O contribuție fundamentală a avut Lev Vâgotski (1896 – 1934), ale cărui idei despre dezvoltarea cognitivă și despre conceptele învățării au contribuit decisiv la creionarea pedagogiei moderne, precum și a teoriilor dezvoltării copilului. Două dintre teoriile lui Vâgotski, încă în polemică, sunt medierea și internalizarea culturală și vocea interioară a fiecărui individ (1934). Medierea culturală abordează rolul valorilor universale în învățarea umană versus conceptul conform căruia învățarea este filtrată prin cultura fiecăruia. Conceptul de voce interioară încearcă să răspundă la întrebarea dacă folosim sau nu cuvinte pentru a gândi.

Vâgotski a formulat, între 1924 și1934, ceea ce unii autori consideră ca fiind cea mai valoroasă alternativă la teoria lui Piaget. Ideile sale – publicate numai după moartea lui Stalin, în Uniunea Sovietică și, mai târziu în lumea întreagă – au exercitat o influență puternică între 1950 și 1360, apoi influența sa a scăzut între 1970 și începutul anilor ‘80. În prezent, ideile lui Vâgotski sunt din nou sursă de inspirație în domeniul dezvoltării cognitive, stând la baza unei teorii valoroase din perspectiva social-interactivă, care susține ca dezvoltarea intelectuală / cognitivă a unui copil are loc ca rezultat al interacțiunii mutuale dintre copil și cei cu care intră în contact social regulat.

Adepții mișcărilor procesării informatiei (PI), cât și cei ai metacogniției îl pot considera pe Vâgotski drept părinte fondator. PI este interesată de factorii implicați în învățare și de creșterea performanței acesteia, iar metacogniția – de modul în care copilul își poate controla conștient propria învățare. Totuși, Vâgotksi susținea că învățarea inconștientă precede controlul conștient – cum ar fi, de exemplu, în dezvoltarea abilităților lingvistice la un copil de 2 ani.

Vâgotski este autorul teoriei ZPD (zona proximei dezvoltări) – noțiune care definește diferența dintre ceea ce poate face un elev, fără a fi ajutat, și ceea ce poate face același elev, dar cu ajutor. Copilul imită adultul și își dezvoltă treptat capacitatea de a face anumite lucruri fără a fi ajutat. Rolul educației constă în a oferi copilului experiențe situate în această zonă, a proximei dezvoltări, încurajându-l și ajutându-l în învățarea individuală. Conceptul ZPD este o continuare a teoriei lui Piaget conform căreia copiii învață singuri și a fost formulat de Vâgotsky pentru a combate practica – comună în lumea academică – de a evalua inteligența elevilor în funcție de cunoștințele lor. În opinia lui Vâgotsky, pentru a evalua inteligența unui copil, ar fi mult mai util ca acestuia să i se testeze capacitatea de a rezolva diverse probleme independent / cu ajutorul unui adult, decât să i se măsoare nivelul cunoștințelor. Întrebarea pe care o pune este: „dacă doi copii obțin același punctaj la un test, înseamă că nivelul lor de dezvoltare este același?” Bineînțeles că nu.

Psihologului rus i se atribuie conceptul de „constructivism social” – elevul își construiește învățarea în colaborare cu ceilalți. Înainte de a i se dezvolta gândirea, copilul învață: procesele dezvoltării sunt consecutive proceselor învățării, ceea ce creează zona proximei dezvoltări. Psihicul uman nu acționează doar ca o suită de reflexe și de procese de adaptare (I. P. Pavlov, I. Watson) ci presupune o interacțiune cu mediul, prin intermediul limbajului, elaborat social de înaintași, grație căruia omul se transformă. Fiecare individ își construiește propriile cunoștințe, „umplând” distanța dintre nivelul performanței independente și cel al performanței asistate de grup sau profesor.

Relația de cooperare dintre profesori și copil este, de asemenea, importantă. În perspectivă vâgotskiană, profesorul acceptă să-și construiască relația profesionala cu elevii ca mentor în procesul învățării lor.

