În aceste zile în care proliferează recomandările de la specialiști (în diverse) despre cum să ne ducem viața în vremea SARS-CoV-2, alături de propriii copii, care nu mai merg la școală, îndrăznesc să vă propun și eu varianta mea, de mamă de copii neșcoliți (dar educați) și de promotor al alternativei EOTAS, adică orice altă variantă în afara școlii considerate, eronat, clasice.
Cuvântul „școală” provine din grecescul „skhole” = timp liber, petrecut filosofând. În latină, „schola” însemna întrerupere din lucru, timp dedicat învățării plăcute.
Filosoful Constantin Noica scria în al său Jurnal filosofic:
„Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări.
Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi….Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.”
Școala asta de la marginea cetății se desfășura, pe vremea anticilor, într-o livadă de măslini a grecului Akademos (de unde și denumirea actuală de Academie). Acum, în secolul XXI, am reluat conceptul, am adunat tinerii dornici de eliberarea de tiraniile de orice fel și ne întâlnim – nu într-o livadă de măslini, ci în Grădina Botanică – pentru a discuta despre orice și a cerceta tot ce ne cade în mână.
Ne întâlnim și în institute de cercetare sau în alte conjuncturi catalizatoare de învățare. S-au coagulat comunități în mai multe orașe – la modul ideal, sperăm să găsim un/o Akademos care să ne găzduiască demersurile, mai ales că este vorba de educație liberă, personalizată, holistă, sub îndrumarea unor polimați – facilitatori și/sau mentori.
În engleză, “holistic” vine de la “whole” (holist, în românește). Educația holistă ajută copiii să se cunoască și înțeleagă pe ei înșiși, atât la nivel emoțional cât și rațional, atât ca parte a unui întreg (universul) cât și ca univers al particulelor care îi constituie.
Pentru unii oameni, holismul este echivalent cu acel concept din care nu reușim să ne „extragem” de vreo 2500 de ani – că omul ar fi alcătuit din 3 „componente”: corp, suflet, spirit.
Este ca și cum am persista în ideea că universul este constituit din 4 elemente fundamentale – apa, aerul, focul și pământul. Încerc să „restaurez” înțelesul cuvântului „holism”, pe care ajungem să nu-l mai putem folosi pentru că a căzut în derizoriu.
Holismul stă la baza medicinei personalizate, de exemplu – profilul genetic, corelat cu bolile deja manifestate, cu alergiile și cu alte „dezechilibre” permit configurarea unui tratament potrivit fiecăruia.
La fel și educația holistă – fiecare copil este un boțișor curios, pentru care lumea e un loc de joacă fascinant. Nimic nu e mai frumos, pentru un copil, decât să „piardă vremea” scobind printre pietrele de pe marginea unui râu, examinându-le la nesfârșit asperitățile, bălăcindu-se în toate ochiurile de apă, modelând argila până când s-ar „murdări” din cap până-n picioare, simțind, prin toți porii, ceea ce noi, cei „mari”, am uitat.
Ar sta acolo cu orele, cu zilele…. iar noi, adulții, care „știm” ce „trebuie”, le povestim că au nevoie de un „rost” în viață, că joaca „trebuie” să înceteze. Îi scoatem, astfel, cu forța, din acel mediu complet, „the whole”, care le permite învățarea prin toate fibrele, simțirea prin toți receptorii, percepția prin toți neuronii și manifestarea prin emoții corelate cu acțiuni care nouă ne pot părea ilogice, dar care au logica lor, a unei realități la care noi nu mai avem acces. Încercați să vă amintiți cum erați la vârsta copiilor voștri.
În clasele primare îmi plăcea la nebunie să întârzii întoarcerea acasă de la școală. Cutreieram pădurile învecinate, savurând toate „semnalele” naturii, fără o țintă precisă. Nu căutam nimic, nu aveam un țel – doar imersia pură în oceanul acela de informație, de unde cu diferite frecvențe. După ce a aflat mama ce fac în loc să mă duc acasă, a început să-mi povestească despre ce li se poate întâmpla fetițelor în pădure. Și…am intrat în rândul lumii.
