Cu vreo 25 de ani în urmă, visam să lucrez pentru studiourile Lucas Arts, promotorul filmelor SF care au descătuşat imaginaţia umană pe întreaga planetă. Mă gândeam că pregătirea mea de biolog cu master în neurobiologie, experienţa relevantă dintr-un laborator al unei universităţi britanice şi aşa-numitele „computer skills” pe care le dobândisem ca autodidact ar fi fost suficiente pentru a mă lansa într-o carieră de animator şi / sau developer de software pentru realizarea de simulări / modelări pentru procesele care se desfăşoară la nivel celular / molecular în orice fiinţă. Studiourile sus-menţionate au permanent un loc pentru cei care doresc să lucreze în domeniu. Și atunci am avut marea surpriză de a constata că cerinţele pentru un astfel de post erau foarte departe de ceea ce aveam eu de oferit: un BSc – echivalentul licenţei de la noi – în Computer Sciences (obligatoriu) şi MA – master – în Artă. Dincolo de frustrarea că, după atâţia ani de şcoală, nu puteam să abordez un astfel de job, care ar fi reprezentat visul vieţii mele în ce priveşte cariera, era şi foarte târziu – chiar dacă aş fi făcut efortul de a absolvi o facultate de informatică, şansele de a mă angaja pe un astfel de post scădeau logaritmic cu trecerea anilor de (a doua) facultate.

Atunci am avut ocazia de a examina „peisajul educaţional” din afara lui… Eram produsul unui sistem ce încuraja – şi încă mai încurajează – competiţia mai mult sau mai puţin fair-play. O şcoală generală al cărei principal ţel era uniformizarea – unicitatea era ignorată, chiar pedepsită indirect – şi un liceu mutilant, ale cărui cursuri începute, de multe ori, la 7 dimineaţa, şi terminate în jurul orelor 15 (după care urma calvarul tonelor de teme pentru a doua zi şi / sau bine-cunoscutele „meditaţii”, un fel de şcoală după şcoală) se finalizau apoteotic printr-un examen la o facultate supralicitată – astăzi, mai puțin interesantă.

Și dacă ce am descris până acum este „vechiul” sistem de învăţământ, iată și o caracterizare a celui „nou”, făcută de un om din sistem – profesorul Dan Ungureanu: „În noul sistem, elevii, vezi Doamne, nu mai tocesc date seci, ci dobândesc competenţe. Mare este confuzia din capetele pedagogilor de şcoală nouă! Există materii axate pe competenţe (a învăţa engleza, franceza ori muzica înseamnă să ştii vorbi engleza, franceza, respectiv să cânţi, fluieri sau fredonezi melodii). Există materii bazate pe cunoştinţe (istoria, geografia, anatomia şi zoologia, de pildă). Există materii intermediare, ca biologia şi chimia, în care competenţele şi cunoştinţele sunt complementare. Cultura generală e alcătuită doar din cunoştinţe. Educaţia axată pe competenţe naşte monştri, fiindcă a şti cine a pictat Gioconda e o cunoştinţă, nu o competenţă”. Dacă această opinie poate să pară mult prea dură, trebuie să recunoaștem, însă, că educația (și, dealtfel, întreaga viață socială) se află la o răscruce.

Dan Ungureanu (n.1971, Timișoara) este specialist în paleografie greacă și latină. Licențiat în literatură comparată la Universitatea Paris IV – Sorbonne Nouvelle, cu studii aprofundate la École Pratique des Hautes Études în domeniul antropologiei şi istoriei religiilor, a susținut doctoratul în Lingvistică istorică în 2006 la Universitatea din Timișoara cu o teză despre Relațiile lexicale dintre indo-europeană, altaică și uralică, o evaluare statistică a corespondențelor lexicale și semantice. În prezent, este profesor de limbi clasice la Universitatea din București; a publicat volumele Originile greceşti ale culturii europene, Editura Amarcord, Timişoara, 1999, Originea limbajului şi primul om, Editura Universităţii de Vest din Timişoara, 2002, Zidul de aer. Tratat despre mentalităţi, Editura Bastion, Timișoara, 2008.
Sursa: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/inspaimintatorul-invatamint-de-azi-text-scris-de-profesorul-dan-ungureanu-44269.html

