la fel de utile – reprezintă evaluarea permanentă a capacității noastre de a discerne. Până la urmă, supraviețuirea noastră ca specie depinde de claritatea și rapiditatea cu care luăm decizii, adică de adaptabilitate.

Educația holistă se face prin proiecte interdisciplinare. Un astfel de proiect este, de exemplu, fotosinteza: implică noțiuni de fizică (unde, optică, cuantică), chimie (anorganică și organică), biologie moleculară și matematică (suprafețe, echilibre, analiză matematică). Pornind de la studierea fenomenului în ansamblul său, aprofundarea fiecărui aspect decurge treptat, pe măsură ce nivelul de înțelegere și de internalizare crește. 

Curiozitatea rămâne la fel de vie, ba chiar se amplifică prin aprofundare.
Condiția fundamentală este, însă, percepția întregului – cauza primară.

Orice stârnește curiozitatea unui copil poate deveni un proiect – de ce se aprinde becul când apăs pe un buton, unde se duc mașinile vechi, de ce trebuie să mănânc / să dorm, ce cred animalele despre noi (dincolo de poveștile antropomorfizante)…. orice întrebare care vă macină este punctul de pornire într-o expediție.

În 2013, am demarat un studiu EEG prin care vreau să demonstrez că cei educați holist, pe proiecte, dezvoltă conexiuni complexe și durabile între zonele cerebrale, ceea ce stă la baza maturizării cerebrale sănătoase.

 
Mai jos, un proiect similar de la Stanford, o confirmare valoroasă a ideii de la care am pornit. 

În toată lumea, educația este în reformare. Vechea paradigmă a învățământului, bazat pe memorare și reproducere din memorie, trebuie schimbată.

Am purtat un dialog cu prof. Julian Hingley pe tema nevoii de schimbare de paradigmă în educație și rolul neuroștiințelor în configurarea de soluții eficiente în învățare, la TVR Cluj în emisiunea  “Știință și Cunoaștere”.

E deja duminică, dar tot voi scrie la „spovedania de sâmbătă”. 
Duminică, 1 aprilie, avem o întâlnire la Bucurania – un centru fain, unde Sonia Vasilescu creează o bucățică de rai pentru câțiva prunci. Săptămâna viitoare mai sunt programate câteva întâlniri – unora chiar nu le vine să creadă că existăm și simt nevoia să ne „pipăie”. 

Da, existăm – o școală liberă, unde copiii pot explora în voie, fără teama că „strică”, sau că „greșesc” cu ceva.
O școală la care vii atunci când ai nevoie, la omul sau echipa de care ai nevoie.

Spovedania de sâmbăta asta este despre îndoială. Despre constatarea că, oricât de faină ar fi o idee, reacția societății este una de „reținere”. Că, după ani de chin, de străduințe, de cheltuieli și de – până la urmă – sacrificii, îndoiala rămâne (în psihologie, este povestea străinului care pătrunde în cetate).
Despre reflexul moștenit / creat – cum că ceea ce este acceptat de generații este și bun.

Mi s-a recomandat ca, la întâlnirile pe care le voi avea, să aduc „acte” care să ateste faptul că sunt o școală în curs de acreditare. Sigur, nicio problemă, pot să aduc orice „acte” sunt solicitate – nu pot, însă, să nu mă întreb dacă cei care cer asta s-au gândit vreodată să ceară și școlilor „de stat” sau „private” să prezinte „actele” care le permit existența.

Dacă noi, ca societate, am cere  instituțiilor (statului) acele „acte” care să ateste că sunt capabile să îndeplinească sarcinile pentru care sunt plătite, că garantează siguranța fizică și mentală a copiilor de care se ocupă…. cred că am avea surprize imense. De la siguranța împotriva incendiilor până la evaluarea reală a educatorilor care se ocupă de copii.

Nu vi se pare ciudat că, după 12 ani de școală (în curând, 15), majoritatea oamenilor trebuie să urmeze cursuri de „dezvoltare personală”, de „conștientizare”, de „vindecare” etc. – care, toate, încearcă să repare stricăciunile (ireversibile, de cele mai multe ori) induse de un sistem în colaps?

