În engleză, „holistic” vine de la „whole”. Se traduce cu „holist” în românește. La fel cum „acidic” din engleză se traduce cu „acid”, în română. Educația holistă ajută copiii să se cunoască și înțeleagă pe ei înșiși, atât la nivel emoțional cât și rațional, atât ca parte a unui întreg (universul) cât și ca univers al particulelor care îi constituie. Pentru unii oameni, holismul este echivalent cu acel concept din care nu reușim să ne „extragem” de vreo 2000 de ani – că omul ar fi alcătuit din 3 „componente”: corp, suflet, spirit. Este ca și cum am persista în ideea că universul este constituit din 4 elemente fundamentale – apa, aerul, focul și pământul…
Încerc să „restaurez” înțelesul cuvântului „holism”, pe care ajungem să nu-l mai putem folosi pentru că a căzut în derizoriu. Holismul stă la baza medicinei personalizate, de exemplu – profilul genetic, corelat cu bolile deja manifestate, cu alergiile și cu alte „dezechilibre” permite configurarea unui tratament potrivit fiecăruia.
La fel și educația holistă – fiecare copil este un boțișor curios, pentru care lumea e un loc de joacă fascinant. Nimic nu e mai frumos, pentru un copil, decât să „piardă vremea” scobind printre pietrele de pe marginea unui râu, examinându-le la nesfârșit toate asperitățile, bălăcindu-se în toate ochiurile de apă, modelând argila până când s-ar „murdări” din cap până-n picioare, simțind, prin toți porii, ceea ce noi, cei „mari”, am uitat… Ar sta acolo cu orele, cu zilele…. iar noi, adulții, care „știm” ce „trebuie”, le povestim că au nevoie de un „rost” în viață, că joaca „trebuie” să înceteze…. Ii scoatem, astfel, cu forța, din acel mediu complet, „the whole”, care le permite învățarea prin toate fibrele, simțirea prin toți receptorii, percepția prin toți neuronii și manifestarea prin emoții clare, corelate cu acțiuni care, nouă, ne pot părea ilogice dar care au logica lor, a unei realități la care noi nu mai avem acces. Încercați să vă amintiți cum erați la vârsta copiilor voștri…
Am povestit deseori această întâmplare din copilăria „mică” – să fi avut 2 ani, pentru că îmi aduc aminte de ghetele mele cu talonete, albe, înalte, cu vârful negru, de lac (îmi făcea o plăcere deosebită să le jupoi lacul acela, spre disperarea mamei), de echilibrul fragil al posturii mele bipede, de interesul pentru chestii mici, abia vizibile celor „mari”. Într-o zi am deschis ușa camerei și m-am întâlnit cu un gândac – o libarcă. Îmi amintesc și acum că n-am simțit nicio teamă, m-am lăsat pe vine să mă uit la el, era superb în armura aceea negru-albăstruie, cu zalele înșiruite frumos una peste alta iar antenele – uriașe, din perspectiva mea – „pipăiau” aerul dintre noi, la fel de curioase ca mine. Am suflat ușor spre ele iar gândacul a luat-o la picior cu o viteză incredibilă, m-a speriat un pic viteza aceea dar am căzut într-o profundă admirație față de frumusețea întregului tablou….. ei da, așa l-am perceput eu atunci, eram încântată și… fascinată. Ulterior, mi s-a explicat ce și cum așa că…. am intrat și eu în rândul lumii.
În clasele primare îmi plăcea la nebunie să întârzii întoarcerea acasă de la școală. Cutreieram pădurile învecinate, savurând toate „semnalele” naturii, fără o țintă precisă. Nu căutam nimic, nu aveam un țel – doar imersia pură în oceanul acela de informație, de unde cu diferite frecvențe. După ce a aflat mama ce fac în loc să mă duc acasă, a început să-mi povestească despre ce li se poate întâmpla fetițelor în pădure…. Și iar am intrat în rândul lumii.
Sigur, orice părinte nu vrea decât binele copilului. De aceea îi protejăm, le explicăm ce ar putea să pățească în diverse împrejurări și, dacă am putea, le-am implanta cipuri cu ajutorul cărora să-i putem urmări permanent. Le transferăm, astfel, la nesfârșit, anxietățile noastre, moștenite sau inoculate, fricile, nesiguranțele și, mai grav, ideea că lumea este un loc „rău”, plin de pericole cărora trebuie să fii pregătit să le faci față. Cred că și acum 50 000 de ani era la fel….
Se pare că trăim cele mai sigure timpuri de până acum – ei da, în ciuda eforturilor disperate ale media de a ne inocula iminența sfârșitului lumii, statisticile arată că nicicând nu s-a trăit mai bine ca acum. Am putea, oare, folosi acest „bine” pentru a ne aprofunda pe noi înșine? Poate dacă am lăsa un pic „garda” jos, dacă ne-am reactiva senzorii ostracizați în categoria „netrebuincioaselor”, dacă am respira mai rar, mai profund? Dacă doar ne-am uita la copilul nostru – o copie (poate mai bună) a noastră – cum scobește cu o nuia plină de mâl în balta aceea plină de lumi microscopice fără să-i dăm indicații despre „ce” anume să observe și „cum” anume să scobească și ce o să i se „întâmple” dacă se udă la picioare și….
Dacă doar am respira, privi, auzi – de fapt, conștientiza pe noi înșine, dincolo de fricile existențiale – oare cum ar fi?
Ăsta e holismul.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s