Personalităţi consacrate din diverse domenii ale vieţii ştiinţifice sau artistice afirmă că şcoala este „un rău necesar”. „Necesar” deoarece majoritatea părinţilor nu au unde să-şi lase copiii în timpul programului lor de serviciu şi speră că la şcoală odraslele măcar învaţă ceva, un „rău”, deoarece solicită peste măsură elevii cu sarcini care nu-i ajută să-şi dezvolte nici inteligenţa, nici stima de sine, nici alte calităţi absolut necesare într-o societate în care tehnologia a permis accesul la informaţii până acum rezervate doar iniţiaţilor, iar adaptarea este competenţa supremă pentru supravieţuirea fizică şi spirituală.

Ce este şcoala, până la urmă? Sau ce ar trebui să fie?

În trecut, majoritatea oamenilor era analfabetă, obligată să trăiască din muncile câmpului. Convingerea că ştiutorii de carte îşi pot găsi mai uşor de lucru i-a motivat pe unii părinţi să-şi dea copiii la învăţătură. Marcel Căpraru, profesor la Universitatea din Craiova (departamentul pentru pregătirea personalului didactic), afirmă că învățământul obligatoriu a apărut în 1819 într-un stat totalitar – Prusia – după principiul „trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm limba germană şi toţi germanii să gândească la fel şi să respecte ordinele, cel puţin în problemele mari”.

Sursa: http://www.contributors.ro/dezbatere/nimeni-nu-s-a-nascut-adult-despre-invatamantul-obligatoriu/

După Johann Gottlieb Fichte: „Educaţia ar trebui să aibă drept ţel distrugerea liberului arbitru, astfel ca, pe parcursul întregii lor vieţi, viitorii cetăţeni să nu mai fie capabili că gândească sau să acţioneze altfel decât au fost educaţi de către profesorii lor… Psihologul viitorului se va ocupa de clase de elevi pe care vor fi testate diferite metode de a-i convinge că zăpada este neagră. Atunci când tehnica va fi fost perfectă, orice guvern care a contribuit la educaţia mai multor generaţii va fi capabil să-ţi controleze cetăţenii fără ajutorul armatei sau al poliţiei”.

„Education should aim at destroying free will so that after pupils are thus schooled they will be incapable throughout the rest of their lives of thinking or acting otherwise than as their school masters would have wished … The social psychologist of the future will have a number of classes of school children on whom they will try different methods of producing an unshakable conviction that snow is black. When the technique has been perfected, every government that has been in charge of education for more than one generation will be able to control its subjects securely without the need of armies or policemen.” Bertrand Russell quoting Johann Gottlieb Fichte, the head of philosophy & psychology who influenced Hegel and others, Prussian University in Berlin, 1810.

Noi suntem obişnuiţi cu ideea că „prin sistemul de învăţământ, copiii sunt daţi pe mâna unor specialişti în educaţie, care, pe lângă specialitatea lor, au studiat pedagogia, psihologia şi metodicile predării. Ca unul care, zeci de ani am studiat şi predat aceste discipline, pot să afirm că nu sunt ştiinţifice. Aşa cum o bună perioadă, în ţara noastră şi în multe alte ţări s-a predat disciplina numită Socialism Știinţific (mulţi universitari şi lectori în universităţile populare şi-au construit o carieră în jurul acestei discipline) şi s-a dovedit în realitate că aşa ceva nu există, tot astfel Știinţele educaţiei sunt articulaţii logice, uneori bine închegate, dar construite pe postulate false. Metodicile, de exemplu, sunt un fel de reţetar cu principii, norme, metode, strategii şi tehnici, dar, ca orice reţetă se adresează oamenilor bolnavi, nu spiritelor vii. Cercetările psihologice asupra învăţării, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov s-au făcut pe animale, şoareci, câini, pisici, porumbei, maimuţe etc. şi au fost transferate la modul cum învaţă copiii, iar cele pedagogice sunt caduce, pentru că, odată introduşi copiii într-un mediu artificial – şcoala – separat atât de societate cât şi de natură, nu poţi obţine, prin observare sau experiment nimic valabil. E ca şi cum ai aşeza un fluture sub un clopot de sticlă, i-ai observa mişcările şi zbaterea şi ai crede că ştii totul despre fluturi!”.