Majoritatea părinților se plânge de sistem dar… nu se poate rupe de el. Preferă siluirea unui copil în coordonatele a „ceva” ce i se pare că știe – pentru că a trecut pe aici și cunoaște „calea” – cea a minciunii, a disonanței cognitive, a „bipolarimului”. Finalul apoteotic este viața cu dublă măsură, superficializarea, acceptarea „răului necesar” – acel „rău cu rău dar mai rău fără rău”.

Totul se depozitează în codul genetic / epigenetic. Rețelele neuronale care ne ghidează sunt construite pe modele configurate în creierele părinților, bunicilor, străbunicilor. Abuzurile asupra strămoșilor se regăsesc în conectomica nepoților iar „tradiția” devine religie, din nevoia de siguranță, de „constant” / cunoscut.

Nimic nu e mai reconfortant decât „siguranța zilei de mâine”. Deși această siguranță nu există.

Au proliferat tot soiul de „metode de vindecare a trupului / sufletului / minții”. Construite pe teamă, pe necunoaștere, pe nesiguranță – toate, trăsături căpătate în timpul școlii, instituția aceea care ar fi trebuit să ne învețe să ne cunoaștem pe noi înșine.

V-ați întrebat vreodată unde dispare „de ce”-ul copilului?
După vârsta de 11-12 ani, se estompează, apoi nu se mai aude… și nu pentru că micii întrebători ar fi primit răspunsul, ci pentru că întrebările lor zboară în gol, lovindu-se de pereții indiferenței, ai dualismului, ai mântuielii.
Ai necunoașterii, în / de fond….

Un filosof îmi semnala, zilele trecute, un fenomen interesant: foarte multe edituri se concentrează pe „traducerea” – în limbaj adaptat copilăriei – a capodoperelor literaturii universale.

Este o întreprindere inutilă, ba chiar păguboasă – copilul nu înțelege nimic din povești care nu pot fi înțelese decât de oameni care au trecut prin „inițierea” descrisă de acele opere literare și, pentru că nu înțelege, capătă și aversiune față de respectivele experiențe.

Vom putea, oare, să redăm, copiilor, copilăria? Ați observat că niciun copil nu mai cântă? Și nu mă refer la parascoveniile sexoase pe care le îndrugă unii – după un negativ livrat fără niciun discernământ – ci la incantațiile absolut necesare dezvoltării cerebrale normale și echilibrate…

Personalităţi consacrate din diverse domenii ale vieţii ştiinţifice sau artistice afirmă că şcoala este „un rău necesar”. „Necesar” deoarece majoritatea părinţilor nu au unde să-şi lase copiii în timpul programului lor de serviciu şi speră că la şcoală odraslele măcar învaţă ceva, un „rău”, deoarece solicită peste măsură elevii cu sarcini care nu-i ajută să-şi dezvolte nici inteligenţa, nici stima de sine, nici alte calităţi absolut necesare într-o societate în care tehnologia a permis accesul la informaţii până acum rezervate doar iniţiaţilor, iar adaptarea este competenţa supremă pentru supravieţuire.

În raportul Fundaţiei John D. & Catherine T. MacArhur – The future of Learning Institutions în a Digital Age – sunt enumeraţi cei 10 piloni ai educaţiei instituţionale pentru viitor.

Învăţarea de unul singur

Sursele de pe internet au devenit accesibile până şi copiilor. Cititul on-line este cooperant, interactiv, nonliniar şi relaţional, implicând multe opinii. Chiar dacă o căutare trimite, uneori, la surse care nu au nicio legătură cu ceea ce ne interesează, avem acum posibilitatea de a consulta nenumărate pagini dedicate unui subiect, discernământul fiind absolut necesar în selectarea informaţiilor valabile.

Structuri orizontale de invăţare

Bazate pe instituţii şi pe capacitatea acestora de a stimula învăţarea: educaţia instituţionalizată este autoritară, standardizată, măsoară performanţa individuală cu ajutorul testelor. Mai nou, a apărut lucrul în echipe pe o anumită problemă, deoarece s-a constatat că trasarea de sarcini multiple şi punerea în valoare a abilităţilor / talentelor îmbunătăţesc capacităţile de a rezolva diverse probleme ale întregii echipe. Ca urmare a volumului uriaş de informaţii disponibile şi a posibilităţii practic nelimitate de acces la surse / resurse, strategia de învăţare înregistrează o schimbare: accentul cade acum pe discernământul cu care se selectează informaţia corectă; a învăţa că devine a învăţa cum – se trece de la conţinut la proces.