În mitologia greacă, Mentor (Μέντωρ) era fiul lui Alcimus / Anchialus / Heracles și al lui Asopis. La bătrânețe a devenit prietenul lui Ulise (Odiseu) și, împreună cu Eumaeus, fratele lui Odiseu, aveau grijă de Telemachus, fiul lui Odiseu, și de palatul acestuia, cât timp el era plecat la războiul troian.

Relația unui copil cu clasa este, de asemenea, importantă. Aceasta a fost, în mare parte, ignorată de Piaget. Vâgotski a susținut ideea ca un elev mai avansat să ajute un elev mai puțin avansat – baza educației marxiste egalitariste în Uniunea Sovietică. Acest act nu este în mod necesar unul de sacrificiu din partea elevului mai avansat: explicând și ajutând alt copil, el poate dobândi o înțelegere mai bună a propriei învățări, pe coordonate metacognitive. Explicând un subiect, își consolidează propria învățare.

Vâgotski s-a concentrat asupra copilului și a modului în care acesta învață sa gândească. Aceasta se face prin internalizarea activităților externe și sociale, care devin parte a propriilor sale structuri mentale. Procesul are loc în trei etape:
1. Asistență furnizată de către cei mai capabili – profesor, coleg mai abil.
2. Asistență furnizată de copilul însuși – rezolvă problemele cu voce tare.
3. Internalizarea conceptului – copilul dialoghează cu sine însuși pe măsura ce rezolvă ceva.

Într-o manieră similară ideilor metacognitive actuale, copilul învață despre propria sa învățare. Conceptul de internalizare al lui Vâgotski este similar cu cel al lui Piaget dar are, în plus, o dimensiune socio-culturală: cultura este transmisă de la o generație la alta prin intermediul educației copiilor. La nivel individual, un copil devine el însuși prin alții.

Vâgotski a avut o contribuție importantă la înțelegerea dezvoltării limbajului. Pionier metacognitivist, a susținut că, vorbind cu alții, un copil conștientizează funcția de comunicare a limbajului și rolul vital al acestuia în evoluția conceptelor.

Vâgotski a atras atenția asupra diferenței dintre conceptele științifice și cele spontane. Conceptele spontane sunt cele care apar din propriile observații ale copilului – în general – acasă sau în afara școlii. Conceptele știintifice sunt cele care ar trebui să apară din educația formală. În prezent se folosește terminologia de concepte și strategii informale (provenite de acasă), respectiv concepte și strategii formale (din școală). Cele două tipuri de strategii și concepte se întâlnesc unele cu altele în clasă: conceptele spontane bogate dar dezorganizate ale copilului se întâlnesc cu abordarea sistematică și cu logica adultului (profesorului). Profesorul stabilește patternul adult de gândire la care copilul ar putea să încerce să aspire. Dialogul și interacțiunea duc, în cele din urmă, la internalizarea conceptelor de către copil.

Vâgotski a fost un vizionar și prin atenția pe care o acorda semioticii – funcția de semnalizare a limbajului. El susținea că gesturile au un rol important în dezvoltare, idee preluată de psiholingviștii care studiază dezvoltarea limbajului la copil.

Conform paradigmei vâgotsksiene, a învăța să citești implică interacțiunea cu textul. Copilul nu trebuie doar să citeasca mecanic ci să încerce să interpreteze textul. Ca și în cazul altor abilități intelectuale, copilul internalizează treptat procesul.

Vâgotski considera că moștenirea culturală este mult mai importantă decât cea biologică. Importanta contextului este o altă noțiune cheie, care a fost recent revigorată. Contextul în care are loc un comportament trebuie luat în considerare pentru a înțelege acel comportament.

Limbajul, gândirea și cultura sunt inseparabile. Teoriile lui Vâgotski asupra învățării și dezvoltării pot fi grupate în patru idei majore:

  1. Copiii construiesc cunoașterea. Învățarea este mai mult decât reflectare. Copiii construiesc cunoștinte, creând reprezentări individuale.
  2. Învățarea poate precede dezvoltarea. ZPD este definită ca zona dintre nivelul performanței independente și nivelul performanței asistate.
  3. Dezvoltarea nu poate fi separată de contextul său social. Instruirea culturală influențeaza învățarea umană, ZPD se schimbă pe măsură ce invidul este capabil să învețe concepte și abilități mai complexe.
  4. Limbajul joacă un rol central în dezvoltarea mentală, este un mecanism pentru gândire. Prin cultura individului și moștenirea imaginilor culturale, limbajul este mijlocul de exprimare a ceea ce este învățat și înțeles.