Sursa: http://www.contributors.ro/dezbatere/nimeni-nu-s-a-nascut-adult-despre-invatamantul-obligatoriu/

Ca biolog, nu pot decât să susțin o astfel de opinie, deoarece omul nu este o un obiect care să reacționeze la fel în cadrul aceluiași experiment, repetat în condiții perfect identice. Celulele, fiinţele vii, sistemele sociale pe care acestea le alcătuiesc sunt sisteme complexe. Biologia, într-o școală a viitorului, ar trebui să se ocupe cu studiul relaţiilor dintre părţile componente ale unui sistem, al modului în care aceste relaţii determină comportamentul în ansamblu al sistemului precum şi modul în care sistemul interacţionează şi creează relaţii cu mediul înconjurător – actualmente preocuparea domeniului complexităţii.

Trăim un timp al conştientizării, poate al eliberării de raționalismul excesiv. La începutul secolului al XVII-lea, Descartes a introdus conceptul de metodă ştiinţifică de investigare, schimbând fundamental modul în care căutăm răspunsuri la întrebările fundamentale. Metoda ştiinţifică pune accent pe individualitatea şi pe separarea lucrurilor, astfel că entităţile puteau fi înţelese doar prin disecarea şi analiza componentelor individuale, iar cercetătorul era doar un observator pasiv al fenomenelor exterioare. Această paradigmă a rămas neschimbată mai bine de 300 de ani. Odată cu teoria relativităţii a lui Einstein, care a marcat începutul de secol XX, observatorul nu mai este în afara fenomenelor pe care le studiază: toate modelele pot fi descrise doar în raport cu observatorul. Rolul gândirii în construirea realităţii a devenit un subiect de dezbatere, care a rămas la fel de actual şi în zilele noastre. Fizica cuantică vine cu o imagine enigmatică a naturii realităţii.

Niels Bohr spunea că nu are rost să vorbim despre proprietăţi şi caracteristici ale unei particule care nu poate fi observată. Fizicianul David Bohm a descoperit că atunci când un gaz devine plasmă, electronii încep să se comporte ca un întreg, angajându-se într-un proces de auto-organizare; el a susţinut că numai un punct de vedere holistic ar putea explica coordinarea electronilor în sistemele plasmatice cu energie mare şi că spaţiul în sine este o iluzie, deci discuţia despre separarea lucrurilor la nivel cuantic nu are nici un rost.

Viziunea noastră carteziană asupra lumii persistă – avem tendinţa de a descompune lucrurile în părţi mai mici, cărora le dăm nume. Conform teoriei lui Bohm, însă, separarea lucrurilor este doar o iluzie, toate lucrurile fiind, la rândul lor, părţi ale aceluiaşi continuum intact. Ne raportăm la un sistem de referinţă format din trei dimensiuni ale spaţiului, la care se adaugă dimensiunea timpului. Conform fizicii cuantice, realitatea este alcătuită dintr-un număr infinit de (uni)versuri care coexistă simultan, dar noi nu avem senzori pentru perceperea altor dimensiuni. Legăturile dintre dimensiuni se realizează prin intermediul unor singularităţi ale spaţiului-timp, găuri negre în vecinătatea cărora legile fizicii, aşa cum le formulăm noi, nu se mai aplică şi care reprezintă punctele de trecere dintr-un univers în altul. În apropierea acestor puncte de legătură dintre planurile universului, spaţiul şi timpul suferă modificări observabile.

Cum facem faţă, din punct de vedere educaţional, acestor schimbări de concept? Cum poate face față școala, nu numai ca instituție dar și ca paradigmă, provocării de a educa ființe umane deja educate prin expunerea la informație pură? În condițiile în care tot ce se poate ști, la ora actuală, este accesibil, singura îndatorire a școlii este aceea de a sprijini ființa umană în dezvoltarea sa și de a o ajuta să discearnă între adevăr și impostură. Nu mai este loc de soluții impuse – profesorul are nevoie de acea cunoaștere (nu doar de cunoștințe + competențe) care să-i permită să susțină un dialog cu un elev care explică, la 11 ani, soluția teleportării (care ar fi inversarea spinului electronilor…).