Trecerea de la autoritatea presupusă la credibilitatea colectivă

Învăţarea presupune trecerea de la autoritate la credibilitate. În viitor, învăţarea implică dezvoltarea de metode, adesea aceleaşi, pentru discriminarea informaţiilor valabile de cele discutabile. În consecinţă, învăţarea va avea drept consecinţă creşterea capacităţii de a alege înţelept – epistemologic, metodologic, pe baza parteneriatelor cooperante productive create pentru rezolvarea problemelor complexe.

Învăţarea va viza nu numai abordarea arhitecturii informaţiei, interoperabilitatea şi compatibilitatea, scalabilitatea şi sustenabilitatea, ci şi a dilemelor etice. Într-un mediu tot mai inter-, intra-, multi- şi transdisciplinar, creăm şi medii de învăţare pentru a putea aborda probleme şi sisteme complexe, care nu pot fi tratate dintr-o singură direcţie. Dacă în trecut nu exista altă posibilitate decât cea a încrederii într-o autoritate sau într-un expert certificat, astăzi este tot mai clar că această variantă nu mai funcţionează, din cauza gradului ridicat de complexitate din orice situaţie.

Descentralizarea pedagogiei

Sunt numeroase situaţiile în care se recomandă folosirea cât mai redusă a resurselor la care lucrează echipe întregi, cum este Wikipedia. Aceasta este o reacţie anti-intelectuală la un proces de nivel global, ce vizează cunoaşterea, şi care implică surse de o reală importanţă. Wikipedia reprezintă proiectul de colaborare ce implică cel mai mare număr de voluntari; toţi adună informaţie, scriu, corectează, actualizează – acestea reprezintă, de fapt, educaţie.

Pedagogia prezentului are nevoie şi ea de împrospătare, de actualizare, de conectare la tehnologie. În astronomie, de exemplu, a fost recunoscut rolul amatorilor care scrutează bolta cerească din pasiune – datele furnizate de ei sunt, în majoritatea lor, extrem de preţioase. S-a creat un soft, Web 2.0, care a pus ordine în toate informaţiile cu ajutorul participanţilor şi al specialiştilor. La fel, pedagogii ar putea dezvolta metode mai eficiente cu ajutorul colectivelor de elevi şi de profesori.

Învăţarea în reţea

În viaţa şcolară de zi cu zi, învăţarea este (sau ar trebui să fie) centrată pe elev. Acesta îşi aşteaptă rândul ca să vorbească, întreabă, ascultă.
În reţea, se poate depăşi acest stadiu conversaţional, corectând greşelile celorlalţi şi acceptând corectura celorlalţi, lucrând în echipă la găsirea celor mai bune soluţii.

Spre deosebire de învăţarea individuală, care duce la competiţie şi la ierarhizare, învăţarea în reţea dezvoltă cooperarea, parteneriatul, medierea, interactivitatea, angajarea socială. Realizările unui grup sunt, invariabil, notabile în comparație cu ale unuia singur.

Educaţia open source (gratis)

Urmăreşte deschiderea accesului la informaţia care, îndeobşte, este protejată de copyright sau aparţine cuiva. Învăţarea individuală este un proces ierarhizat: individul învaţă de la un profesor / specialist, pe baza a numeroase publicaţii protejate de copyright, şi despre care se presupune că ar constitui corpusul de cunoaştere.

Învăţarea în reţea este cel puţin de tip P2P şi de la mulţi către mulţi (many to many = M2M). În situaţiile în care resursele nu sunt distribuite echilibrat, reţeaua operează conform modelului many-to-multitudes (de la mulţi către și mai mulți) – grupul care acces la resurse susţine infrastructura necesară schimbului intelectual echitabil cu cei care nu au resursele financiare pentru a susţine o conexiune digitală.

