Date fiind poveștile horror care circulă zilele acesta, m-am gândit să vă (re)amintesc niște lucruri pe care le-ați învățat la școală – atât în gimnaziu, cât și la liceu. Unii, și la facultate.
Ce este viața? Nu știm. Ca să putem afirma, însă, că ceva este viu, acel ceva trebuie să îndeplinească 7 funcții (neapărat pe toate odată): să simtă, să respire, să crească/să se dezvolte, să se reproducă, să excrete, să se hrănească.
Celula este cea mai mică entitate care le face pe toate. Pentru asta, are ceea ce se cheamă „organite” – echivalentul organelor:
Am povestit aici extrem de simplist, gândiți-vă că în fiecare celulă a corpului vostru au loc cca 3000 de reacții (bio)chimice/secundă. Și nu numai în celulele corpului, ci și în cele ale bacteriilor și fungilor care ne populează și pe dinafară, și pe dinăuntru. Și care sunt muuuult mai multe decât celulele corpului.
Toate ființele alcătuite din mai multe celule fac ceea ce am enumerat mai sus. Plantele, animalele, fungii (ciupercile) simt, respiră, cresc, se reproduc, excretă, se hrănesc. Multe ființe au organe care mediază aceste funcții – creier, plămâni, inimă, rinichi, ficat etc.
Toate aceste funcții au loc pentru că în celule există „baza de date” care asigură furnizarea informației necesare fiecăreia. Această bază de date este stocată în molecule de acid dezoxiribonulceic (ADN), alcătuite din succesiuni de baze azotate. Trei astfel de baze alcătuiesc un „codon”, care conține informația necesară sintezei unui aminoacid. Pentru decodificarea succesiunii din ADN este necesară molecula de acid ribonucleic (ARN), care copiază „în oglindă” succesiunea de codoni din ADN, apoi, în cadrul ribozomului (organitul acela descoperit de Palade), îl „traduce” în aminoacid. Există oameni care studiază o viață „doar” procesele de replicare, atât de vast este domeniul.
Virusul nu poate îndeplini niciuna dintre cele 7 funcții enumerate. Este un fragment de ADN sau de ARN (SARS-CoV sunt virusuri de tip ARN), înconjurat (sau nu) de un înveliș (proteico-lipidic). Nu se știe când au apărut, iar inserția lor în celulele vii este absolut necesară pentru „înmulțirea” lor. Pătrunderea în celulă se face prin intermediul receptorilor membranari – proteine care ar trebui să servească și de „gardieni” ai celulei dar pe care virusurile reușesc să-i „păcălească”, „costumându-se” în ceva ce receptorul recunoaște ca fiind familiar. Noi, oamenii, purtăm în codul genetic un procent semnificativ de genomuri virale, care au rămas acolo din timpuri imemoriale. Uneori, ne-au ușurat existența, alteori au făcut o adevărată „selecție”.
Coronavirusurile sunt studiate de mult, faptul că SARS CoV 1 și MERS au dispărut la fel cum a apărut, după o furtună cu victime, a făcut ca cercetarea lor să intre într-un con de umbră, mai ales pt că în cercetare banii se duc acolo unde apare o urgență.
Coronavirusurile au un înveliș cu „spini” proteici care ies la suprafața stratului lipidic. Acești spini au fost „descifrați” – sunt alcătuiți fiecare din 2 subunități, una servește la aderența de membrana celulară, cealaltă, la cuplarea cu receptorul. Mecanismul în sine este extrem de complex și implică și o enzimă specifică celulei, enzimă ce ajută, culmea, virusul în această operațiune.
Receptorul de care se atașează virusul este enzima convertoare de angiotensină (angiotensin-converting enzyme 2 = ACE2), o protează sintetizată de celule plămânului, intestinului, ficatului, inimii, ale endoteliului vascular (stratul de celule ce căptușește pe interior vasele de sânge), testiculelor și rinichilor.
Dezasamblarea coronavirusurilor în citoplasma celulelor gazdă pentru transcripția și translația informației din ARN-ul propriu este un proces incomplet elucidat. Una peste alta, ajung să folosească aparatul de sinteză proteică din interiorul celulei și, când moleculele virale au fost sintetizate în proporția necesară, începe asamblarea lor la nivelul aparatului Golgi celular. La asta folosesc medicamentele antivirale – încetinesc sau stopează procesul de sinteză a componentelor virale la nivel celular.