Raportul asupra educaţiei viitorului – The Future of Learning: European Teacher’s Vision. Report on a foresight consultation at the 2010 eTwinning Conference, Seville, 5-7 February 2010 – afirmă că în următorii 10 / 20 de ani se vor înregistra mai multe schimbări fundamentale în ce priveşte procesul de predare / învăţare:

  • Obiectivele învăţării se vor concentra mai ales asupra competenţelor, nu atât a acumulării de cunoştinţe. Dezvoltarea capacităţilor de a analiza, de a rezolva probleme, de a colabora / negocia, de a inova precum şi de auto-administrare a propriei fiinţe sunt absolut necesare pentru a putea face faţă viitorului. Dezvoltarea şi managementul propriei personalităţi reprezintă o competenţă cheie pe cât de nouă pe atât de importantă, alături de conştientizarea ritmurilor planetare şi a rolului fiecăruia într-o lume / societate aflate în permanentă schimbare. Matematica, limbile şi tehnologia informaţiei rămân, în continuare, fundamentale în dezvoltarea competenţelor fiecăruia de-a lungul întregii vieţi.
  • Învăţarea se va face în funcţie de nevoile şi preferinţele fiecăruia, facilitând evoluţia personală. Motivaţia, performanţa şi calitatea educaţiei se întreţin încurajând individul să-şi dezvolte propriile talente şi interese. Astfel, pentru a stimula dezvoltarea competenţelor personale, practicile educaţionale, obiectivele de învăţare şi evaluarea ar trebui revizuite periodic, pentru a evita standardizarea. Se recomandă folosirea a cât mai multor surse şi căi de învăţare, astfel ca fiecare să-şi poată configura propria succesiune de evenimente care să alcătuiască o experienţă preţioasă de învăţare, preluând responsabilitatea propriilor decizii şi a scopurilor pe care le urmăreşte.
  • Învăţarea se va face activ şi va avea legătură cu viaţa de zi cu zi. Tinerii au nevoie de identitate, pe care şi-o formează în cadrul grupului, al societăţii, în deplină cunoştinţă de cauză, conştienţi de statutul de cetăţean universal. Învăţarea va pune accent pe „a face” şi pe autentic, desfăşurându-se prin interacţiune cu ceilalţi – colegi, profesori şi alţi membri ai grupului.
  • Tehnologiile vor fi parte atât a învăţării, deoarece modelează, schimbă şi fac accesibile noi metode de accesare, înţelegere şi generare de cunoaştere, cât și a vieții de zi cu zi. Oricine trebuie să devină capabil să găsească, să proceseze şi să administreze o informaţie prin intermediul tehnologiilor potrivite. Profesorii trebuie să ţină pasul cu schimbările frecvente de tehnologie, pentru a putea sprijini elevii în procesul de învăţare.
  • Profesorii vor învăţa toată viaţa – pentru a face faţă schimbărilor, profesorii trebuie să fie la zi în ce priveşte cunoştinţele din diferite domenii dar şi tehnologia.

În raportul Fundaţiei John D. & Catherine T. MacArhur asupra impactului media digitală asupra învăţării, intitulat Viitorul instituţiilor educaţionale în era digitală, sunt enumeraţi cei 10 piloni ai educaţiei instituţionale pentru viitor:

Cathy N. Davidson & David Theo Goldberg (with the assistance of Zoe Marie Jones), The Future of Learning Institutions in a Digital Age, The John D. & Catherine T. MacArthur Foudation Reports on Digital Media and Learning, Massachusetts Institute of Technology, 2009.