Există multe mişcări sociale internaţionale care operează pe acest sistem, resursele financiare de la un capăt fiind contrabalansate de expertiza locală şi de investiţia umană şi de muncă de la celălalt.
Astfel, schimburile au valoare socială pentru toţi participanţii, iar nevoia de interactivitate susţine socializarea digitală prin reţele. P2P (peer to peer) este o rețea în care fiecare computer poate fi client sau server pentru celelalte computere ale rețelei, permițând partajarea (share) diferitelor resurse – fişiere, periferice, senzori etc. – fără a fi nevoie de un server central.

Învăţarea – conectivitate şi interactivitate

Socializarea în reţea permite crearea de grupuri de învăţare în care membrii susţin, preiau şi îmbogăţesc experienţele de învăţare, contribuţiile, produsele. Există posibilitatea sincronizării, a partajării aproape instantanee a datelor între cei conectaţi. Tehnologia de azi permite ceea ce se numeşte networking, în contrast cu individual-working, concept care ar putea fi preluat şi în educaţie.

Învăţarea pe tot parcursul vieţii

Schimbările rapide la care suntem martori şi care ne solicită adaptarea presupun învăţare permanentă. Globalizarea a permis accesul la diferite culturi şi civilizaţii, socializarea se face pe alte criterii, cantitatea de informaţie deja nu mai poate fi estimată, iar discernământul în selectarea acesteia devine o abilitate care se poate antrena şi dezvolta numai prin accesul la resurse de calitate.

Instituţiile educaţionale = reţele mobilizatoare

Tradiţional, instituţiile educaţionale sunt asociate cu termeni ca reguli, norme, producţie, distribuţie. Reţelele implică flexibilitate, interactivitate, rezultate. Interactivitatea se menţine cât timp reţeaua este solicitantă, productivă, dispusă la schimbare.

Scalabilitate – flexibilă şi simulare

Învăţarea în reţea facilitează şi rămâne deschisă diferitelor posibilităţi de învăţare, fie ele mici şi locale, fie de mari dimensiuni, cu contribuţii notabile la un domeniu, subiect sau un anumit tip de cunoaştere. Noile tehnologii permit grupurilor mici, alcătuite din membri aflaţi la distanţe mari unii de alţii, să înveţe prin colaborare, împreună şi unii de la alţii.

Pe de altă parte, prin intermediul simulărilor, fac posibilă înţelegerea proceselor complexe din cadrul sistemelor vii, sau a structurilor sociale. Instituţiile educaţionale ar trebui să stimuleze proiecte de amploarea Encyclopedia of Life sau Wikipedia, dezvoltând modalităţi prin care participanţii să contribuie calitativ la astfel de eforturi. Caracteristică a unui sistem informatic de a se comporta similar, fără defecțiuni, atunci când volumul de date pe care îl prelucrează devine mai mare. Această caracteristică se poate îmbunătăți prin adăugarea unor resurse hardware.

Educaţia se face cu ajutorul profesorilor de calitate, pentru care elevul este centrul procesului educativ.
Acest principiu conduce spre concluzia că un profesor este eficient dacă:

Un raport echilibrat predare / învăţare / evaluare este cheia unui curriculum coerent și eficient. Finalitatea unui astfel de proces constă în conștientizarea, de către elev, a întregului său potenţial, pentru a-şi putea îndeplini aşteptările legate de carieră şi de viaţă în general.

Sugerez și depășirea (dacă este posibil) a terminologiei – de intra-, inter-, transdisciplinaritate și a cadrului: pedagogul, educatorul nu este doar un intermediar în procesul de transfer al informației de la o sursă la un receptor.

Persoana care își asumă rolul de educator este, pentru un copil, la fel de importantă ca și părinții pentru acel copil – este model de atitudine, de gândire, de evoluție fizică și spirituală. A fi om nu ține nici de inter-, nici de intra- sau transdisciplinaritate, dar este o condiție esențială pentru a ne îndeplini sarcina de a crește alți oameni.

Educatorul este om de cultură – psiholog, om de știință, literat și filosof, matematician și sportiv – este acea persoană completă și complexă ce servește de reper. Cei care nu sunt astfel, ar trebui să evite profesia de dascăl – care este, de fapt, o vocație.