Sigur, orice părinte nu vrea decât binele copilului. De aceea îi protejăm, le explicăm ce ar putea să pățească în diverse împrejurări și, dacă am putea, le-am implanta cipuri cu ajutorul cărora să-i putem urmări permanent. Le transferăm, astfel, la nesfârșit, anxietățile noastre, moștenite sau inoculate, fricile, nesiguranțele și, mai grav, ideea că lumea este un loc „rău”, plin de pericole cărora trebuie să fii pregătit să le faci față.
Se pare că trăim cele mai sigure timpuri de până acum – ei da, în ciuda eforturilor disperate ale media de a ne inocula iminența sfârșitului lumii, statisticile arată că nicicând nu s-a trăit mai bine ca acum. Am putea, oare, folosi acest „bine” pentru a ne aprofunda pe noi înșine?
Poate dacă am lăsa un pic „garda” jos, dacă ne-am reactiva senzorii ostracizați în categoria „netrebuincioaselor”, dacă am respira mai rar, mai profund? Dacă doar ne-am uita la copilul nostru – o copie (poate mai bună) a noastră – cum scobește cu o nuia plină de mâl în balta aceea plină de lumi microscopice fără să-i dăm indicații despre „ce” anume să observe și „cum” anume să scobească și ce o să i se „întâmple” dacă se udă la picioare și….
Nu știu de ce majoritatea crede că a școlariza copilul este totuna cu a-l educa. De fapt, știu…. pentru că, iarăși, suntem prizonierii unui mit – acela că statul devine responsabil pentru copiii noștri – fie că e vorba de educație, de bun simț sau de sănătate. Or, nu, nu statul este responsabil ci noi, părinții. Dar dacă „faci” un copil pentru că așa vrea societatea – mama, tata, vecinele, colegii de serviciu etc – atunci vei sfârși prin a pasa responsabilitatea creșterii lui celor care te-au împins să-l faci. De aici și disonanța cognitivă în care ajung să trăiască foarte mulți părinți care…. nu știu cum să fie părinți, deși chiar și-ar dori asta. Constată cu stupoare că au devenit clone ale părinților proprii și că ceea ce „urau” mai mult la ei au ajuns, la rândul lor, să propovăduiască.
Nu caut vinovați și nici victime. Încerc să expun o problemă, din perspectiva unui om care are, la rândul lui, copii, dar care a găsit o soluție pentru a-i lăsa să se dezvolte cât mai frumos și mai sănătos cu putință.
Prin de-școlarizare. Prin educare personalizată, holistă, care sprijină, nu impune. Cu respect și uluire față de ființa nouă care crește sub ochii mei și pe care nu vreau să o „mototolesc” impunându-i limitele absurde între care am fost eu înghesuită, în numele unui „așa se cade” frustrant, epuizant și de neînțeles.
Din cauza cărora am ajuns să mă cunosc foarte târziu, conștientizând abia după jumătatea vieții că sunt un soi de terra incognita pentru mine însămi.
Dată fiind situația actuală – care e clar că va produce un reset la nivel planetar – nu știm ce va urma. Până atunci, însă, am doi copii fericiți, echilibrați, sănătoși, cu vaccinurile la zi și în deplină armonie cu ei înșiși. Sunt de un bun simț pe care aș putea să-l declar excesiv și au capacitatea de a discerne între autentic și bullshit. Inclusiv în discursul cuiva.
Nu înțeleg de ce la școală este așa de mult zgomot și de falsă competiție și de ce ajung copiii să vorbească atât de urât și să se certe cu părinții – țin să precizez că povestea cu „adolescența” – de care eu mă temeam cumplit – e doar o poveste: dacă ești alături de copilul tău, dacă îl sprijini și nu-l critici permanent, dacă nu-ți descarci pe el frustrările tale de adult, atunci nu se va purta niciodată ca în descrierile despre comportamentele asociate cu vârsta de 13-16 ani.