  1. Învăţarea de unul singur: sursele de pe www au devenit accesibile până şi copiilor. Cititul on-line este cooperant, interactiv, nonliniar şi relaţional, implicând multe opinii. Chiar dacă o căutare trimite, uneori, la surse care nu au nicio legătură cu ceea ce ne interesează, avem acum posibilitatea de a consulta nenumărate pagini dedicate unui subiect, discernământul fiind absolut necesar în selectarea informaţiilor valabile.
  2. Structuri orizontale de invăţare – bazate pe instituţii şi pe capacitatea acestora de a stimula învăţarea: educaţia instituţionalizată este autoritară, standardizată, măsoară performanţa individuală cu ajutorul testelor. Mai nou, a apărut lucrul în echipe pe o anumită problemă, deoarece s-a constatat că trasarea de sarcini multiple şi punerea în valoare a abilităţilor / talentelor îmbunătăţesc capacităţile de a rezolva diverse probleme ale întregii echipe. Ca urmare a volumului uriaş de informaţii disponibile şi a posibilităţii practic nelimitate de acces la surse / resurse, strategia de învăţare înregistrează o schimbare: accentul cade acum pe discernământul cu care se selectează informaţia corectă; a învăţa că devine a învăţa cum – se trece de la conţinut la proces.
  3. Trecerea de la autoritatea presupusă la credibilitatea colectivă: învăţarea presupune trecerea de la autoritate la credibilitate. În viitor, învăţarea implică dezvoltarea de metode, adesea aceleaşi, pentru discriminarea informaţiilor valabile de cele discutabile. În consecinţă, învăţarea va avea drept consecinţă creşterea capacităţii de a alege înţelept – epistemologic, metodologic, pe baza parteneriatelor cooperante productive create pentru rezolvarea problemelor complexe. Învăţarea va viza nu numai abordarea arhitecturii informaţiei, interoperabilitatea şi compatibilitatea, scalabilitatea şi sustenabilitatea, ci şi a dilemelor etice. Într-un mediu tot mai inter-, intra-, multi- şi transdisciplinar, creăm şi medii de învăţare pentru a putea aborda probleme şi sisteme complexe, care nu pot fi tratate dintr-o singură direcţie. Dacă în trecut nu exista altă posibilitate decât cea a încrederii într-o autoritate sau într-un expert certificat, astăzi este tot mai clar că această variantă nu mai funcţionează, din cauza gradului ridicat de complexitate din orice situaţie.
  4. Descentralizarea pedagogiei: sunt numeroase situaţiile în care se recomandă folosirea cât mai redusă a resurselor la care lucrează echipe întregi, cum este Wikipedia. Aceasta este o reacţie anti-intelectuală la un proces de nivel global, ce vizează cunoaşterea, şi care implică surse de o reală importanţă. Wikipedia reprezintă proiectul de colaborare ce implică cel mai mare număr de voluntari; toţi adună informaţie, scriu, corectează, actualizează – acestea reprezintă, de fapt, educaţie. Pedagogia prezentului are nevoie şi ea de împrospătare, de actualizare, de conectare la tehnologie. În astronomie, de exemplu, a fost recunoscut rolul amatorilor care scrutează bolta cerească din pasiune – datele furnizate de ei sunt, în majoritatea lor, extrem de preţioase. S-a creat un soft, Web 2.0, care a pus ordine în toate informaţiile cu ajutorul participanţilor şi al specialiştilor. La fel, pedagogii ar putea dezvolta metode mai eficiente cu ajutorul colectivelor de elevi şi de profesori.
  5. Învăţarea în reţea: în viaţa şcolară de zi cu zi, învăţarea este (sau ar trebui să fie) centrată pe elev. Acesta îşi aşteaptă rândul ca să vorbească, întreabă, ascultă. În reţea, se poate depăşi acest stadiu conversaţional, corectând greşelile celorlalţi şi acceptând corectura celorlalţi, lucrând în echipă la găsirea celor mai bune soluţii. Spre deosebire de învăţarea individuală, care duce la competiţie şi la ierarhizare, învăţarea în reţea dezvoltă cooperarea, parteneriatul, medierea, interactivitatea, angajarea socială. Realizările unui grup sunt, invariabil, notabile în comparație cu ale unuia singur.
  6. Educaţia open source (gratis) urmăreşte deschiderea accesului la informaţia care, îndeobşte, este protejată de copyright sau aparţine cuiva. Învăţarea individuală este un proces ierarhizat: individul învaţă de la un profesor / specialist, pe baza a numeroase publicaţii protejate de copyright, şi despre care se presupune că ar constitui corpusul de cunoaştere. Învăţarea în reţea este cel puţin de tip P2P şi de la mulţi către mulţi (many to many = M2M). În situaţiile în care resursele nu sunt distribuite echilibrat, reţeaua operează conform modelului many-to-multitudes (de la mulţi către și mai mulți) – grupul care acces la resurse susţine infrastructura necesară schimbului intelectual echitabil cu cei care nu au resursele financiare pentru a susţine o conexiune digitală. Există multe mişcări sociale internaţionale care operează pe acest sistem, resursele financiare de la un capăt fiind contrabalansate de expertiza locală şi de investiţia umană şi de muncă de la celălalt. Astfel, schimburile au valoare socială pentru toţi participanţii, iar nevoia de interactivitate susţine socializarea digitală prin reţele.