Am intrat pe acest terra incognita al sălbăticiunilor, unde acționează selecția naturală – și prin intermediul virusurilor. Planeta noastră nu este un tărâm prietenos, viața este un joc al elementelor (acelea din tabelul periodic) și moleculelor, coordonat de legi pe care abia le descifrăm, sensul vieții nu este căutarea fericirii, ci perpetuarea – propagarea prin urmași care se adaptează oricăror condiții.
Faptul că niște atomi de carbon, azot, fosfor și oxigen au alcătuit, la un moment dat, o structură purtătoare de informație face parte din acest joc demarat acum aproape 14 miliarde de ani, când au apărut primele elemente – hidrogenul și heliul. Structura aceea poate fi extrem de mică (virusurile) sau ceva mai mare (genomul oricărei ființe) dar este, peste tot, aceeași.
Noi, oamenii, suntem ca niște galaxii prin care circulă mici fragmente de informație. Uneori, acestea generează distrugeri, alteori, o altă etapă a ordinii pe care noi o numim haos.
În aceste zile în care proliferează recomandările de la specialiști (în diverse) despre cum să ne ducem viața în vremea SARS-CoV-2, alături de propriii copii, care nu mai merg la școală, îndrăznesc să vă propun și eu varianta mea, de mamă de copii neșcoliți (dar educați) și de promotor al alternativei EOTAS, adică orice altă variantă în afara școlii considerate, eronat, clasice.
Cuvântul „școală” provine din grecescul „skhole” = timp liber, petrecut filosofând. În latină, „schola” însemna întrerupere din lucru, timp dedicat învățării plăcute.
Filosoful Constantin Noica scria în al său Jurnal filosofic:
„Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări.
Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi….Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.”
Școala asta de la marginea cetății se desfășura, pe vremea anticilor, într-o livadă de măslini a grecului Akademos (de unde și denumirea actuală de Academie). Acum, în secolul XXI, am reluat conceptul, am adunat tinerii dornici de eliberarea de tiraniile de orice fel și ne întâlnim – nu într-o livadă de măslini, ci în Grădina Botanică – pentru a discuta despre orice și a cerceta tot ce ne cade în mână.
Ne întâlnim și în institute de cercetare sau în alte conjuncturi catalizatoare de învățare. S-au coagulat comunități în mai multe orașe – la modul ideal, sperăm să găsim un/o Akademos care să ne găzduiască demersurile, mai ales că este vorba de educație liberă, personalizată, holistă, sub îndrumarea unor polimați – facilitatori și/sau mentori.
În engleză, “holistic” vine de la “whole” (holist, în românește). Educația holistă ajută copiii să se cunoască și înțeleagă pe ei înșiși, atât la nivel emoțional cât și rațional, atât ca parte a unui întreg (universul) cât și ca univers al particulelor care îi constituie.
Pentru unii oameni, holismul este echivalent cu acel concept din care nu reușim să ne „extragem” de vreo 2500 de ani – că omul ar fi alcătuit din 3 „componente”: corp, suflet, spirit.
Este ca și cum am persista în ideea că universul este constituit din 4 elemente fundamentale – apa, aerul, focul și pământul. Încerc să „restaurez” înțelesul cuvântului „holism”, pe care ajungem să nu-l mai putem folosi pentru că a căzut în derizoriu.
Holismul stă la baza medicinei personalizate, de exemplu – profilul genetic, corelat cu bolile deja manifestate, cu alergiile și cu alte „dezechilibre” permit configurarea unui tratament potrivit fiecăruia.
La fel și educația holistă – fiecare copil este un boțișor curios, pentru care lumea e un loc de joacă fascinant. Nimic nu e mai frumos, pentru un copil, decât să „piardă vremea” scobind printre pietrele de pe marginea unui râu, examinându-le la nesfârșit asperitățile, bălăcindu-se în toate ochiurile de apă, modelând argila până când s-ar „murdări” din cap până-n picioare, simțind, prin toți porii, ceea ce noi, cei „mari”, am uitat.
Ar sta acolo cu orele, cu zilele…. iar noi, adulții, care „știm” ce „trebuie”, le povestim că au nevoie de un „rost” în viață, că joaca „trebuie” să înceteze. Îi scoatem, astfel, cu forța, din acel mediu complet, „the whole”, care le permite învățarea prin toate fibrele, simțirea prin toți receptorii, percepția prin toți neuronii și manifestarea prin emoții corelate cu acțiuni care nouă ne pot părea ilogice, dar care au logica lor, a unei realități la care noi nu mai avem acces. Încercați să vă amintiți cum erați la vârsta copiilor voștri.