Într-o lume tot mai tehnologizată, înțelegerea se poate realiza prin învățare colaborativă. Activitățile de grup și mediile în care se pun permanent probleme provoacă elevul și fac legătura între efort și rezultat. Medierea prin comunitatea www deschide o lume a activităților de grup și mediilor în care elevii pot interacționa, a noilor patternuri de mediere (limbaje). Noile tehnologii oferă oportunități de interacțiuni sociale, diverse ocazii de dezvoltare. Acestea, împreuna, sporesc dezvoltarea cognitivă, creând noi moduri de acces în ZPD.

Ideile lui Vâgotski au fost dezvoltate de Doise și Palmonari, care susțin că un copil învață prin construcție colectivă, prin imitare, sau prin achiziția unei moșteniri sociale.

Inteligența este definită ca abilitate a copilului de a-și ajusta judecățile la situații sociale (spre deosebire de opinia lui Piaget, conform căreia ajustarea se face la o situație fizică).

Dacă un copil are concepte slab dezvoltate, nevoia sa de a prelua conceptele prezentate într-o situație socială este mai mare decât a unui copil cu concepte bine dezvoltate. Cei care nu și-au construit concepte adecvate acasă au nevoie de mai mult sprijin din partea mentorului.

Doise și Palmonari au arătat cum copiii își demonstrează achizițiile cognitive în unele situații sociale, dar nu și în altele – un elev poate demonstra ce știe unui profesor, dar nu și altuia; un copil își poate demonstra înțelegerea într-o situație, dar nu și în alta – chiar cu același profesor.

Teoriile lui Vâgotsky au fost transpuse în curriculum de către Vasili Davidov, ale cărui studii sunt extrem de importante în dezvoltarea disciplinelor legate de învățare. Unul dintre discipolii lui Vâgotsky, Alexander Luria, s-a referit de nenumărate ori la psihologia cultural-istorică și la influența sa asupra gândirii. Lucrarea sa, The Mind of a Mnemonist: A Little Book about Vast Memory (1968), a reprezentat punctul de pornire pentru numeroase studii legate de memoria umană și de impactul aceasteia asupra învățării. Luria a demonstrat că există mai multe sisteme de memorare, nu doar un singur fenomen intitulat generic memorie. Unul dintre cazurile analizate de Luria este cel al unui om incapabil să uite, ceea ce îi provoca dificultăți extraordinare în viața de zi cu zi, de tipul asocierii întâmplătoare între concepte, proces care îi bruia comunicarea cu cei din jur. Studiul lui Luria i-a ajutat pe profesori să înțeleagă faptul că informația se poate înregistra în diferite „formate” prin intermediul unor căi neuronale distincte și că memoria este un sistem vast și multistratificat, cu diferite tipuri de „defecțiuni”.

Un aspect extrem de interesant referitor la memorie și la diferitele sisteme de memorare este legat de sinestezie – capacitatea de a asocia diferite tipuri de informație cu diferite simțuri (culoarea sunetelor sau a mirosurilor, gustul culorilor etc.).

Studiile lui Luria au permis elucidarea cauzelor ce stau la baza problemelor de memorie. Acestea apar în timpul mai multor etape: de codificare a informației la nivel cerebral, de depozitare (de păstrare a legăturilor cu informația codificată) și de recuperare (accesare și utilizare a informațiilor stocate la nivel cerebral). Diferitele sisteme de memorare (cum sunt, de exemplu, cel de scurtă durată sau de lungă durată) folosesc căi neuronale diferite, dar care se suprapun unele peste altele. Unul dintre psihologii cognitiviști de renume ai secolului al XX-lea, Jerome Bruner, contemporan cu Luria, subliniază necesitatea reconsiderării memoriei în toate aspectele vieții și în învățare.