De ce spunem „unschooling”…. pentru că, dacă am traduce, ar ieși „neșcolarizare” – ceea ce pentru noi, ar fi sinonim cu ne-educare. Nu știu de ce majoritatea crede că a școlariza copilul este totuna cu a-l educa. De fapt, știu…. pentru că, iarăși, suntem prizonierii unui mit – acela că statul devine responsabil pentru copiii noștri – fie că e vorba de educație, de bun simț sau de sănătate. Țeapă… Nu, nu statul este responsabil ci noi, părinții. Dar dacă „faci” un copil pentru că așa vrea societatea – mama, tata, vecinele, colegii de serviciu etc – atunci vei sfârși prin a pasa responsabilitatea creșterii lui celor care te-au împins să-l faci. De aici și disonanța cognitivă în care ajung să trăiască foarte mulți părinți care…. nu știu cum să fie părinți, deși chiar și-ar dori asta. Constată cu stupoare că au devenit clone ale părinților proprii și că ceea ce „urau” mai mult la ei au ajuns, la rândul lor, să propovăduiască.

Nu caut vinovați și nici victime. Încerc să expun o problemă, din perspectiva unui om care are, la rândul lui, copii, dar care a găsit o soluție pentru a-i lăsa să se dezvolte cât mai frumos și mai sănătos cu putință – și anume unschoolingul. Ne-școlarizarea. Educația personalizată, holistă, care sprijină, nu impune. Respectul pentru ființa nouă care crește sub ochii mei și pe care nu vreau să o „mototolesc” impunându-i limitele absurde între care am fost eu înghesuită, în numele unui „așa se cade” frustrant, epuizant și de neînțeles. Din cauza cărora am ajuns să mă cunosc foarte târziu, conștientizând abia după vârsta de 42 de ani că sunt un soi de terra incognita pentru mine însămi.

Diferența dintre home-schooling și un-schooling constă în maniera în care îți educi copilul – conform unei programe sau…nu. Eu am încercat home-schooling și nu a mers: ideea de a proceda fix ca la școală – cu programul și manualele acceptate „oficial” (deși acel „oficial” se bazează pe criterii mai mult decât îndoielnice, de tip „preț”) – nu a dat niciun rezultat. Dimpotrivă. O vreme, mi-am lăsat copiii în pace și i-am studiat: cât dorm, ce îi atrage, cu ce își ocupă timpul, cu cine și ce vorbesc (ei, da, i-am spionat…). I-am lăsat să se plictisească. Să descopere ei ce le-ar plăcea să facă. Firește, computerul a reprezentat principala atracție – și am profitat la maximum de asta. I-am înscris pe sites cu limbaj controlat, cu jocuri care dezvoltă atenția, concentrarea, spiritul de echipă și…. m-am trezit că știu vorbi engleză (sigur, la nivelul vârstei lor), că citesc singuri despre subiectele care îi interesează, că-mi cer să-i ajut doar atunci când nu se descurcă. Fii-mea are propriul canal youtube, cu câteva mii de followers. pe care încarcă filme cu personaje pe care le desenează live fast forward. Are cont pe sites pentru graficieni, se consultă cu alții ca ea pe teme de grafică. E pasionată de Python. Știe C, C++ și…. nici măcar nu-s capabilă să spun ce știe în domeniul programării. I-am cumpărat jocuri din cauza cărora trebuie să citesc și eu, acum, pentru că fac referire la perioade din istorie despre care eu nu am învățat nimic, niciodată…. Fi-miu vrea să fie game-developer. Își descarcă softuri de animație, le compară cu 3D StudioMax, studiază unghiurile cele mai favorabile în care să monteze camera de filmat…. Amândoi au distrus niște laptops mai vechiuțe și au aflat ce e înăuntru – de la cei care au venit să le repare – cum e cu oscilațiile și cu diferența dintre bits și qbits. Discutăm despre legile fizicii atunci când trebuie să miște un personaj legat de un lanț și a cărui traiectorie trebuie să fie într-un anume fel. Facem scheme, calculăm forțe rezultante, măsurăm dimensiuni pentru a stabili proporțiile cât mai aproape de realitate. Lui îi place rozul și poartă cu mare drag tricouri fuchsia. Nu i-am spus niciodată că aia e culoare „pentru fete”.  Pijamaua lui e luată de la fete – sub privirea dezaprobatoare a vânzătoarei – și e neagră, cu o mare față pufoasă de urs panda pe bluză. Fii-mea adoră tricourile pt băieți – am decis să facem o încercare și să imprimăm niște tricouri unisex cu personaje desenate de ea. Poveștile sunt multe și…. o să vi le spun pe măsură ce mi le amintesc.

De ce spun „unschooling (aproape) legal”: pentru că în legea educației nu este prevăzută situația pe care am ales-o noi. Legea educației în RO nu respectă unul dintre punctele Cartei pentru Drepturile Omului – și anume dreptul părintelui de a alege acea formă de educație care asigură dezvoltarea sănătoasă a propriilor copii. Nu respectă nici dreptul constituțional al părintelui „de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine” (Art. 29, alineat 6). În consecință, suntem înscriși la o școală din USA, care oferă cursuri la distanță și „adăpost” pentru „out of the grid”s, ca noi. Pentru ca să avem o acoperire „în hârtii”, dăm teste Cambridge pt matematică, sciences și engleză iar la 18 ani – bacalaureatul internațional. Ce va fi după? Bună întrebare…. Presupun că, în timp, RO se va alinia la politica mondială de respectare a drepturilor omului și că va legaliza, ca și Bulgaria, educația neinstituționalizată. Că va reuși să-și trieze universitățile și să selecteze ce e calitate și ce nu la nivel academic – la ora actuală, mi-e greu să spun ce facultate din RO le-aș recomanda copiilor mei… Am auzit lectori și conferențiari vorbind cu „am decât” sau care nu știu să facă diferența dintre „care” și „pe care” (copiii mei i-ar corecta în gura mare). Că depolitizarea va fi posibilă și la M. Educației…. știu, „I’m a dreamer, but I’m not the only one”.

Până atunci, am 2 copii fericiți, echilibrați, sănătoși, cu vaccinurile la zi (ei da, eu sunt biolog și, pe lângă asta, îmi pasă și de societatea în care trăiesc) și în deplină armonie cu ei înșiși. Sunt de un bun simț pe care aș putea să-l declar excesiv și au capacitatea de a discerne între autentic și bullshit. Inclusiv în discursul cuiva. Nu înțeleg de ce copiii de la școală sunt așa de zgomotoși și de fals competitivi  și de ce ajung să se certe cu părinții – țin să precizez că povestea cu „adolescența” – de care eu mă temeam cumplit – e doar o poveste: dacă ești alături de copilul tău, dacă îl sprijini și nu-l critici permanent, dacă nu-ți descarci pe el frustrările tale de adult, atunci nu se va purta niciodată ca în descrierile despre comportamentele asociate cu vârsta de 13-16 ani… Încercați!

 

P.S. Să nu uit. Singurele misiuni TV la care se uită sunt documentarele științifice.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s