În aceste zile în care proliferează recomandările de la specialiști (în diverse) despre cum să ne ducem viața în vremea SARS-CoV-2, alături de proprii copii, care nu mai merg la școală, îndrăznesc să vă propun și eu varianta mea, de mamă de copii neșcoliți (dar educați) și de promotor al alternativei EOTAS (Education otherwise than at school = educație altfel decât la școală) – adică orice altă variantă în afara școlii considerate, eronat, clasice. De ce eronat? Pentru că școala clasică e cea din vremea înțelepților antici. Motivul îndrăznelii? Experiența – de mamă de copii retrași din școală de mai bine de 8 ani și de (neuro)biolog căutător în ale funcționării creierului. Și, din noiembrie 2017, de fondator al Centrului de Resurse pentru Educație Holistă al Asociației Re-Design (CEREHARD) care funcționează ca IBS (International British School). Re-Design a fost desemnată, în 2017, printre cele 24 de „groundbreaking schools around the globe” de către un juriu alcătuit din Ken Robinson, Sugata Mitra, Peter Gray și Yaacov Hecht – toți, experți și promotori ai schimbării de paradigmă în educație.

Eu… sunt un „decrețel” crescut „cum se cuvine”, după regulile (scrise și nescrise) societății socialist-comuniste. Am fost pionier și UTC-ist de nădejde – mă puteți găsi în cerul albastru din jurul porumbelului alb – ambele realizate din trupuri umane la ultimul spectacol de Cântarea României, în 1987… Ca majoritatea decrețeilor, am crescut în lipsuri (deși părinții făceau eforturi supraomenești să pună un blid de mâncare pe masă) iar evadarea în imaginație îmi devenise unica metodă de „supraviețuire”, într-un mediu încărcat de suspiciune și de teamă. Când se lua lumina cu orele, în fiecare seară, cântam la pian – nu știu dacă spre bucuria sau necazul vecinilor, dar nu s-a plâns nimeni niciodată. Prima vizită în Occident am făcut-o în UK, în 1993, odată cu o bursă în Life Sciences / electrofiziologie, ce mi-a permis recalibrarea totală ca om într-o societate care părea SF prin normalitate comparativ cu ceea ce trăisem până atunci.

Când a venit (târziu) pe lume primul copil, o fetiță, mi-am retrăit primii 2 ani de viață prin ea. Apoi… am dus-o la grădiniță – așa se călește oțelul, nu? Și am dus-o la mai multe… nicăieri nu părea să se adapteze, să-i „placă”. Pe măsură ce creștea se despărțea de mine tot mai sfâșietor – îi secaseră lacrimile, doar se uita la mine cu privirea aceea convinsă că, la un moment dat, nu o să mai vin după ea. În loc să ne adaptăm, și eu și ea, reacționam ca la alergii – doze infinitezimale generau șocuri care puteau deveni anafilactice (probabil că s-ar putea scrie tratate întregi de psihologie pe această temă). Am „lălăit-o” așa o vreme – ba la „grădi”, ba (mai mult) acasă…. A început școala, cu ale ei „gratuități” – cărți, uniformă, „fondul clasei” – cu manualele stupide, reinterpretări obositoare după modelul acelorași principii didactice depășite. Copilul meu nu numai că nu învăța nimic, dar venea acasă cu niște informații dubioase, pe care încercam să le demontez, explicându-i că la școală trebuie să reproducă ce i s-a spus, dar că nu e cazul să le și ia în serios. Practic, prima „lecție” de duplicitate…

Începusem de ani buni o cercetare pe subiectul neuromiturilor – teorii nedemonstrate, dar care stau la baza unor principii educaționale. Nu numai că și acum teoria și practica educațională se bazează pe neuromituri, dar peste jumătate dintre cadrele didactice sunt convinse de veridicitatea lor. La nivel mondial. Este greu de descris, în câteva cuvinte, efectul unor parascovenii „gen” „emisfera dreaptă e creativă, cea stângă, logică”, sau „stilurile” de învățare…. Ca să menționez doar două.