Aceasta este o abordare către care se îndreaptă, la ora actuală, multe dintre instituțiile de educație din toată lumea. România ar putea îmbogăți, cu experiența de țară est-europeană care a supraviețuit (e adevărat, cu sechele grave) experimentului comunismului, bazele de date care să contribuie la actualizarea / reconfigurarea fundamentelor educației.

Revin asupra ideii că ne concentrăm abuziv pe rolul creierului în viața omului.

Ființa umană este rezultatul cooperării dintre rațional și irațional, dintre sistemul nervos somatic și cel vegetativ.

Cât timp nu suntem conștienți de rolul vital al celui vegetativ – pe care nu îl putem controla –trăim doar pe jumătate.

Toate glandele endocrine au un corespondent așa-numit „energetic”, iar trăirile și emoțiile, exprimate sau reprimate, contribuie fundamental la construcția și la menținerea sănătății ființei noastre, cu toate valențele ei și în toate variantele, de la material la spiritual. 

La nivel subatomic materia nu este o certitudine, nu se află într-un loc anume, ci are „tendinţa de a exista”; evenimentele nu se desfăşoară în mod cert la momente de timp bine definite şi în moduri clar precizate, ci prezintă „tendinţa de a se produce”. Aceste tendinţe poartă numele de probabilităţi şi sunt asociate unor mărimi matematice care descriu comportări ondulatorii.

Particulele subatomice sunt, în acelaşi timp, şi unde – nu unde reale, tridimensionale ca undele sonore sau ca cele formate pe suprafaţa apei, ci „unde de probabilitate”, mărimi matematice abstracte care au toate caracteristicile undelor şi sunt corelate cu probabilităţile de a găsi particulele în anumite puncte din spaţiu şi la anumite momente de timp.

Trăim într-o societate care nu este altceva decât o replică a unei fiinţe care, la rândul său, este replică a unităţii anatomice, morfologice şi fiziologice care este celula. Conştientizarea palierelor la care se desfăşoară procesele vieţii, paliere care ne constituie şi pe care le constituim este fundamentală în construirea şi susţinerea fiinţei unice care este Terra. Tot ce ne înconjoară, la fel ca şi tot ce ne constituie nu este doar o colecţie de piese tip puzzle care, asamblate, pot construi un întreg, ci doar aspecte, variante, manifestări ale ceea ce numim energie.

Educaţia ar trebui să ajute un copil, un tânăr, să-şi conştientizeze toate capacităţile, să se dezvolte plenar, să-şi deschidă cadoul pentru că toţi suntem dăruiţi, numai că unii nu ne deschidem niciodată darul.

În trecut, majoritatea oamenilor era analfabetă, obligată să trăiască din muncile câmpului. Convingerea că ştiutorii de carte îşi pot găsi mai uşor de lucru i-a motivat pe unii părinţi să-şi dea copiii la învăţătură. 

Marcel Căpraru, profesor la Universitatea din Craiova (departamentul pentru pregătirea personalului didactic), afirmă că învățământul obligatoriu a apărut în 1819 într-un stat totalitar – Prusia – după principiul „trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm limba germană şi toţi germanii să gândească la fel şi să respecte ordinele, cel puţin în problemele mari”.

După Johann Gottlieb Fichte: „Educaţia ar trebui să aibă drept ţel distrugerea liberului arbitru, astfel ca, pe parcursul întregii lor vieţi, viitorii cetăţeni să nu mai fie capabili că gândească sau să acţioneze altfel decât au fost educaţi de către profesorii lor… Psihologul viitorului se va ocupa de clase de elevi pe care vor fi testate diferite metode de a-i convinge că zăpada este neagră. Atunci când tehnica va fi fost perfectă, orice guvern care a contribuit la educaţia mai multor generaţii va fi capabil să-și controleze cetăţenii fără ajutorul armatei sau al poliţiei”. 
Bertrand Russell citându-l pe Johann Gottlieb Fichte, The head of philosophy & psychology who influenced Hegel and others, Prussian University in Berlin, 1810.