    P2P (peer to peer) este o rețea în care fiecare computer poate fi client sau server pentru celelalte computere ale rețelei, permițând partajarea (share) diferitelor resurse – fişiere, periferice, senzori etc. – fără a fi nevoie de un server central.

  7. Învăţarea – conectivitate şi interactivitate: socializarea în reţea permite crearea de grupuri de învăţare în care membrii susţin, preiau şi îmbogăţesc experienţele de învăţare, contribuţiile, produsele. Există posibilitatea sincronizării, a partajării aproape instantanee a datelor între cei conectaţi. Tehnologia de azi permite ceea ce se numeşte networking, în contrast cu individual-working, concept care ar putea fi preluat şi în educaţie.
  8. Învăţarea pe tot parcursul vieţii: schimbările rapide la care suntem martori şi care ne solicită adaptarea presupun învăţare permanentă. Globalizarea a permis accesul la diferite culturi şi civilizaţii, socializarea se face pe alte criterii, cantitatea de informaţie deja nu mai poate fi estimată, iar discernământul în selectarea acesteia devine o abilitate care se poate antrena şi dezvolta numai prin accesul la resurse de calitate.
  9. Instituţiile educaţionale = reţele mobilizatoare: tradiţional, instituţiile educaţionale sunt asociate cu termeni ca reguli, norme, producţie, distribuţie. Reţelele implică flexibilitate, interactivitate, rezultate. Interactivitatea se menţine cât timp reţeaua este solicitantă, productivă, dispusă la schimbare.
  10. Scalabilitate – flexibilă şi simulare: învăţarea în reţea facilitează şi rămâne deschisă diferitelor posibilităţi de învăţare, fie ele mici şi locale, fie de mari dimensiuni, cu contribuţii notabile la un domeniu, subiect sau un anumit tip de cunoaştere. Noile tehnologii permit grupurilor mici, alcătuite din membri aflaţi la distanţe mari unii de alţii, să înveţe prin colaborare, împreună şi unii de la alţii. Pe de altă parte, prin intermediul simulărilor, fac posibilă înţelegerea proceselor complexe din cadrul sistemelor vii, sau a structurilor sociale. Instituţiile educaţionale ar trebui să stimuleze proiecte de amploarea Encyclopedia of Life sau Wikipedia, dezvoltând modalităţi prin care participanţii să contribuie calitativ la astfel de eforturi.

    Caracteristică a unui sistem informatic de a se comporta similar, fără defecțiuni, atunci când volumul de date pe care îl prelucrează devine mai mare. Această caracteristică se poate îmbunătăți prin adăugarea unor resurse hardware.

Educaţia se face cu ajutorul profesorilor de calitate, pentru care elevul este centrul procesului educativ. Acest principiu conduce spre concluzia că un profesor este eficient dacă:

  • Aprofundează conţinutul şi principiile de evaluare ale tuturor ariilor curriculare relevante pentru domeniul în care este specializat;
  • Realizează medii de învăţare solicitante, sigure şi interesante;
  • Este conștient de nevoile elevilor şi de maniera în care aceştia îşi formează deprin-derile şi competenţele;
  • Îşi ajută elevii să înţeleagă şi să facă legături între diferite arii curriculare;
  • Are aşteptări de la elevi în privinţa competenţelor care ţin de disciplina sa;
  • Formulează clar valorile şi scopurile educaţiei şi învăţării;
  • Realizează experienţe de învăţare motivante şi profitabile;
  • Creşte elevi independenţi, conştienţi de ei înşişi;
  • Pune accent pe gândire şi pe curiozitatea naturală a elevilor, formând priceperi şi deprinderi specifice pentru disciplina pe care o predă;
  • Insistă asupra corectitudinii limbajului;
  • Construieşte un repertoriu instrucţional specific disciplinei;
  • Îşi analizează permanent metodele;
  • Inovează şi colaborează, făcând din învăţare un proces relevant şi personal;
  • Explică şi învaţă şi în afara şcolii;
  • Foloseşte tehnologii noi în predare, învăţare şi evaluare;
  • Stabileşte şi întreţine parteneriatul cu părinţii şi cu toată comunitatea şcolară;
  • Este dedicat meseriei şi adaptabil la schimbările din domeniul didactic.