Între timp, a apărut și al doilea copil, un băiat cu 4 ani mai mic decât fata. La fel de miraculos, de „înțelept” și de umorist, dăruit de la natură cu „nerv” de desenator și cu o imaginație debordantă – așa cum știți că sunt, de fapt, toți copiii. La școală, fata mergea din rău în mai rău și era, practic, mereu bolnavă de tot felul de viroze. La grădiniță băiatul începuse să fie criticat pentru că desenează monstruozități – adică roboții fantastici din mintea lui, despre care „doamnele” nu aveau nici cea mai mică idee. Apoi a început să vină acasă bătut de colegi. M-am oprit din alergătura în roata de hamster a părintelui cu copii instituționalizați abia atunci când fata a început să-mi povestească ce se întâmplă la școală iar băiatul, să aducă acasă picturi cu subiectul „Intrarea lui Iisus în Ierusalim”.

Auzisem de homeschooling prin 2007, dintr-un documentar despre balene. Un specialist oceanolog povestea cum el, împreună cu familia, observau migrația balenelor de pe o plajă din Paraguay, unde locuia într-o rulotă împreună cu copiii lui. Cum de nu erau la școală, în acest timp? Home-schooling, a spus el… Copiii lui puteau să învețe direct de la sursă, din natură, prin experimentare permanentă, mult mai mult decât ceea ce li s-ar fi livrat la școală, cu creta sau markerul pe tablă. Toți știau, în detaliu, toate speciile de balenă, le identificau pe fiecare după semnele caracteristice, le dăduseră nume și le așteptau să revină, pe fiecare, știindu-le ruta și caracteristicile ei. Nu mai știu câți copii avea, parcă 3, doi au devenit tot biologi iar unul – acrobat la Cirque du Soleil (!).

M-am gândit atunci – vreau și eu! Și eu sunt biolog, „le am” cu matematica, chimia, fizica, vorbesc fluent 2 limbi străine, cânt și cu vocea, și la pian, pictez, citesc etc. Pe scurt, am și pot oferi toată cunoașterea necesară educației propriilor copii. Și, cel mai important, am discernământ și pot să-mi învăț și copiii să selecteze autenticul de impostură.

Inițial, am apelat la o așa-numită școală umbrelă din USA. Am fost înscriși acolo timp de un an (2012-2013). La sfârșitul lui, am trimis un fel de raport despre ceea ce fac copiii. Nu m-am simțit în stare să pun note, ca să primesc o foaie matricolă. Ce note puteam să pun pentru…. viață? Pentru entuziasmul cu care descopereau lumea, pentru zâmbete sau lacrimi, reușite sau dezamăgiri – experiențe de tot felul din care ei învățau pe viu și cu tot arsenalul de internalizare ce asigură memorarea de calitate.

Din experiența de peste 8 ani în afara sistemului educational pot să vă spun că orice copil este „proiectat” de la natură să învețe, nu are nevoie de o instituție care să-i îndese în cap informații după o schemă și un program gândite acum 300 de ani. Pe vremea aceea era nevoie de soldați și de conțopiști. Care trebuiau să răspundă la fel ordinelor, să mânuiască o armă, sau să completeze registre frumos scrise. Nu mai e nevoie de așa ceva. Meseriile viitorului sunt altele, nici măcar nu ni le imaginăm acum. Copiii ar trebui pregătiți să se adapteze oricărei situații – la asta ar trebui să contribuie educația. Să știe comunica, participa, să înțeleagă diferențele dintre oameni, să aibă soluție pentru orice. Să aibă cunoaștere – adică informație internalizată după selectare inteligentă.

Dacă părinții ar avea încredere în copiii lor, i-ar lăsa să se joace cât mai mult. Pentru copil, jocul este ceva foarte serios, este activitatea din care învață în modul cel mai autentic cu putință scotocind, plin de curiozitate nativă, după toate răspunsurile. Trasați-le responsabilități tipice vârstei, faceți diverse împreună cu ei, acasă și la serviciu. Mulți părinți vor constata că nu știu să răspundă la majoritatea întrebărilor (în ciuda multora și greilor ani de școală pe care au frecventat-o) iar copiii vor căuta singuri răspunsurile și le vor explica și părinților. Veți constata că se refac legăturile de familie, în deplinul înțeles al conceptului.