Noi suntem obişnuiţi cu ideea că „prin sistemul de învăţământ, copiii sunt daţi pe mâna unor specialişti în educaţie, care, pe lângă specialitatea lor, au studiat pedagogia, psihologia şi metodicile predării. Ca unul care, zeci de ani am studiat şi predat aceste discipline, pot să afirm că nu sunt ştiinţifice.

Aşa cum o bună perioadă, în ţara noastră şi în multe alte ţări s-a predat disciplina numită Socialism Știinţific (mulţi universitari şi lectori în universităţile populare şi-au construit o carieră în jurul acestei discipline) şi s-a dovedit în realitate că aşa ceva nu există, tot astfel Știinţele educaţiei sunt articulaţii logice, uneori bine închegate, dar construite pe postulate false. Metodicile, de exemplu, sunt un fel de reţetar cu principii, norme, metode, strategii şi tehnici, dar, ca orice reţetă se adresează oamenilor bolnavi, nu spiritelor vii. 

Cercetările psihologice asupra învăţării, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov s-au făcut pe animale, şoareci, câini, pisici, porumbei, maimuţe etc. şi au fost transferate la modul cum învaţă copiii, iar cele pedagogice sunt caduce, pentru că, odată introduşi copiii într-un mediu artificial – şcoala – separat atât de societate cât şi de natură, nu poţi obţine, prin observare sau experiment nimic valabil.
E ca şi cum ai aşeza un fluture sub un clopot de sticlă, i-ai observa mişcările şi zbaterea şi ai crede că ştii totul despre fluturi!”.

Ca biolog, nu pot decât să susțin o astfel de opinie, deoarece omul nu este o un obiect care să reacționeze la fel în cadrul aceluiași experiment, repetat în condiții perfect identice.

Celulele, fiinţele vii, sistemele sociale pe care acestea le alcătuiesc sunt sisteme complexe. Biologia, într-o școală a viitorului, ar trebui să se ocupe cu studiul relaţiilor dintre părţile componente ale unui sistem, al modului în care aceste relaţii determină comportamentul în ansamblu al sistemului precum şi modul în care sistemul interacţionează şi creează relaţii cu mediul înconjurător – actualmente preocuparea domeniului complexităţii.

Trăim un timp al conştientizării, poate al eliberării de raționalismul excesiv.

La începutul secolului al XVII-lea, Descartes a introdus conceptul de metodă ştiinţifică de investigare, schimbând fundamental modul în care căutăm răspunsuri la întrebările fundamentale.

Metoda ştiinţifică pune accent pe individualitatea şi pe separarea lucrurilor, astfel că entităţile puteau fi înţelese doar prin disecarea şi analiza componentelor individuale, iar cercetătorul era doar un observator pasiv al fenomenelor exterioare.

Această paradigmă a rămas neschimbată mai bine de 300 de ani. Odată cu teoria relativităţii a lui Einstein, care a marcat începutul de secol XX, observatorul nu mai este în afara fenomenelor pe care le studiază: toate modelele pot fi descrise doar în raport cu observatorul. Rolul gândirii în construirea realităţii a devenit un subiect de dezbatere, care a rămas la fel de actual şi în zilele noastre. Fizica cuantică vine cu o imagine enigmatică a naturii realităţii.

Niels Bohr spunea că nu are rost să vorbim despre proprietăţi şi caracteristici ale unei particule care nu poate fi observată. Fizicianul David Bohm a descoperit că atunci când un gaz devine plasmă, electronii încep să se comporte ca un întreg, angajându-se într-un proces de auto-organizare; el a susţinut că numai un punct de vedere holist ar putea explica coordinarea electronilor în sistemele plasmatice cu energie mare şi că spaţiul în sine este o iluzie, deci discuţia despre separarea lucrurilor la nivel cuantic nu are nici un rost.

Viziunea noastră carteziană asupra lumii persistă – avem tendinţa de a descompune lucrurile în părţi mai mici, cărora le dăm nume. Conform teoriei lui Bohm, însă, separarea lucrurilor este doar o iluzie, toate lucrurile fiind, la rândul lor, părţi ale aceluiaşi continuum intact. Ne raportăm la un sistem de referinţă format din trei dimensiuni ale spaţiului, la care se adaugă dimensiunea timpului. 