În clasele primare îmi plăcea la nebunie să întârzii întoarcerea acasă de la școală. Cutreieram pădurile învecinate, savurând toate „semnalele” naturii, fără o țintă precisă. Nu căutam nimic, nu aveam un țel – doar imersia pură în oceanul acela de informație, de unde cu diferite frecvențe. După ce a aflat mama ce fac în loc să mă duc acasă, a început să-mi povestească despre ce li se poate întâmpla fetițelor în pădure. Și…am intrat în rândul lumii.
Sigur, orice părinte nu vrea decât binele copilului. De aceea îi protejăm, le explicăm ce ar putea să pățească în diverse împrejurări și, dacă am putea, le-am implanta cipuri cu ajutorul cărora să-i putem urmări permanent. Le transferăm, astfel, la nesfârșit, anxietățile noastre, moștenite sau inoculate, fricile, nesiguranțele și, mai grav, ideea că lumea este un loc „rău”, plin de pericole cărora trebuie să fii pregătit să le faci față.
Se pare că trăim cele mai sigure timpuri de până acum – ei da, în ciuda eforturilor disperate ale media de a ne inocula iminența sfârșitului lumii, statisticile arată că nicicând nu s-a trăit mai bine ca acum. Am putea, oare, folosi acest „bine” pentru a ne aprofunda pe noi înșine?
Poate dacă am lăsa un pic „garda” jos, dacă ne-am reactiva senzorii ostracizați în categoria „netrebuincioaselor”, dacă am respira mai rar, mai profund? Dacă doar ne-am uita la copilul nostru – o copie (poate mai bună) a noastră – cum scobește cu o nuia plină de mâl în balta aceea plină de lumi microscopice fără să-i dăm indicații despre „ce” anume să observe și „cum” anume să scobească și ce o să i se „întâmple” dacă se udă la picioare și….
Nu știu de ce majoritatea crede că a școlariza copilul este totuna cu a-l educa. De fapt, știu…. pentru că, iarăși, suntem prizonierii unui mit – acela că statul devine responsabil pentru copiii noștri – fie că e vorba de educație, de bun simț sau de sănătate. Or, nu, nu statul este responsabil ci noi, părinții. Dar dacă „faci” un copil pentru că așa vrea societatea – mama, tata, vecinele, colegii de serviciu etc – atunci vei sfârși prin a pasa responsabilitatea creșterii lui celor care te-au împins să-l faci. De aici și disonanța cognitivă în care ajung să trăiască foarte mulți părinți care…. nu știu cum să fie părinți, deși chiar și-ar dori asta. Constată cu stupoare că au devenit clone ale părinților proprii și că ceea ce „urau” mai mult la ei au ajuns, la rândul lor, să propovăduiască.
Nu caut vinovați și nici victime. Încerc să expun o problemă, din perspectiva unui om care are, la rândul lui, copii, dar care a găsit o soluție pentru a-i lăsa să se dezvolte cât mai frumos și mai sănătos cu putință.
Prin de-școlarizare. Prin educare personalizată, holistă, care sprijină, nu impune. Cu respect și uluire față de ființa nouă care crește sub ochii mei și pe care nu vreau să o „mototolesc” impunându-i limitele absurde între care am fost eu înghesuită, în numele unui „așa se cade” frustrant, epuizant și de neînțeles.
Din cauza cărora am ajuns să mă cunosc foarte târziu, conștientizând abia după jumătatea vieții că sunt un soi de terra incognita pentru mine însămi.
Dată fiind situația actuală – care e clar că va produce un reset la nivel planetar – nu știm ce va urma. Până atunci, însă, am doi copii fericiți, echilibrați, sănătoși, cu vaccinurile la zi și în deplină armonie cu ei înșiși. Sunt de un bun simț pe care aș putea să-l declar excesiv și au capacitatea de a discerne între autentic și bullshit. Inclusiv în discursul cuiva.
Nu înțeleg de ce la școală este așa de mult zgomot și de falsă competiție și de ce ajung copiii să vorbească atât de urât și să se certe cu părinții – țin să precizez că povestea cu „adolescența” – de care eu mă temeam cumplit – e doar o poveste: dacă ești alături de copilul tău, dacă îl sprijini și nu-l critici permanent, dacă nu-ți descarci pe el frustrările tale de adult, atunci nu se va purta niciodată ca în descrierile despre comportamentele asociate cu vârsta de 13-16 ani.