Totul se depozitează în codul genetic / epigenetic. Rețelele neuronale care ne ghidează sunt construite pe modele configurate în creierele părinților, bunicilor, străbunicilor…. Abuzurile asupra strămoșilor se regăsesc în neuronii nepoților iar „tradiția” devine religie, din nevoia de siguranță, de „constant” / cunoscut. Nimic nu e mai reconfortant decât „siguranța zilei de mâine”. O siguranță care nu există.

Din cauza rupturii dintre noi, părinții, și copiii noștri, ruptură provocată de religiozitatea cu care privim modelul de funcționare a societății – părinții, la job, copiii, la școală – calitatea educației se vede în rezultatele testelor care verifică cum anume știu copiii noștri să aplice în viață ceea ce au învățat. Un alt tip de test este viteza cu care pseudo-informațiile și teoriile conspirației devin literă delege. Au proliferat tot soiul de „metode de vindecare a trupului / sufletului / minții”. Construite pe teamă, pe necunoaștere, pe nesiguranță – toate, trăsături căpătate în timpul școlii, instituția aceea care ar fi trebuit să ne învețe să ne cunoaștem pe noi înșine. V-ați întrebat vreodată unde dispare „de ce”-ul copilului? După vârsta de 11-12 ani, se estompează, apoi nu se mai aude… și nu pentru că micii întrebători ar fi primit răspunsul, ci pentru că întrebările lor zboară în gol, lovindu-se de pereții indiferenței, ai dualismului, ai mântuielii. Ai necunoașterii, în / de fond….

Iar fondul nu se construiește cu „pseudo”. Fabrizio Bigotti, profesor la Exeter, filosof pasionat de Aristotel și de neuroștiințe, îmi semnala un fenomen interesant: din dorința de a transforma copiii în mici adulți, foarte multe edituri „traduc” – în limbaj adaptat copilăriei – capodopere ale literaturii universale. Este o întreprindere inutilă, ba chiar păguboasă – copilul nu înțelege nimic din povești care nu pot fi înțelese decât de oameni care au trecut prin „inițierea” descrisă de acele opere literare și, pentru că nu înțelege, capătă și aversiune față de respectivele experiențe. Vom putea, oare, să redăm, copiilor, copilăria? Ați observat că niciun copil nu mai cântă? Și nu mă refer la parascoveniile sexoase pe care le îndrugă unii – după un negativ livrat fără niciun discernământ – ci la incantațiile absolut necesare dezvoltării cerebrale normale și echilibrate.

Cuvântul „școală” provine din grecescul „skhole” = timp liber, petrecut filosofând. În latină, „schola” însemna întrerupere din lucru, timp dedicat învățării plăcute.

Filosoful Constantin Noica scria în al său Jurnal filosofic: „Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi….Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.”

Școala asta de la marginea cetății se desfășura, pe vremea anticilor, într-o livadă de măslini a grecului Akademos (de unde și denumirea actuală de Academie). Acum, în secolul XXI, am reluat conceptul, am adunat tinerii dornici de eliberarea de tiraniile de orice fel și ne întâlnim – nu într-o livadă de măslini, ci în Grădina Botanică – pentru a discuta despre orice și a cerceta tot ce ne cade în mână. Ne întâlnim și în institute de cercetare sau în alte conjuncturi catalizatoare de învățare. S-au coagulat comunități în mai multe orașe – la modul ideal, sperăm să găsim un / o Akademos care să ne găzduiască demersurile, mai ales că este vorba de educație liberă, personalizată, holistă, sub îndrumarea unor polimați – facilitatori și / sau mentori. Cred că doar așa copiii noștri vor putea învăța să gândească, să discearnă și să devină cetățeni educați ai cetății – condiție fără de care democrația nu poate exista.

În engleză, „holistic” vine de la „whole”. Se traduce cu „holist” în românește. La fel cum „acidic” din engleză se traduce cu „acid”, în română. Educația holistă ajută copiii să se cunoască și înțeleagă pe ei înșiși, atât la nivel emoțional cât și rațional, atât ca parte a unui întreg (universul) cât și ca univers al particulelor care îi constituie.