Conform fizicii cuantice, realitatea este alcătuită dintr-un număr infinit de (uni)versuri care coexistă simultan, dar noi nu avem senzori pentru perceperea altor dimensiuni.

Legăturile dintre dimensiuni se realizează prin intermediul unor singularităţi ale spaţiului-timp, găuri negre în vecinătatea cărora legile fizicii, aşa cum le formulăm noi, nu se mai aplică şi care reprezintă punctele de trecere dintr-un univers în altul. În apropierea acestor puncte de legătură dintre planurile universului, spaţiul şi timpul suferă modificări observabile.

Cum facem faţă, din punct de vedere educaţional, acestor schimbări de concept?
Cum poate face față școala, nu numai ca instituție dar și ca paradigmă, provocării de a educa ființe umane deja educate prin expunerea la informație pură?

În condițiile în care tot ce se poate ști, la ora actuală, este accesibil, singura îndatorire a școlii este aceea de a sprijini ființa umană în dezvoltarea sa și de a o ajuta să discearnă între adevăr și impostură. Nu mai este loc de soluții impuse – profesorul are nevoie de acea cunoaștere (nu doar de cunoștințe + competențe) care să-i permită să susțină un dialog cu un elev care explică, la 11 ani, soluția teleportării (care ar fi inversarea spinului electronilor…).

Un raport publicat în 2010 asupra educației viitorului – The Future of Learning: European Teacher’s Vision – afirma că în următorii 20 de ani se vor înregistra mai multe schimbări fundamentale în ce priveşte procesul de predare/învăţare.

Obiectivele învăţării se vor concentra mai ales asupra competenţelor, nu atât a acumulării de cunoştinţe.

Dezvoltarea capacităţilor de a analiza, de a rezolva probleme, de a colabora și negocia, de a inova precum şi de auto-administrare a propriei fiinţe sunt absolut necesare pentru a putea face faţă viitorului.

Dezvoltarea şi managementul propriei personalităţi reprezintă o competenţă cheie pe cât de nouă pe atât de importantă, alături de conştientizarea ritmurilor planetare şi a rolului fiecăruia într-o lume aflată în permanentă schimbare. Matematica, limbile şi tehnologia informaţiei rămân, în continuare, fundamentale în dezvoltarea competenţelor fiecăruia de-a lungul întregii vieţi.

Învăţarea se va face în funcţie de nevoile şi preferinţele fiecăruia, facilitând evoluţia personală.

Motivaţia, performanţa şi calitatea educaţiei se întreţin încurajând individul să-şi dezvolte propriile talente şi interese. Astfel, pentru a stimula dezvoltarea competenţelor personale, practicile educaţionale, obiectivele de învăţare şi evaluarea ar trebui revizuite periodic, pentru a evita standardizarea.

Se recomandă folosirea a cât mai multor surse şi căi de învăţare, astfel ca fiecare să-şi poată configura propria succesiune de evenimente care să alcătuiască o experienţă preţioasă de învăţare, preluând responsabilitatea propriilor decizii şi a scopurilor pe care le urmăreşte.

Învăţarea se va face activ şi va avea legătură cu viaţa de zi cu zi.

Tinerii au nevoie de identitate, pe care şi-o formează în cadrul grupului, al societăţii, în deplină cunoştinţă de cauză, conştienţi de statutul de cetăţean universal. Învăţarea va pune accent pe „a face” şi pe autentic, desfăşurându-se prin interacţiune cu ceilalţi – colegi, profesori şi alţi membri ai grupului.

Tehnologiile vor fi parte atât a învăţării, deoarece modelează, schimbă şi fac accesibile noi metode de accesare, înţelegere şi generare de cunoaştere, cât și a vieții de zi cu zi.

Oricine trebuie să devină capabil să găsească, să proceseze şi să administreze o informaţie prin intermediul tehnologiilor potrivite. Profesorii trebuie să ţină pasul cu schimbările frecvente de tehnologie, pentru a putea sprijini elevii în procesul de învăţare.

Profesorii vor învăţa toată viaţa.

Pentru a face faţă schimbărilor, profesorii trebuie să fie la zi în ce priveşte cunoştinţele din diferite domenii dar şi tehnologia.

« Pagina anterioară