Un raport echilibrat predare / învăţare / evaluare este cheia unui curriculum coerent și eficient. Finalitatea unui astfel de proces constă în conștientizarea, de către elev, a întregului său potenţial, pentru a-şi putea îndeplini aşteptările legate de carieră şi de viaţă în general.

Sugerez și depășirea (dacă este posibil) a terminologiei – atât de folosită încât a devenit uneori enervantă – de intra-, inter-, transdisciplinaritate și a cadrului: pedagogul, educatorul nu este doar un intermediar în procesul de transfer al informației de la o sursă la un receptor. Persoana care își asumă rolul de educator este, pentru un copil, la fel de importantă ca și părinții pentru acel copil – este model de atitudine, de gândire, de evoluție fizică și spirituală. A fi om nu ține nici de inter-, nici de intra- sau transdisciplinaritate, dar este o condiție esențială pentru a ne îndeplini sarcina de a crește alți oameni. Educatorul este om de cultură – psiholog, om de știință, literat și filosof, matematician și sportiv – este acea persoană completă și complexă ce servește de reper. Cei care nu sunt astfel, ar trebui să evite profesia de dascăl – care este, de fapt, o vocație.

Aceasta este o abordare către care se îndreaptă, la ora actuală, multe dintre instituțiile de educație din toată lumea. România ar putea îmbogăți, cu experiența de țară est-europeană care a supraviețuit (e adevărat, cu sechele grave) experimentului comunismului, bazele de date care să contribuie la actualizarea / reconfigurarea fundamentelor educației.

Revin asupra ideii că ne concentrăm abuziv pe rolul creierului în viața omului. Ființa umană este rezultatul cooperării dintre rațional și irațional, dintre sistemul nervos somatic și cel vegetativ. Cât timp nu suntem conștienți de rolul vital al celui vegetativ – pe care nu îl putem controla –trăim doar pe jumătate. Toate glandele endocrine au un corespondent așa-numit „energetic”, iar trăirile și emoțiile, exprimate sau reprimate, contribuie fundamental la construcția și la menținerea sănătății ființei noastre, cu toate valențele ei și în toate variantele, de la material la spiritual. La nivel subatomic materia nu este o certitudine, nu se află într-un loc anume, ci are „tendinţa de a exista”; evenimentele nu se desfăşoară în mod cert la momente de timp bine definite şi în moduri clar precizate, ci prezintă „tendinţa de a se produce”. Aceste tendinţe poartă numele de probabilităţi şi sunt asociate unor mărimi matematice care descriu comportări ondulatorii. Particulele subatomice sunt, în acelaşi timp, şi unde – nu unde reale, tridimensionale ca undele sonore sau ca cele formate pe suprafaţa apei, ci „unde de probabilitate”, mărimi matematice abstracte care au toate caracteristicile undelor şi sunt corelate cu probabilităţile de a găsi particulele în anumite puncte din spaţiu şi la anumite momente de timp.

Până la urmă totul e unul – corpul material este o formă de energie, aceeași care ne constituie pe toți.

Trăim într-o societate care nu este altceva decât o replică a unei fiinţe care, la rândul său, este replică a unităţii anatomice, morfologice şi fiziologice care este celula. Conştientizarea palierelor la care se desfăşoară procesele vieţii, paliere care ne constituie şi pe care le constituim este fundamentală în construirea şi susţinerea fiinţei unice care este Terra. Tot ce ne înconjoară, la fel ca şi tot ce ne constituie nu este doar o colecţie de piese tip puzzle care, asamblate, pot construi un întreg, ci doar aspecte, variante ale ceea ce numim energie.

Educaţia ar trebui să ajute un copil, un tânăr, să-şi conştientizeze toate capacităţile, să se dezvolte plenar, să-şi deschidă cadoul pentru că everyone is gifted, but some people just don’t unwrap theirs (toţi suntem dăruiţi, numai că unii nu ne deschidem niciodată darul).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s