Pentru unii oameni, holismul este echivalent cu acel concept din care nu reușim să ne „extragem” de vreo 2500 de ani – că omul ar fi alcătuit din 3 „componente”: corp, suflet, spirit. Este ca și cum am persista în ideea că universul este constituit din 4 elemente fundamentale – apa, aerul, focul și pământul… Încerc să „restaurez” înțelesul cuvântului „holism”, pe care ajungem să nu-l mai putem folosi pentru că a căzut în derizoriu. Holismul stă la baza medicinei personalizate, de exemplu – profilul genetic, corelat cu bolile deja manifestate, cu alergiile și cu alte „dezechilibre” permit configurarea unui tratament potrivit fiecăruia.

La fel și educația holistă – fiecare copil este un boțișor curios, pentru care lumea e un loc de joacă fascinant. Nimic nu e mai frumos, pentru un copil, decât să „piardă vremea” scobind printre pietrele de pe marginea unui râu, examinându-le la nesfârșit asperitățile, bălăcindu-se în toate ochiurile de apă, modelând argila până când s-ar „murdări” din cap până-n picioare, simțind, prin toți porii, ceea ce noi, cei „mari”, am uitat… Ar sta acolo cu orele, cu zilele…. iar noi, adulții, care „știm” ce „trebuie”, le povestim că au nevoie de un „rost” în viață, că joaca „trebuie” să înceteze…. Ii scoatem, astfel, cu forța, din acel mediu complet, „the whole”, care le permite învățarea prin toate fibrele, simțirea prin toți receptorii, percepția prin toți neuronii și manifestarea prin emoții corelate cu acțiuni care nouă ne pot părea ilogice, dar care au logica lor, a unei realități la care noi nu mai avem acces. Încercați să vă amintiți cum erați la vârsta copiilor voștri…

În clasele primare îmi plăcea la nebunie să întârzii întoarcerea acasă de la școală. Cutreieram pădurile învecinate, savurând toate „semnalele” naturii, fără o țintă precisă. Nu căutam nimic, nu aveam un țel – doar imersia pură în oceanul acela de informație, de unde cu diferite frecvențe. După ce a aflat mama ce fac în loc să mă duc acasă, a început să-mi povestească despre ce li se poate întâmpla fetițelor în pădure. Și…am intrat în rândul lumii.

Sigur, orice părinte nu vrea decât binele copilului. De aceea îi protejăm, le explicăm ce ar putea să pățească în diverse împrejurări și, dacă am putea, le-am implanta cipuri cu ajutorul cărora să-i putem urmări permanent. Le transferăm, astfel, la nesfârșit, anxietățile noastre, moștenite sau inoculate, fricile, nesiguranțele și, mai grav, ideea că lumea este un loc „rău”, plin de pericole cărora trebuie să fii pregătit să le faci față.

Se pare că trăim cele mai sigure timpuri de până acum – ei da, în ciuda eforturilor disperate ale media de a ne inocula iminența sfârșitului lumii, statisticile arată că nicicând nu s-a trăit mai bine ca acum. Am putea, oare, folosi acest „bine” pentru a ne aprofunda pe noi înșine? Poate dacă am lăsa un pic „garda” jos, dacă ne-am reactiva senzorii ostracizați în categoria „netrebuincioaselor”, dacă am respira mai rar, mai profund? Dacă doar ne-am uita la copilul nostru – o copie (poate mai bună) a noastră – cum scobește cu o nuia plină de mâl în balta aceea plină de lumi microscopice fără să-i dăm indicații despre „ce” anume să observe și „cum” anume să scobească și ce o să i se „întâmple” dacă se udă la picioare și….

Dacă doar am respira, privi, auzi – de fapt, conștientiza pe noi înșine, dincolo de fricile existențiale – oare cum ar fi?

Nu știu de ce majoritatea crede că a școlariza copilul este totuna cu a-l educa. De fapt, știu…. pentru că, iarăși, suntem prizonierii unui mit – acela că statul devine responsabil pentru copiii noștri – fie că e vorba de educație, de bun simț sau de sănătate. Or, nu, nu statul este responsabil ci noi, părinții. Dar dacă „faci” un copil pentru că așa vrea societatea – mama, tata, vecinele, colegii de serviciu etc – atunci vei sfârși prin a pasa responsabilitatea creșterii lui celor care te-au împins să-l faci. De aici și disonanța cognitivă în care ajung să trăiască foarte mulți părinți care…. nu știu cum să fie părinți, deși chiar și-ar dori asta. Constată cu stupoare că au devenit clone ale părinților proprii și că ceea ce „urau” mai mult la ei au ajuns, la rândul lor, să propovăduiască.

Nu caut vinovați și nici victime. Încerc să expun o problemă, din perspectiva unui om care are, la rândul lui, copii, dar care a găsit o soluție pentru a-i lăsa să se dezvolte cât mai frumos și mai sănătos cu putință. Prin de-școlarizare. Prin educare personalizată, holistă, care sprijină, nu impune. Cu respect și uluire față de ființa nouă care crește sub ochii mei și pe care nu vreau să o „mototolesc” impunându-i limitele absurde între care am fost eu înghesuită, în numele unui „așa se cade” frustrant, epuizant și de neînțeles. Din cauza cărora am ajuns să mă cunosc foarte târziu, conștientizând abia după jumătatea vieții că sunt un soi de terra incognita pentru mine însămi.

După ieșirea din sistemul educational m-am chinuit să găsesc „calea”. Am încercat să copiez școala, dar acasă – cu orele, cu testele, cu manualele. Nu a mers, a fost chinuitor– și pentru mine și pentru copii. Apoi am decis să am încredere. Mi-am lăsat copiii în pace și i-am studiat: cât dorm, ce îi atrage, cu ce își ocupă timpul, cu cine și ce vorbesc (ei, da, i-am spionat…). I-am lăsat să se plictisească. Să descopere ei ce le-ar plăcea să facă. Firește, computerul a reprezentat principala atracție – și am profitat la maximum de asta. I-am înscris pe sites cu limbaj controlat, cu jocuri care dezvoltă atenția, concentrarea, spiritul de echipă și…. m-am trezit că știu vorbi engleză (sigur, la nivelul vârstei lor), că citesc singuri despre subiectele care îi interesează, că-mi cer să-i ajut doar atunci când nu se descurcă. Fii-mea are propriul canal youtube, cu câteva mii de followers, pe care încarcă filme cu personaje pe care le desenează live fast forward. Are conturi pe sites pentru graficieni, se consultă cu alții ca ea pe teme de grafică. E pasionată de Python. Știe algoritmică, C, C++ și…. nici măcar nu-s capabilă să spun ce știe în domeniul programării. I-am cumpărat jocuri din cauza cărora trebuie să citesc și eu, acum, pentru că fac referire la perioade din istorie despre care eu nu am învățat nimic, niciodată…. Fi-miu își descarcă softuri de animație, le compară cu 3D StudioMax, studiază unghiurile cele mai favorabile în care să monteze camera de filmat. Este „angajatul” unui youtuber faimos, pentru care editează video – își câștigă deja primii bani acum, la aproape 15 ani. Amândoi copiii au distrus niște laptops mai vechi și au aflat ce e înăuntru – de la cei care au venit să le repare. Am mers la curs de quantum computing cu fii-mea. Amândoi mă însoțesc peste tot – în țară și în afara ei – la toate conferințele unde vorbesc despre necesitatea de a trece de la (Ne)Științele Educației la Neuroștiințele Educației. Pentru cei preocupați de „ce o să facă în viață”: fii-mea va da examenele CAE, A level la mate și computer science, cel de limba japoneză și…. vizează o facultate de matematică din Japonia. E mai ieftină decât în Europa și are acel departament care o interesează și pe care nu l-a găsit în altă parte.

Dată fiind situația asta – care e clar că va produce un reset la nivel planetar – nu știm ce va urma. Până atunci, însă, am 2 copii fericiți, echilibrați, sănătoși, cu vaccinurile la zi și în deplină armonie cu ei înșiși. Sunt de un bun simț pe care aș putea să-l declar excesiv și au capacitatea de a discerne între autentic și bullshit. Inclusiv în discursul cuiva. Nu înțeleg de ce la școală este așa de mult zgomot și de falsă competiție și de ce ajung copiii să vorbească atât de urât și să se certe cu părinții – țin să precizez că povestea cu „adolescența” – de care eu mă temeam cumplit – e doar o poveste: dacă ești alături de copilul tău, dacă îl sprijini și nu-l critici permanent, dacă nu-ți descarci pe el frustrările tale de adult, atunci nu se va purta niciodată ca în descrierile despre comportamentele asociate cu vârsta de 13-16 ani… Încercați!

 

One thought on “Educația în vremea școlii (acasă)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s